ingeriO să ne omoare pe toți.
Aceeași frază îi colindase mintea în ultimele luni, o amintire vie a amenințării aruncate de Lyda. Încercase la început să fie indiferentă și să meargă mai departe, dar trecerea timpului îi demonstrase că nu avea scăpare. Cu Lyda de partea lui Dragoș totul se complica, iar viața ei se transforma într-o linie subțire, mult prea fragilă pentru forțele ei.
Dintr-o adolescentă ca toți ceilalți am ajuns obiectul amenințării tuturor. Dintr-un motiv sau altul, toți vor să mă vadă moartă. Până și ei, cei care pretind că mă ajută, m-au aruncat în lumea lor ca o jertfă pentru păcatele lor. Iar Dragoș se află în vârful mulțimii.
Antrenamentele crescuseră în intensitate în ultima perioadă, însă corpul ei părea să nu mai reziste. Oricât de mult dormea, se trezea mai obosită în fiecare zi. Iar puterea de concentrare îi scădea cu fiecare secundă.
Tunetul răzbi prin fereastra deschisă și învălui întreaga încăpere. Elevii șușotiră în spatele ei, dar zumzetul pieri într-o clipă, de parcă nu ar fi existat. Doar zgomotul cretei pe tablă căpăta ecou între cei patru pereți. Un ritm înnebunitor.
Lyda mă vrea moartă. Dragoș, la fel. Până și Andrei își dorește același lucru. S-a alcătuit vreo ligă și eu nu știu? Cine vrea să o vadă moartă pe Natalia să cumpere un bilet și să stea la coadă.
Lăsă stiloul pe bancă și își odihni fruntea pe brațe. Avea nevoie de un minut de pauză, în care să își golească mintea de toate gândurile negre. Andrei era cu spatele la ea, ocupat cu lecția pe care trebuia să o predea, iar colegii ei încercau din greu să țină pasul cu viteza cu care scria, mâzgălind informațiile pe caiet.
Numără până la șaizeci în minte, dar pierdu socoteala pe la jumătate. Simțea că plutea pe un nor, departe de pericolele care o așteptau la sol. Șoaptele o învăluiră încet. Nu le recunoscu la început, de parcă s-ar fi aflat în mijlocul pustiului, cu o pâclă în jurul ei ce o despărțea de lumea din exterior. Apoi, fără ca ea să înțeleagă, ceața se ridică, iar zgomotele deveniră mai clare.
– Natalia! Natalia, mă auzi?
– De ce nu se trezește?
– Natalia, ești bine?
Natalia nu deschise ochii. Nici măcar nu realiza că adormise cu capul pe bancă de zece minute. Un somn profund și greu. Simțea degetele reci care îi cutreierau disperate brațul, încercând să o trezească, dar nu le oferi importanță. Îi plăcea senzația de amorțeală care îi cuprinsese corpul și mintea. Era singurul mod prin care se putea proteja de realitate. Era tot ce își dorea în acea clipă.
Tresări când auzi palmele care se loviră de bancă. Într-o secundă, spatele i se lipi de scaun, zăpăcită de toată agitația din jurul ei. Iar cei doi ochi negri erau acolo, la o distanță mult prea mică, plini de furie. Nu se uită la colegii care o priveau îngrijorați, înspăimântată de furtuna din privirea singurei persoane pe care își dorea să nu o mai vadă vreodată.
– Scuze, bolborosi când deschise caietul.
Îi lovi palmele cu coperta, așteptând ca el să priceapă mesajul. Andrei se retrase fără să o piardă din priviri. Când elevii se întoarseră la banca lor, Lorena trecu prin fața lui și îi atinse ușor brațul. Andrei acceptă să continue lecția, nemulțumit că trebuia să își controleze supărarea până la finalul orei. Și poate nici atunci, pentru că Lorena era dispusă să o protejeze.
După ce se așeză pe scaun, Lorena refuză să mai noteze informațiile. Își sprijini bărbia în palme și își privi prietena din prima bancă. Ignorase proasta ei dispoziție din ultimele luni, dar acum era îngrijorată.

Număra gratiile care îl despărțeau de lume fără să țină minte câte erau. Îi plăcea doar să le atingă, să le simtă răcoarea și să le uite. Să uite acea privire în care se regăsise. Să uite ce ajunsese într-un timp atât de scurt.
Acum i se părea totul mult mai simplu și mai clar decât la început, când își dorise să plece cât mai repede din temnița în care îi izolaseră sufletul. Pe vremea când mintea lui încerca disperată să scape de lanțurile care blocau amintirile să trăiască. Atunci știa că salvarea însemna un singur lucru, cel pe care nu îl putea primi. După ce gustase din sângele uman, totul se schimbase, iar temnița devenise propriul lui trup. Iar de acolo nu putea scăpa.
Întreaga lui existență plângea disperată după libertatea pe care o regăsise în parfumul dulce de pe străzi, printre miile de oameni care puteau să îi aline suferința. Sângele era salvarea lui, tortura pe care era condamnat să o trăiască pe vecie.
– Am omorât un om.
Vera îl văzuse în treacăt când se întorsese cu Vladimir de la plimbare. O întâlnire scurtă, unde privirea lui vorbea mai multe cuvinte decât putea îndura mintea lui. Înțelesese în acel moment că ajunsese la ultima probă, cea mai complicată dintre toate. Pentru ei, care nu avuseseră de ales, prima crimă era întotdeauna chinuitoare, lipsită de îndurare. Agonia victimei care se stingea în brațele lor întrecea farmecul sângelui care le întărea corpul. Să vadă chinul prin care trecuseră la transformare îi termina încet, până când deveneau marionetele propriilor nevoi.
– Și mi-a plăcut.
– Trebuie să-ți placă, pentru că o să trăiești cu așa ceva. Să-ți petreci restul zilelor urându-te pentru ce ai ajuns nu este o opțiune.
Armand se întoarse și o privi cu un zâmbet chinuit.
– Nu vorbesc de gustul sângelui, care este formidabil și grețos în același timp. Pot să accept asta. Mi-a plăcut să văd ce provocam în ei, chinul prin care treceau. Să mă regăsesc în disperarea din privirea lor, să observ monstrul care le răpește existența. Am văzut ce am ajuns, Vera, și nu mă dezgustă. Nu mi-e silă de mine, așa cum probabil ar trebui să se întâmple. Iubesc monstrul din mine și dacă aș putea să-l scot din trupul inutil în care a ajuns, l-aș lăsa să zburde liniștit prin lume.
Vera știa că sentimentele lui erau sub influența puterii lui Dragoș. Era convinsă că în clipa în care avea să vadă adevărul cu proprii săi ochi, să simtă pustiul care îi înconjura, avea să se urască și mai mult decât ar fi făcut-o la început, dacă nu ar fi fost un simplu prizonier.
– Ai impresia că totul este ușor acum, dar nu e. Ești încă sub efectul a ceea ce s-a întâmplat, nu poți să înțelegi fiecare fărâmă din viața ta. După ce o să treacă timpul, iar foamea va deveni doar o necesitate, nu o să te mai simți ca acum, plutind pe nori deasupra tuturor.
– Vreau să se întâmple din nou. Dacă aș putea, dacă m-ar lăsa, m-aș întoarce acolo chiar acum, să simt puterea asta încă o dată. M-am întregit, lucru pe care l-am crezut imposibil când am deschis ochii și m-am trezit aici. Mă simt complet, perfect. Nu pot să fug doar pentru că este o greșeală.
– Ești o victimă, Armand. Când nu vor mai avea nevoie de tine, nu-i va interesa soarta ta.

Flăcările se înălțau când lemnele trosneau, aruncând zeci de scântei în aer. Lângă râul care ducea până în pădure, pe o pajiște nu foarte întinsă, viața în Strygorra nu părea atât de înspăimântătoare pe cât crezuse Natalia la început. Din contră, era înconjurată de liniște și pace, de o natură care putea să lumineze existența unor persoane ce se aflau între viață și moarte, într-o dimensiune paralelă cu cea a realității pe care oamenii ca ea o cunoșteau. Pentru ei, era tot ce aveau, o atmosferă pe care trebuiau să o protejeze. În schimb, pentru ea, totul era nou, confuz și atrăgător.
Își păstrase locul pe banca de lemn, atentă la toate vorbele care se perindau pe la urechile ei. Discuții diverse, primitoare. Ca între un grup de prieteni care nu se mai văzuseră de multă vreme. Era o terapie de care nu știa că avusese atât de multă nevoie până când o descoperise. Nu ținuse seama timpului care trecuse, poate pentru că nu își dorea ca totul să se termine și să se întoarcă într-un castel în care ea era conducătoarea.
Când ușa din spate a casei se deschise, Jacques intră însoțit de un alt tânăr, mai mic de înălțime și cu ochelari de vedere. De îndată ce o văzu pe Natalia, tânărul se emoționă și se împiedică de o piatră.
– Ea este Natalia, noua noastră… începu Jacques, dar fu întrerupt de gestul neașteptat al băiatului.
– Alteță, îmi face o imensă plăcere să vă cunosc și să pot sta aici, lângă dumneavoastră. Este un eveniment unic pentru mine, vă rog să mă credeți.
Natalia așteptă până când el îi eliberă mâinile.
– Giuseppe, cred că e de ajuns pentru prima întâlnire, interveni Tudor. Încă o intrare ca asta și sunt convins că va trebui să o caut pe sub mese. Este o persoană normală, nu un extraterestru cu cinci capete.
Natalia îi mulțumi pentru ajutor și privi rușinată masa. Jacques observă că degetele îi tremurau. Puse paharul pe masă și îl întinse până la ea. Profită de faptul că Tudor și Giuseppe vorbeau și se apropie de ea.
– Lucrurile tari ajută întotdeauna, îi șopti.
Natalia se uită la paharul cu băutură și apoi la el. Jacques ridică nevinovat din sprâncene, așteptând ca ea să îi urmeze sfatul.
– Este un vin franțuzesc, vechi de douăzeci de ani. Ai nevoie de el dacă vrei să rămâi aici toată noaptea.
Natalia ridică paharul de pe masă, atentă în continuare la privirea lui. Când vinul îi atinse buzele, când aroma dulce îi cuprinse toate simțurile, mușchii i se încordară. După a doua gură, trupul începu să i se relaxeze.
– Andrei nu a venit?
Natalia rupse contactul vizual cu Jacques și se așeză pe bancă.
– Nu l-am mai văzut de ceva vreme, continuă Giuseppe.
– Nu a putut să vină în seara asta, îi explică Natalia. La castel viața nu e întotdeauna ușoară.
– Sunt convins, dar mi-ar fi plăcut să fie și el aici.
Jacques o auzi pe Natalia șuierând. Se așeză pe colțul băncii, atent la paharul pe care îl rotea agitată.
– Și eu care credeam că este un tiran fără pereche. Acum descopăr că are prieteni aici, persoane pe care le tolerează.
Jacques zâmbi.
– Prieteni e cam mult spus. Andrei e o persoană dificilă, care nu permite nimănui să se apropie prea mult de el, dar nu e un tiran. Este doar… ocupat.
Ha, ocupat să-mi transforme existența într-un infern veritabil!
Natalia aprobă și goli paharul de vin. În mai puțin de o săptămână descoperise două lucruri care o contrariau despre el. Îi plăceau animalele și existau persoane care îl suportau în Strygorra. Și era convinsă că nu se purtase niciodată cu ele așa cum se purtase cu ea. Își spusese de multe ori că nu o interesa ce făcea el, dar o deranja să afle că putea să fie și altfel decât strigoiul ticălos și îngâmfat pe care îl cunoscuse. Putea să se comporte ca o ființă civilizată, iar cunoașterea acestui fapt o înfuria.

Analiza chipurile persoanelor care treceau pe lângă ei, așteptând să îl recunoască în mulțimea agitată. De două ori gustase din vinul pe care îl comandase, iar mâncarea se răcise în farfurie, fără ca măcar să o atingă.
– Nu o să vină.
Dymas începu să bată cu degetele în masă. Se aflau în aceeași piață în care el se plimbase data trecută când vizitase Praga, la aceeași masă unde primise mesajul de la Felix. I se păruse cea mai rațională cale prin care să ajungă la el, din moment ce nu știa unde să îl caute mai întâi.
– Nici măcar nu știe că suntem aici.
– Știe, o întrerupse fără să o privească. Întotdeauna știe.
Anna ar fi vrut să creadă în intuiția lui, dar pierduseră prea mult timp de când ajunseseră în Praga și nu primiseră niciun indiciu. Chiar dacă Felix ar fi știut că ei se aflau acolo, nu avea nicio intenție să îi întâlnească. Prima întâlnire se încheiase fără rezultate favorabile, așa că nu aveau multe șanse ca a doua să fie mai fericită.
Nu o să se întâmple nimic, Dymas. Îmi pare rău să o spun, dar a fost o idee proastă să ne întoarcem aici. Știu că eu am insistat, chiar am crezut că o să vină, dar e clar că nu vrea să te mai vadă. Și are dreptate, pentru că la cât de încâlcite sunt lucrurile acum, riscă enorm dacă îți oferă informații pe care tu nu trebuie să le știi. Renard a ales de mult pe ce drum să meargă. E timpul să renunți și tu.
Dymas se uită la pantalonii pe care îi purta. Îi cumpărase de la un magazin din Lyon, după ce vânzătorul îl obligase să probeze mai multe paltoane și pălării bărbătești. Plecase cu jumătate din articolele vestimentare acasă, convins că nu le va purta niciodată. Le aruncase într-un cufăr pe care îl încuiase în pod, iar acum sosise momentul să se poarte ca un om obișnuit. Oferea imaginea unui bărbat elegant, stilat și misterios, care nu gusta din mâncarea pe care era forțat să o comande de fiecare dată când se oprea la un restaurant.
A fost prietenul meu.
Ai dreptate, a fost. Și te-a trădat. Nu poți schimba nimic din ce s-a întâmplat atunci. De aceea el nu vrea ca tu să îl găsești. Pentru că dacă se întâmplă asta, totul s-ar putea schimba. În rău, Dymas. Nimeni nu mai apreciază ce relație ați avut în trecut. Acum, în prezent, totul s-a transformat într-o luptă pentru supraviețuire. Nu poți avea milă pentru nimeni, sau altfel ești mort. Nu merită niciun sacrificiu. Renard s-a retras, vrea o viață liniștită, până când Dragoș va ajunge la el.
Tocmai asta vreau să împiedic, Anna.
La ce bun? A furat ceva de la noi. Dacă a putut să îți facă asta ție, ce te îndeamnă să crezi că nu-i va oferi lui Dragoș ce are nevoie? Dacă doar așa va putea rămâne în viață…
Dymas împinse masa până când îi întâlni picioarele și întoarse capul. Anna se înfurie pentru că nu voia să priceapă cât de mult riscau căutându-l pe Renard, dar alese să îi respecte dorința și îi acordă liniște.
Continuă să privească mesele, oamenii și paharele, până când îl observă în spatele statuii. Purta un palton de stofă gri și o pălărie neagră. Zâmbi și își croi drum prin mulțime până la ei.
– Dymas, o plăcere să te revăd.
Mario își ridică pălăria și sărută degetele Annei.
– Ce cauți aici? întrebă ea revoltată.
– Italia nu mai este la fel de interesantă de când tu ai plecat. Sunt în căutarea unor noi aventuri, iar destinul m-a adus astăzi aici ca să vă întâlnesc pe voi.
Dymas zâmbi când el trase un scaun de la o altă masă și se așeză lângă Anna, care încerca să rămână indiferentă.
– Ce faceți voi aici?
Anna își ascunse mâinile sub masă și se prefăcu interesată de meniul zilei afișat la intrarea în restaurant. Mario simți tensiunea pe care corpul ei o emana. Prezența lor acolo nu îi făcea plăcere. Nu îl mai văzuse pe Dymas de mulți ani, iar acum se întreba dacă vizita lor în Praga nu avea legătură cu ceea ce se întâmpla în Strygorra. Aflase că Aleasa fusese numită conducătoare în lumea strigoilor, lucru ce îl neliniștea, pentru că atunci era aproape de a fi numită conducătoarea lor. În același timp, noul statut o transforma într-o victimă sigură pentru Dragoș, iar ei, deși trebuiau să i se supună, nu o puteau proteja.
– Vizităm un vechi prieten, îi răspunse Dymas cu o voce calmă.
– Are legătură cu Aleasa?
Anna se ridică dintr-odată de pe scaun și își aranjă rochia. Mario o privea agitat, în timp ce Dymas se asigura că nu atrăseseră atenția celorlalți. Mario fugi în spatele ei și îi masă umerii.
– Nu te pune în pericol aici, îi șopti.
– Stai jos, Anna.
Anna nu observă copilul care trecu pe lângă masa lor. Abia după ce se așeză pe scaun și situația reveni la normal, văzu biletul ascuns sub farfuria lui Dymas.
– El întotdeauna știe, nu?
Dymas rupse hârtia și ascunse bucățile în buzunar. Achită nota de plată, după care se plimbară prin oraș, așteptând ca timpul să treacă.