atavic…Dunele din Deber el Ramleh păreau valuri de nisip foarte lente, într-un ocean unde secundele deveniseră secole, algele se prefăcuseră în tufișuri, iar peștii în scorpioni. Zorii le brodau umbrele fără de care n-ar fi existat, în vreme ce lumina purpurie le poleia splendoarea.

Mașina apăru lăsând o coadă de pulbere ca o cometă razantă cu solul. Era un Nissan de teren, atât de prăfuit încât siglele în ebraică de pe portiere abia se distingeau. Opri înaintea unei văi din fața căreia, pentru un motiv anume, până și dunele se retrăseseră.

Portiera se deschise și un bocanc înfășurat în cârpe atinse nisipul. Faldurile hainei descoperiră centura cu instrumente atârnând într-o parte și degetele înmănușate ridicară un binoclu în ale cărui lentile se reflectă imaginea elicopterului prăbușit în vale. Un Bell 407!

Așa ceva îi lipsea din colecție.

Auda își vârî nasul în carlingă:

— Vă aștept afară, señor!

De parcă l-ar fi putut aștepta în alt loc! Amaranto nu răspunse. Trecu în spate. Irin părea în regulă, continuând să respire la fel de greu, mișcându-și tot corpul semidescărnat la fiecare inspirație și expirație, parcă spre a-și ajuta coastele să tragă aer în plămâni.

Ieși încruntat în peisajul de vis al dunelor roșiatice.

— Debber el Ramleh! panoramă Auda orizontul. Aceasta e ora potrivită pentru a-l contempla, señor! Când soarele e sus, umbrele dispar, iar dunele își pierd farmecul…

Părea platoul de filmare aranjat de un decorator care a amestecat dune, cactuși și corali uscați. Răsăritul încă era întârziat de o creastă stâncoasă.

— Ar putea fi Muntele Legământului! arătă Ed. Pe aici s-au întors evreii din Egipt… „Fața Lui luminează ca Soarele” 1 Timotei 2:16!

Amaranto scoase camera, fotografie sfertul de disc solar, apoi privi ecranul. Așa cum îl ținea, într-o parte, se vedea însă altceva. Creasta stâncoasă decupa în soare un profil uman, golurile dintre piscuri desenând fruntea, arcada, nasul, gura…

— Dumnezeule! Privește, Auda!

Acesta însă era mult mai practic. Încerca să curețe punctele negre de pe ecran.

— Ce e aici? apoi arătă spre munte: de fapt, acolo…

Profesorul își puse palma la ochi împotriva luminii.

— Un nor de praf…, vorbi călăuza. O bandă de tâlhari, señor!

— Tâlhari?! În zilele noastre? privi Ed prin obiectivul camerei.

Hoarda de călăreți venea în goană spre ei. Le văzu clar veșmintele, turbanele, săbiile agitate în Soare, urletele încă mute. Cămile și cai gonind în linie la vale, direct spre ei.

— Iatagane… în secolul XXI?! bâigui profesorul.

Unul din călăreți opri, se răsuci în șa, ridică pe umăr un A.G. și trase. O coloană de nisip se înălță lângăelicopter.

— Señor, eu zic să nu le mai dați idei!

Într-un minut fuseră înconjurați. Călăuza cercetă dintr-o ochire cerceii, medalioanele și podoabele de pe săbii.

— Sampsaeni! Cei ce se închină Soarelui…

— Credeam că au pierit din vremea lui Irod! exclamă Ed, spate în spate cu tuaregul.

— Doar Irod, domnule…

Căpetenia se apropie, aproape îmbrâncindu-i cu pieptul calului. Avea ochi verzi, lichizi și aur în urechi. Spuse ceva, răstit.

— Vrea aparatul! făcu Auda semn spre binoclul căpeteniei. Ne-a văzut fotografiind.

— Și n-aveam voie?! Auda, abia la anul, dacă mai găsim exact același loc…

Răgetul căpeteniei îl determină să-i întindă imediat camera, după ce mai întâi puse cardul în buzunar. Sampsaenul se îndreptă spre elicopter.

— O clipă…, se luă profesorul după el.

Doi aghiotanți îi puseră săbiile în piept.

— Hei! Numele meu e Edmundo Amaranto de Camarena!

Dar căpetenia intrase deja. O clipă mai târziu ieși în grabă, clipind din ochii mari, cu fruntea perlată de sudoare.

— Imman! își ridică arabul brațele spre Soare. Bar-Kokhba, Imman!

Hoarda sări de pe animalele de povară și se aruncă în genunchi, repetând în cor, chemarea. Vântul începu să sufle ca un fundal pentru rugăciunea lor, făcând burnuzurile să fluture și praful să se ridice în jurul cămilelor încremenite. Îngenuncheați cu toții, își lipiseră buzele pe nisipul sfânt, de parcă ar fi vrut să-și amplifice rugăciunea, prin dune, către cer:

— Imman! Immaan!! Immaaan!!!

Clinica Santa Transfiguracion[1] era o enormă clădire rectangulară în stil neoclasic, ridicată pe două nivele de granit și întinsă pe jumătate din străduța Leonardo da Vinci. Ocupa trei numere prin intrările sale cu fațade victoriene și coloane ionice, fiecare pentru alt departament, unul general, altul geriatric, ultimul estetic. La nivelul al doilea al celei din urmă secții, într-un mediu ultramodern ce contrasta puternic cu aspectul de epocă al exteriorului, de câteva ore se petrecea ceva neobișnuit. Niciun angajat, asistent sau medic, nu avusese voie să mai urce în zona al cărei acces direct către garajul subteran fusese securizat.

Firește, nimeni nu punea nici o întrebare. Salariile uriașe includeau clauze de confidențialitate extremă: cine apela la serviciile clinicii o făcea nu doar datorită calității ci și discreției: orice intervenție, oricât de complexă ar fi fost, putea fi dusă până la capăt fără ca nici unul din chirurgii plasticieni să știe pe cine a operat. Un sistem în care, deși modificau chiar fața, nu o știau niciodată în întregime și cui aparține, grație intervențiilor separate pe care le coordona o singură persoană: Emilio Calderon. De data asta, nu știau nici măcar dacă în zilele precedente interveniseră asupra celui urcat în cel mai mare secret direct din garajul subteran în salonul de la nivelul doi.

Directorul clinicii se afla acolo, stând de vorbă cu Edmundo Amaranto, intrat și el incognito, la căpătâiul unui pacient cel puțin ciudat.

Întinsă pe pat, Irin privea direct prin pleoapele străvezii. Pupilele i se mișcau nervoase, embrioni înotând sincron în globurile oculare. Brusc, pleoapele i se ridicară aproape speriindu-i pe cei doi și Lunile lor cețoase încercară să străpungă palmele ca niște aripi de liliac:

— Ce mi-ați făcut?! începu ea să plângă. Dumnezeule, cine am devenit?!

Santiago de Compostella… O mare de acoperișuri negre cu mii de cruci, de parcă locuitorii și-ar fi înălțat cavourile în podurile caselor, creând un cimitir la zece metri de caldarâm. Hornuri, balcoane, mansarde și gargui țesuseră de-a lungul secolelor o rețea capabilă să împiedice ochiul unui satelit în a spiona prin încurcătura de străduțe a bătrânului oraș.

Cetatea fusese pentru creștinismul Evului Mediu polul opus Romei, al treilea loc de pelerinaj după aceasta și Ierusalim. Un rău necesar acceptat de Papi pentru ca, cel puțin, să știe unde de unde să îi ia pe toți , gândi Rus.

Se opri în Piața Obradoiro. Ridică ochii. Efigia de pe monedă strălucea înaintea sa: fațada de apus a catedralei acoperea pe jumătate cerul a cărui culoare de hematom verde-vinețiu prevestea furtuna.

Erau acolo, acoperite cu vitralii, toate cele trei ferestre din moneda misterioasă. Ar putea reprezenta Trinitatea. Totuși, patronul catedralei, Prisciliano de Avila, nu credea în Trinitate, dimpotrivă, a luptat împotriva ei.

Rus știa că a ajunge în fața unei catedrale însemna a păși pe un loc ales cu o artă ce depășea feng-shui, un pământ în ale cărui straturi odihneau temple și mai vechi, ale căror religii îmbibau zona cu energia lor.

Întârzie o clipă în umbra piramidală a muntelui ceresc, apoi intră. O forță inexplicabilă îl atinse din primul moment, făcându-i inima să-i bată ca la un detector de minciuni. Privi imensitatea bolților suspendate pe coloanele de piatră. Înaintă, dus parcă de mușchii dorsali ai unui curent teluric spre altarul din capătul naosului. În stânga și în dreapta capele bogat ornamentate pândeau după coloane, ca niște ventuze gata să scoată răul din el. În clipa când văzu vitraliile și lumina caldă a Soarelui se proiectă multicoloră pe fața sa, i se păru că a trecut o probă ce îl așteptase toată viața. Se simți împăcat cu sine și cu Dumnezeu. Poate nu era o întâmplare, poate totul avea un rost.

Fără să-și dea seama, se pomeni în fața confesionariumului. O clipă mai târziu era în interior.

— Ce cauți, fiule?

— Pe mine. Și nu mă găsesc. Simt că ceva mi-a fost ascuns mereu. Am prea multe vise, pe care nu mi le amintesc. Padre… Există vis după moarte?

— Viață, fiule, viață vrei să spui…

— Nu. La vis mă refer.

— Biblia spune că visele sunt o amăgire, fiule.

— Padre… Dacă un om moare în timp ce visează… fără să se mai trezească… cu ce e visul său de vină? De ce ar trebui să se întrerupă?!

— Pentru că cel care îl creează, creierul, va putrezi. De aceea, în viața de dincolo nu există amăgire.

— Eu cred că visul ar continua. E imaterial, n-ar păți nimic. De cât timp poate fi stinsă o stea și totuși, lumina ei continuă să vină în fiecare seară?!

Preotul ieși grăbit din cealaltă cabină, dar nu apucă să îl vadă.

Cerul era mai negru decât gura unui câine rău, iar Luna ca un canin curb îi sporea obscuritatea. Doar conturul Escorialului îi depășea întunecimea, proiectându-și conturul pe fundalul fără stele.

Doi gardieni patrulau pe coridoarele slab luminate ale palatului-mănăstire, umbre-lungi prin dreptul înaltelor ferestre, în vreme ce al treilea urmărea monitoarele din sala de control. Nimeni și nimic nu părea că ar putea să tulbure somnul galeriilor de artă în vreme ce dedesubt Immaneumul își continua planurile de resurecție, cu luminile pe jumătate stinse. În sala dispecerului un sacerdot își făcea datoria cu ochii pe ecrane.

…Anjah Svanniaghari disprețuia atât de mult omul, încât, dacă ar fi putut, s-ar fi transformat în șarpe, tigru sau maimuță. Toată viața studiase tai-chi și arte orientale secrete. Spre deosebire de alții care vroiau să-și schimbe doar vârsta sau sexul, Anjah ar fi vrut să schimbe specia. Văzând că nu poate, trăia numai cu gândul la sfârșitul lumii.

Acum, stăpânul său îl informase că acest sfârșit era foarte aproape. Așa că acceptase fără ezitare misiunea. De altfel, era singurul care o putea îndeplini, singurul care ar fi putut trece nevăzut prin fața camerelor. Nu trebuia decât să se miște de douăzeci și patru de ori mai încet. Astfel, traseul prin Escorial, lung de trei sute de metri, avea să-l facă în cinci ore, mișcându-se puțin câte puțin, ca păpușile filmate cadru cu cadru într-o peliculă de animație. Efectul urma să fie unul invers, filmul devenind fotografie, spre a depăși paza prin cea mai simplă înșelătorie. Anjah nu mergea cu fluiditate ci pur și simplu ”sărea” dintr-un cadru în altul.

Costumul mimotermic copia temperatura mediului punându-l la adăpost de infraroșii și era atât de mulat încât părea o piele verde-aurie crescându-i pe corp. Casca – un relief al mușchilor capului, cu vizieră și trompă din calciu care îi da oxigen, depozitând totodată bioxidul expirat.

Anjah își opri brusc această expirație. Se afla exact în mijlocul coridorului când auzi vocile. Razele unor lanterne apărură înaintea celor doi gardieni care veneau direct spre el.

Zeci de alternative trecură prin mintea sa. Pe cât de repede îi funcționa creierul, pe atât de nemișcat îi rămăsese trupul. Nu putea să se deplaseze mai mult de un metru în următorul minut, iar cel mai apropiat ungher se afla la peste cinci. Gardienii se apropiau, marcați în fișierele de securitate, putând merge oricum, în vreme ce orice mișcare bruscă a sa ar fi declanșat alarma.

Într-o clipă se lipi de primul, făcând trup comun cu el, mâini cu mâini, picioare cu picioare. Gâtul paznicului trosni și capul îi căzu în piept, în vreme ce continua să meargă pe pantofii lui Anjah. Dacă ar fi privit ecranul, dispecerul ar fi văzut cum unul din gardieni pare că-l omoară, dintr-o lovitură, pe celălalt.

Mai hidos decât moartea, Svanniaghari își continuă drumul, de data asta grăbit, ascuns în vectorul cadavrului pe care-l purta înainte, ca pe o marionetă.

Câteva minute mai târziu intră în dispecerat.

— De ce ai întârziat atâta? vorbi ofițerul cu spatele spre ușă. Franco?!

Întorcându-se, nu apucă să vadă decât un Franco mort, cu gâtul într-o parte, care se repede asupra lui, dezarticulat și inuman, marionetă în mâinile unui păpușar asasin.

Anjah dezactivă sistemul vectorial. La întoarcere avea nevoie să se miște repede.

Restul traseului fuse rapid. În două minute închidea în urma sa ușa de la iatacul lui Irin.

Își dădu jos coiful: avea capul ras, fața prelungă și un nas a cărui curbă explica forma în care fusese ascuns. Din orbite luminau iriși negri, ovali. Se aplecă deasupra patului. Umbra îi trecu peste cutele cearceafului și se opri întunecând fața lui Irin.

Tânăra se încruntă în somn, apoi se trezi brusc.

— Mă iartă, Stăpână! se înclină el. N-am vrut să te sperii.

— Dar ai reușit foarte bine, își duse Irin reflex palmele spre abdomen, după care și le trase înapoi foarte încet. Cine ești?!

— Sunt Anjah Svaniaghari și am venit să te iau. Stăpânul meu, maharajahul Bengalidarkalismor, te-a ales să-i fii soție.

— Poftim?! făcu Irin apăsând butonul alarmei. Poate nu-mi place să fiu aleasă, poate că vreau să aleg!

— Stăpână, trebuie să mergi cu mine! De aici nu voi ieși decât în doi…

Pântecul continua să îi tresară.

— Sus mâinile! răsună o voce.

Fără nimic din tehnica mișcării lente, Anjah o smulse pe Irin și îi cuprinse gâtul cu un colan Vishnu, a cărui duzină de brațe aveau lame fine.

— Las-o în pace, îl aținti Rus cu pistolul.

— Nu vei trage, replică Anjah. Mâna mi-ar scăpa și cleștii i-ar reteza gâtul!

— Asta te învață religia ta? scrâșni Irin. Să ucizi?!

— Dacă eram nemuritor, aduceam nemurirea, stăpână! îi șopti bărbatul la ureche. Fiind un simplu muritor, nu pot decât moarte aduce…

Irin se cutremură. Contactul cu simbolurile brodate pe epiderma lui Anjah era neplăcut. Ceva ca un curent electric trecea prin acele ornamente cu modele mistice, făcând-o să aibă impresia că aude voci urlând într-o limbă necunoscută în urechile indianului. Era ca și cum spiritele umblau pe pielea lui – sau, mai degrabă, o echipă care îi coordona acțiunile.

— Și ce vei duce stăpânului tău Bengali-nu-știu-cum?!

— Trupul.

Irin privi spre noul venit. Nu vedea mare lucru, din cauza semi-întunericului.

— Tu ce parte din mine vrei?

Fu gata să spună că picioarele. Nu deschise gura.

— Cine ești? repetă ea.

— Cineva care nu poate dormi, aruncă el nervos pistolul. Poate fiindcă sunt de puțină vreme aici… Rus Vil, ca să mă recomand.

— Vezi acest Vishnu? îi arătă fachirul colanul ucigaș cu care o amenințase pe Irin mai devreme. Ți-l voi pune de gât și, când te voi mângâia cu amândouă mâinile pe obraji, înseamnă că țeasta ta e în aer…

Atacă, iute, deși ceva din tehnica lentă i se vedea în mișcări. Fiecare lovitură, oricât de rapidă, se desprindea din corpul său ca un pește zburător dintr-o mare liniștită, întorcându-se apoi la loc în nemișcare pentru ca altă lovitură să țâșnească, din altă parte, surprinzătoare.

Pe măsură ce ataca, tot mai dezlănțuit, realiza că adversarul îi era cel puțin egal. Stilul Hen îi era mai mult decât familiar. Se eschiva și para cu indiferența unuia care se apleacă fără să știe că pe deasupra tocmai trece o ghiulea.

Picături de sudoare apărură pe fruntea fachirului. Simți rece în jurul gâtului.

Cu spatele lipit de perete, Irin scoase o exclamație: al doilea intrus pusese cătușa morții pe gâtul celui dintâi!

Anjah căscă stupefiat ochii: tot ce mai putu face fu să prindă în palma sa mare pumnul lui Rus, ținându-l strâns pe mecanism ca pe clapeta unei grenade al cărei cui e scos. Astfel, lupta continua și mai îndârjită, cu două brațe imobile și celelalte două atacând de aproape. Se încolăceau unul în jurul altuia, se loveau încercând să atingă zone vitale – doi dansatori în piruete strânse și precise.

Începu să sune o alarmă depărtată. Cele zece minute trecuseră și guardia venea spre ei. Brusc, Anjah sesiză că, deși mâna sa dreaptă încă strânge mâna stângă a adversarului, acesta schimbase priza ținând colanul Vishnu cu cealaltă.

— Nu înțelegi? imploră fachirul. Doar noi putem avea grijă de…

Irin ar fi dat orice ca să audă ultimul cuvânt.

Svaniaghari însă mai apucă doar să vadă cum selianul sacru îl salută cu ambele mâini împreunate. Cleștii s-au unit, auzi el un clinchet multiplu, apoi scena din fața sa începu să se rostogolească.

— Nu mișca! strigă guardia împiedicându-se de căpățâna care încă mai clipea.

Așa cum spusese, Anjah avea să iasă de acolo în două bucăți.

— Lasă arma, porunci Irin guardiei. Acest om mi-a salvat viața.

Alți patru guardia sacri se apropiau.

— Señor…, se asigură comandantul lor că Irin are pulsul normal. Speranța de viață e foarte redusă în apropierea dumitale! privi el spre stânga și dreapta, către cele două părți ale fachirului.

Un guard încercă să pună mâna pe Rus.

— Nu mă atinge, îl avertiză acesta. Te rog, încercă să pară amabil.

Oscar de Odon aștepta în mijlocul sălii, emoționat ca un școlar în fața primului examen. Echipat cu o uniformă mai degrabă de influență catolică, noul funcționar al Immaneumului privea în jur la ceea ce luase în stăpânire.

Camera era enormă, cu pereți din piatră brută acoperiți în mare parte de aparatură. În centru, pe o masă chirurgicală, zăcea Anjah Svaniaghari, întins, fără suflare, sub un mecanism adus parcă din Evul Mediu.

— SeñorOscar de Odon! intră Kiriam urmat de Amaranto.

— Excelență…

Toate defectele tânărului erau compensate de imaginație. Chiar în clipa aceea, privind cadavrul fachirului, nu înceta să se minuneze de perfecțiunea acestuia, ingenioasa intrare în Escorial și tragicul sfârșit. Și-l imagina controlându-și fiecare bătaie a inimii, fiecare mișcare, de la respirație până la clipire, deget, mână, braț, umăr, coapsă, degetul mare de la picior. Îl vedea întinzând lent mâinile spre un El Greco, ca un credincios în fața unei icoane…

— Arma unei crime este, în mod ironic, ultima legătură dintre mort și viața lui, începu Oscar mirându-se și el de unde îi vin în minte cuvinte atât de mari.

Își trecu palmele pe deasupra cadavrului ca un pianist peste claviatură.

— Multă vreme s-a crezut că morții nu vorbesc, ridică el foarfeca Vishnu aflată alături. Asta… până de curând.

Silențios, masa începu să se separe, tăiată parcă de fierăstrăul unui magician, cele două părți purtând una trupul mortului, cealaltă căpățâna.

Adamaris tresări: lăsaseră impresia unui corp întreg până atunci.

— Urechea internă, continua Oscar, e compusă din cochlea, o cavitate umplută cu endolimfă, fluidul ce primește undele sonore. Vibrațiile pun în mișcare o membrană care acționează asupra unor cili. Încă din Evul Mediu…

— Nu poți să începi mai de la al doilea război mondial? îl repezi Ed.

Savantul continuă alert, de data asta lucrând:

— Ideea e simplă. Din urechea internă captez amprenta sunetului, păstrată în endolimfă. O trimit înapoi prin gât, în cavitatea bucală. Trebuie să fiu atent, pot utiliza remanența sonoră doar o singură dată.

Vorbind, Oscar introduse în cavitatea bucală a mortului un microfon, închizându-i apoi buzele cu bandă adezivă și nările cu dopuri de cauciuc.

— Cu ajutorul acestui burduf, ecoul din urechea internă e transmis prin corzile vocale înapoi în cavitatea bucală. Doar corzile sale pot repeta aceleași sunete, ultimul cuvânt pe care mortul, după mărturia lui Irin, nu l-a mai rostit.

Termină fiecare manevră, apoi privi emoționat în jur.

— Vă rog, liniște! se adresă micuțului auditoriu. Voi elibera remanența sonoră… și asta nu poate fi decât o singură dată.

Burduful împinse ca un torace suflul înapoi spre corzile vocale. Obrajii galbeni ai mortului se umflară… O clipă mai târziu, Oscar deschise maxilarele și scoase microfonul din gura capului de mort.

Porni imediat înregistrarea sunetelor întoarse de dincolo de moarte.

Nu se auzea absolut nimic.

— Vomasculta încă o dată banda, vorbi Oscar el însuși cu glas abia auzit. Activez filtrele de sunet 2 și 3!

Zgomotul era un uruit de valuri depărtate, ca o scoică redând valurile mării.

— Profesore Amaranto! se auzi un singur glas, foarte clar, cel al PreaCuratului. E timpul să mă retrag. Apreciez, cu atât mai mult după această demonstrație, încrederea pe care o aveți în favoritul dumneavoastră.

— Izolez secvența a doua! continua Oscar cu încăpățânare. O reproduc separat. Amplific semnalul!

— Tinere, mă îndoiesc să reușești, din moment ce pe mine însumi nu mă auzi…, se ridică bătrânul.

În clipa următoare alunecă înapoi în fotoliu, parcă hipnotizat de sunetele care ieșeau din difuzor:

— AMMIN… AMMIN… AMMIN…

— Ce… e… asta?!

Amaranto se închină:

— Nici o rugăciune nu se sfârșește fără el, nici o speranță nu începe altfel!

— În realitate, interveni Oscar, pauza nu este între N și A, ci între I și N…

Reglă din nou aparatele și, imediat, sunetele se auziră altfel:

— NAMMI… NAMMI… NAMMI…

— A fost primul cuvânt ieșit de pe buzele prințesei! exclamă profesorul. L-a împins înapoi aerul vechi de mii de ani din piept.

Oscar de Odon se pocni peste frunte:

— Trebuia ascultat invers!

Remontă banda. După o clipă, ascultară vocea venită de dincolo de moarte:

— IMMAN… IMMAN… IMMAN…

Adamaris se sprijini nesigur de masa pe care zăcea trupul decapitat al fachirului. Rămase așa câteva clipe, de parcă el însuși își pierduse capul, în timp ce Oscar relua mereu secvența, iar Amaranto întreba continuu ce înseamnă Imman. Din nou, rugăciunea sampsaenilor îi cotropea inima.

— Înseamnă că…, șopti PreaCuratul. Din acest moment… Nimic nu mai e sigur în jurul nostru.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Atavic_(roman)

http://www.youtube.com/watch?v=t0xkmzfjSx4

http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Surugiu

http://www.4arte.ro/2014/09/21/atavic-o-bijuterie-romaneasca-a-sf-ului-de-aventura/

 

 

[1] Santa Transfiguracion—Sfânta Schimbare la Față