Sunt un simplu reporter de teren, mereu trimis în tranșee, la propriu ori la figurat. Uneori trebuie să-mi vâr mâinile până la coate în grămezile urât mirositoare ale străzii, ale lumii, ale vieții în general și să scot de-acolo, hai nu mărgăritare și safire, dar măcar ceva de citit în tramvai. Un subiect, o idee, un caz… Cum spunea legendarul poet Furnea, ”stau singur cu foamea și foamea mă învață diverse șmecherii…”

Iată însă că m-am luat cu gândurile și tare mi-e teamă c-am greșit adresa. Adresa la care m-au expediat de data asta.

Să fie ceea ce mi se așterne privirii un sâmbure de maidan, așteptând zadarnic prilejul de-a încolți și crește? Să fie o stradă părăsită? Nu văd pe nimeni pertinent prin preajmă, așa încât fac semn unui maidanez bătrân, care tocmai trecea pe-acolo cu un aer visător. Să tot aibă vreo treizeci de ani, o vârstă imposibilă la câini. Dar ca și mine, e și el, pesemne, un soi de lup printre maidanezi. Parcă s-ar mira puțin că-i cunosc graiul, dar e atât de blazat încât nimic nu-i mai dă frisoane… Îl întreb unde mă aflu.

– Cum unde? Tot ce vezi aci, a fost mai demult mahalaua noastră.

– Cum îi zicea?

– Sebastian. Se întindea încolo până la plopii ăia, din marginea fabricii, iar dincolo până la blocuri. Nu era prea mare, domne, da’ era unită.

Și, spre disperarea mea, se dezlănțuie:

– Când au început investitorii să radă toate casele, să facă blocuri boierești, rezidențe, și circul foamei, știți dumneavoastră, o piață din alea cu acoperiș, într-o săptămână, da’ ce zic eu într-o săptămână, în trei zile au venit buldozerele şi escavatoarele. Am mușcat și eu vreo doi investitori.

Iar oamenii de pe-aici, care ne mai dădeau câte-o strachină de lături… I-a păcălit la exproprieri. Care-a apucat să-şi ia lucrurile le-a dus pe unde-și găsise să stea. Care erau plecaţi, le-au scos ăștia – autoritățile și badigarzii, lucrurile pe stradă, să vină să le ia. Nu s-a furat un capăt de aţă, că le-au păzit oamenii de pază și noi, maidanezii. Doar ce le-am mai pișat un pic, le-a mai plouat…

S-a ras casă după casă, stradă după stradă şi unde se rădea imediat începea să facă măsurători şi să sape la fundaţie pentru un bloc nou. Ori un mall, din alea. Strada noastră avusese treizeci de case. Cinșpe pe-o parte, cinșpe pe cealaltă. Au intrat cu demolările din două capete, să termine treaba mai repede, că era ultima stradă. În octombrie s-a ajuns la cinci case, trei pe-o parte, două pe-ailaltă.

Pe urmă nu ştiu ce s-a-ntâmplat, s-a stricat vremea, s-a schimbat graficul de lucrări, n-au mai fost bani, nu ştiu. A zis de la primărie că să oprească, să termine de dărâmat la primăvară. Dar nu s-a mai dărâmat nimic. Au rămas cinci case-n picioare. Oamenii au recuperat din moloz tablițele cu numele străzii și le-am pus pe ziduri. Asta e strada noastră acum…

– Ce stradă, băi băiete? De douăzeci de metri lungime?

– Da’ uite cât e de lată! Când ieşeau supraviețuitorii seara la poartă, fiecare, era cam înfricoşător, da’ de zece ani încoace ne-am obişnuit. Mai întâi n-au avut de nici unele, vă daţi seama, că demolarea oprindu-se în ultima clipă tăiase tot – lumina, apa. Noroc că oamenii mai aveau prin curţi, de demult, puţuri, iar gaz nici nu existase. S-au descurcat cu lampa.

Pe urmă le-a tras un şantierist, de la stâlp, un fir pe șpagă şi le-a băgat lumină. Cum le-a băgat lumină, cum au venit alții, să debranşeze. Apoi i-au lăsat, dar i-au băgat la plată. Când ne uitam într-un capăt şi-n celălalt, se vedea numai noapte, numai întuneric, ca şi cum o bucată din strada noastră de odinioară a fost tăiată cu un topor uriaş şi dusă în deşertul Sahara. Aţi citit despre deşertul Sahara, nu?

– Am citit, da, mai demult…

– Aşa, ei, unde-i întuneric e şi cam răcoare. La-nceput, când nu era lumină, stătea fiecare în faţa porţii şi vedeam doar jarul de la ţigări. După el ştiam că ei sunt acolo. Şi nici jarul nu e de bază la estimari corecte, că trei fumează şi-al patrulea e nefumător. Mai vorbește unul cu altul, dar, cum v-am spus, strada e foarte lată, cum e modern acum, doar că a noastră a fost lată dintotdeauna şi trebuie să ţipe oamenii ca să se-audă. Vă dați seama, se făcea și ecou, se speriau și câinii și începeau să latre. Ei țipă, noi lătrăm…

– Sunteți mai mulți câini?

– Titulari, cu domiciliu stabil, nu, da’ când au prins de veste toţi maidanezii de prin cartierele de blocuri, scăpați din demolări, c-a mai rămas un petic de mahala aici, se strâng măcar de două ori pe săptămână, treizeci-patruzeci. Îi chinuie aducerea aminte, ori vin ca la staţiune balneoclimaterică, nu ştiu.

– Poate fug de hingheri.

– Vorba dumneavoastră.

– Zici că trei oameni fumează şi unul e nefumător. Asta face patru bărbaţi. Dar văd cinci case.

– Acolo unde-i gardul cu beton nu mai stă nimeni, au plecat. Stăteau nişte ţigani acolo, nişte amărâţi. A fost o daraveră nenorocită. Staţi puţin, să mă duc şi eu într-un loc. N-aveţi nevoie?

– Deocamdată nu, mulțumesc.

Se duce, se rezolvă, iar la întoarcere îmi relatează daravera nenorocită.

– Aici, în mahalaua noastră, majoritatea au fost români şi numai câteva familii de romi, cum le zice acuma, trei sau patru. Pe strada asta erau şi mai puţini, o familie, acolo, la gardul cu betoane. Mulţi plozi, cine să le mai ţină socoteala, şase, şapte. Se jucau de-a valma cu toţi copiii din mahala, nu se uita nimeni că ăla e mai alb, că ăla e mai negru. Păi când se tăvăleau prin praf, era unul mai negru ca altul.

Cum vă spun, se jucau la grămadă. Numai unul, Floricel, era căpos şi lua bătaie mereu, că era al dracu’ și orice se-ntâmpla el era contra. Vorbea ne-ntrebat, le strica ăstorlalţi jucărelele, ce ştiu eu, de-ale lor, astea… E, şi copiii se-nvăţaseră, de câte ori îl prindeau pe Floricel ăsta se puneau toţi pe el cu bătaia. Era ciuca bătăilor.

După casa cu gardul de betoane, nu mai e acum că s-a demolat, în altă casă, stătea un șofer șomer, cu nevasta şi fetiţa lor, Oltița. E, Oltița asta, n-am văzut aşa ceva, mereu sărea să-l scoată pe Floricel din pumnii ălorlalţi, îl scotea și-l ştergea de muci, să mă scuzaţi. Şi ăsta răbda, că erau de-o seamă. Azi aşa, mâine-aşa… Oltița murea cu ăilalţi de gât de câte ori vedea că se iau de el. I-era drag, sau că erau vecini, nu ştiu. Da’ ceilalţi copii au început să-l lase-n pace, că le era frică de fată, şi cu timpul parcă a mai lăsat şi Floricel ciocu‘ mic şi l-au primit să se joace cu ei.

Ultimii i-au dărâmat pe-ai lui șoferul șomerul. A plecat la bloc, nu departe de-aici, se şi vede blocul lor. Romii au rămas aici, ultima familie, că restul mahalalei se dărâmase. Și Floricel ăsta nu trecea seară să nu se ducă la blocuri, după fata aia, să vorbească cu ea, că aveau acum şaişpe-şapteşpe ani amândoi şi discutau altele, ştiu eu?

Aci, în mahala, v-am spus, era toţi români şi doar câteva familii de ţigani. Acolo, la blocuri, era invers. Nu ştiu cum s-a nimerit în cartierul ăla al lor, că erau numai câteva familii de români. Printre care şi șoferul șomerul nostru, cu nevastă-sa şi cu fata lor, Oltița. În rest, mamă-mamă… Când se făcea seară ieşeau bandele să se-ncaiere, să ia puterea, că după blocuri e plin de mafii, domnu‘ reporter, nu e ca la curte.

– La curte e altceva…

– Vorba dumneavoastră. E, şi Floricel ăsta, dacă tot se ducea pe-acolo să vorbească cu Oltița șoferului șomer, şi era şi-al dracu’, a tot băgat de seamă cum e treaba prin cartier, la blocuri. Că nu era nici prost, uitai să vă zic. Și n-a trecut mult şi-a ajuns şef acolo, într-o bandă, sau adjunct, ştiu eu ce-o fi ajuns, că venea mă-sa pe la noi seara, la poartă, şi plângea că băiatul nu mai ajunge nopţile pe-acasă şi s-a-nhăitat cu criminalii. Eh… Uite că s-a dat drumul la lumină.

-Stradă mică, dar aveţi trei stâlpi de iluminat!

– E lumină ca ziua, ştiţi că vin ăia de la Luxten şi schimbă becurile când se ard?

– Sunt profesioniști. Pentru ei, iluminatul stradal e sfânt, dacă au contract cu primăria, chiar dacă strada măsoară numai un metru.

– Haideți, că n-are un metru, domne, faceți dumneavoastră un spirit de glumă… (și dă din coadă)

Cum v-am spus, Floricel ăsta ajunsese şef de bandă pe-acolo pe la blocuri şi le era cam frică la toţi de el. Dar odată, doi băieţi, cred că chiar de la el din anturaj, ştiu eu, au prins-o pe Oltița într-o seară, pe-o alee, şi-au luat-o cu japca, domne. Au luat-o cu japca. Au dus-o într-o garsonieră, acolo, şi i-au făcut felul.

Când a auzit Floricel, s-a indispus. Vă daţi seama, ţinea minte de când era mic şi-i lua aia partea şi-i ştergea mucii… Şef-şef, dar pân-aici. S-a dus şi i-a luat pe aia doi la omor, să-i omoare. Aşa era de indispus. E, şi ăia l-a tăiat, l-au băgat în groapă.

– L-au omorât?

– Păi cum? Da’ știți ceva? Câteodată, când mai sunt variații de tensiune (oamenii de-aici nu se pricep, da’ eu sunt maidanez umblat prin multe mahalale cu iluminat) felinarele fac un fel de proiecție în frunzișul plopilor de la margine. Și când bate vântul umbrele parcă sunt două fețe, Oltița și Floricel, din profil. Da’ n-apucă niciodată să se pupe, că sunt în plopi diferiți. Apropiați, însă diferiți. Sunt doar așa, ca două constelații mici…

Maidanezi, oameni, toți vrem constelații…

– Şi cu fata ce s-a ales?

– Nu mai ştiu de ea, au dus-o la doctor, şi-a luat serviciu, s-a măritat, nu mai ştiu. Ne mai zicea mă-sa lu’ Floricel noutăți, când trăia el și venea acasă, o dată la câteva nopți și-i mai povestea. Da’ pe urmă s-au dus, că i-a chemat la morgă să-l vadă şi nu s-au mai întors. A venit un camion într-o seară, a-ncărcat toate boarfele şi-a plecat la blocuri.

Uite-aşa, o casă de pe strada noastră a rămas goală…