TERAPIE PENTRU CRIMĂ
Un film de Kiki Vasilescu
Așternut pe hârtie de Bogdan Hrib

Colecția Mystery & Thriller
978-606-8571-73-7
Septembrie 2014

Prolog pe verticală
Scena prima – Zborul

 

Terapie_rgbEste o zi obișnuită în București. Soare fără a fi caniculă, nori rari, albicioși, fără intenție aparentă de ploaie. Undeva în centrul orașului, dintr-o clădire nouă de birouri – din cele drepte și acoperite cu sticlă, cu puternic iz corporatist – aterizează pe asfaltul turnat din nou (oare pentru a câta oară?) astă primăvară un monitor din cele vechi, greoaie și grele. Plasticul și sticla se împrăștie pe o rază de câțiva metri, speriind trecătorii – elevi, pensionari, funcționari grăbiți. Portarul clădirii – din cel cu uniformă neagră și cu ceva scris pe umăr, cinci cuvinte dintre care ultimul este security – coboară cele patru trepte și privește în jos nedumerit.

Greșeală fatală pentru că abia în ultima clipă reușește să se ferească de o tastatură neagră care se zdrobește la câțiva pași de picioarele sale.

În jurul său, ca într-un nebun balet aerian, cad alte obiecte de papetărie – un capsator albastru, patru pixuri transparente, stickere galbene, o duzină de dosare pline de foi scrise și agende cartonate, o umbrelă verde și un șandvici învelit în celofan.

Mai încet, duse de o adiere de vânt călduț, se aștern pe asfalt mai multe hârtii cu grafice multicolore, cifre si texte.

Bărbatul rămâne privind în sus, murmurând în surdină înjurături și așteptând. Degeaba. Nu mai cade nimic. Pleacă apoi spre clădire gândindu-se la salariul său mic și la locul unde se află mătura și fărașul.

 

Scena următoare – Înăuntru

 

Un hol luminos. Pustiu. Fișete metalice gri. Uși albe de birouri. Pereți albi goi.

Dintr-o încăpere se aude un zgomot continuu, gâfâit. Un zgomot mecanic, nu uman.

De la o imprimantă iese o foaie albă de hârtie pe care scrie mare “DEMISIE!”.

Cineva căruia îi vedem doar mâna – subțire, fină, cu degete lungi, cu siguranță feminină – smulge nerăbdătoare foaia din mașinărie. Mâna care smulge hârtia are un tatuaj chinezesc pe încheietură.

Persoana iese din birou lăsând ușa larg deschisă și înaintează pe hol, spre ieșire.

Diverși colegi – în costume sobre și elegante, preocupați de problemele lor – cu care se intersectează pe culoar, o privesc nedumeriți. Îi ignoră și trece de ei lipindu-i de pereți.

 

Scena a treia – Tot înăuntru

 

Personajul feminin – siluetă suplă, păr negru, ondulat – urcă pe scări alergând, apoi deschide ușa ultimului etaj.

Un alt hol mult mai elegant. Pereți tot albi, dar împodobiți cu tablouri – reproduceri după Școala flamandă și fotografii alb-negru din perioada interbelică – combinație total lipsită de gust…

Persoana cu demisia înaintează pe culoar. La capăt o altă ușă pe care scrie Director general.

Dar ușa este întredeschisă și se aude o voce groasă de fumător vorbind la telefon:

– …Clar, doar ți-am zis. Da, iubito, bucătarul o să stea cu noi pe yacht douăș-patru din douăș-patru. Păi normal, doar ți-am spus c-am aranjat…

Culoarul cotește la stânga.

Ajunsă în fața unei uși pe care scrie Director economic, persoana intenționează să ciocăne, dar se răzgândește și deschide ușa cu violență, dând-o de perete.

– Încotro? Alooo! Ți-am zis că azi n-are timp de tine, sare secretara.

Se ridică de la birou încercând să o oprească, dar se împiedică de firul de la telefon. În cădere agață și cablul de încărcare de la laptop. Cade împreună cu toate obiectele care se rostogolesc pe ea.

Persoana trece mai departe fără să-i arunce vreo privire. Secretara, înșirată pe jos, vociferează sufocată de indignare.

Când ușa se deschide violent, directorul financiar – cu ochii în ecran, finalizând o nouă partidă de Solitaire, într-o mână cu un mobil – se întoarce nedumerit.

– Nu acum! Ți-am zis să nu mai apari fără să te programezi la secretară!

Aceasta precizează de pe jos, luptându-se cu firele prinse în tocurile de la pantofi:

– Șefu’ să știți că eu am încercat să o rețin afară, dar m-a îmbrâncit…

– Mda… se vede. Să te duci la karate!

Personajul feminin brunet trântește pe masă demisia. Fără nici o vorbă.

Directorul prefăcându-se că vorbește și el la telefon sau poate chiar vorbind:

– Stai un pic.

Apoi către intrus:

– Ieși afară!

Persoana cu demisia înconjoară calmă, cu pași egali, biroul și îi trage un pumn în față directorului. Observăm din nou tatuajul chinezesc de pe încheietură. Directorul observă doar stele verzi.

Bărbatul corpolent este knock-out în scaunul din piele neagră și telefonul mobil îi sare din mână. Și totuși se pare că vorbea în timp ce lucra la Solitaire:

– Alo? Emile, mai ești? Alo! Emile? se aude o voce feminină în micul difuzor.

Persoana cu demisia, acum fără foaie, se îndreaptă spre ieșire. Trage un șut telefonului scump care se descompune în bucăți izbindu-se de zid.

 

 

Capitolul 1

Un an mai târziu

 

Scena 1.1 – Pe bloc

 

Tot vară. Miezul zilei. Pe cheiul Dâmboviței, în București.

E o dimineață liniștită, însorită și caldă. Niște rațe se plimba fericite pe râu. Se aud păsărelele. Deși orașul este plin de șantiere – se asfaltează din nou, se schimbă bordurile, se îngroapă fire și se dezgroapă țevi – pare că este mai liniștit. Cetățenii sunt în plecați în vacanțe sau nu ies din casă.

Ne aflăm pe o clădire veche, interbelică, probabil că a avut și bulină roșie, dar cineva – un colecționar – a furat-o.

Un porumbel vagabond zboară precipitat, speriat de sunetul unei serii de lovituri furioase într-un sac de box.

 

Sunetele loviturilor în sacul de box devine clar: în prim plan un sac de box roșu cu logoul mare al unei companii de echipament sportiv este lovit cu furie și forță. Cu pumnii și cu picioarele.

Nu vedem persoana care lovește, iar poziția geografică nu este clară. Departe se zărește clădirea uriașă a Parlamentului, alături șantierul catedralei…

Persoana șuieră de efort și scoate icnete scurte atunci când lovește sacul roșu.

Observăm în detaliu tatuajul chinezesc de pe încheietură. Mâinile lovesc din nou. Sacadat. Apoi picioarele… Un balet nesfârșit.

 

Scena 1.1. bis – Tot pe bloc

 

De pe acoperişul imobilului – același din scena precedentă – se vede Dâmbovița sclipind molcom.

Se aude sunetul loviturilor în sacul de box și icnetele persoanei care se antrenează.

Soarele începe să coboare spre asfințit.

Cred că a fost destul suspans până acum – la manualul de creative writing scrie că în general sunt suficiente câteva pagini de carte – și este momentul să aflați cum se numește personajul nostru.

Ea este Matilde, cu e și fără h. Este româncă. Evident. Nu știm de ce a fost botezată Matilde. Vreo mătușă, vreo bunică, o rudă din străinătate. Cu siguranță este născută după 89.

Matilde se antrenează feroce. E transpirată fleașcă – un body mulat, de culoare închisă are o pată uriașă de transpirație – însă repetă cu obstinație mişcările de kick-boxing. Loviturile se succed într-un ritm dement.

Tânăra ascultă muzică în căști, însă nu auzim ce ascultă.

Continuă antrenamentul.

 

Scena 1.2.

 

Un parc din centrul orașului. Probabil, după toate aparențele, Cișmigiu.

Lume puțină. Pensionari. Copii. Cărucioare.

Matilde face jogging prin parc. Ascultă în continuare muzică la căști, muzica este dată foarte tare și acoperă fundalul sonor din parc. Matilde fredonează melodia pe care o ascultă:

– Oameni, oameni, semănați… cu iubire, câmpia din voi…

Desigur ați recunoscut melodia. Dacă nu, căutați pe net, versurile. Un indiciu – e din vremurile celelalte.

Tânăra se îndepărtează de lac și începe să urce un deal abrupt în fugă, alergând la fel de tare și la deal.

 

Scena 1.3.

 

Același parc. Altă zi.

Doi tipi arătând dubios, băieți de cartier, stau pe o bancă. Scuipă la fiecare cinci secunde. Mănâncă semințe, fumează și ascultă fiecare o altă manea leșinată, la telefoanele deștepte puse pe speaker.

Matilde se apropie de ei alergând.

Primul tip se ridică de pe bancă, cu țigara ținută smecherește în gură și cu telefonul în mână, urlând în continuare o manea celebră.

Când Matilde ajunge în dreptul lui, Primul tip începe să alerge cu spatele în fața Matildei, încercând să-i țină drumul.

– Maaa, da’ ce sportivă ești! exclamă individul și scuipă o nouă coajă de sămânţă.

Al Doilea tip se ridică și el de pe bancă cu o doză de Cola în mână.

Când Matilde încearcă să-l ocolească pe Primul tip care îi alergă în față, rânjind tâmp, al Doilea tip o apucă de încheietură, încercând s-o oprească.

– Fată, nu ți-e sete? Uite avem cola pentru tine, zice al doilea individ.

Matilde se oprește și-și dă căștile jos. Îl privește nedumerită.

– Ce-ai zis?

– Mișto rău cum vin pe buci pantalonii aștia mulați. De unde i-ai luat? întreabă Primul tip, din spatele tinerei.

Fără să se uite înapoi, Matilde îi dă două lovituri rapide, un picior și un cot. Îl face knock-out pe Primul tip, care cade lat pe asfalt.

Apoi îi dă un cap în gură și cu un șut în cap, îl lasă lat și pe al Doilea tip, proiectându-l parabolic peste bancă. Niciunul nu se mai ridică.

Matilde își pune căștile pe urechi și își reîncepe alergarea, ca și când nu s-a întâmplat nimic.

– Ooo, voi oameni, vooi oameni… Minunaaați… răsună în micile difuzoare.

Cei doi tipi rămân în urmă, nemișcaţi. Telefoanele lor continuă să urle manelele. Păsările ciripesc, soarele strălucește. Parcul este liniștit. La fel și trecătorii…

 

Scena 1.4.

 

Aceeași zi, același parc. O pajiște verde.

Matilde face flotări.

– Treizeci, treizeci și unu…

Sună telefonul.

Privește ecranul. Pufăie.

Pe ecran scrie “Grigg”.

Matilde îl ignoră și începe să facă flotări cu o singură mână.

– Treizeci și doi…

Telefonul încetează să mai sune.

Matilde continuă să facă flotări cu bătăi de palme.

– Cincizeci și cinci…

Sună din nou telefonul. Obsesiv.

Pe ecran tot “Grigg”.

Matilde îl ignoră și începe să facă flotări pe o parte.

– Cincizeci și șase…

Telefonul tace din nou.

– Șaptezeci.

Matilde începe să facă streching.

Sună din nou telefonul. Exasperant.

Pe ecran, eternul “Grigg”.

Matilde răspunde urlând:

– Ce-ai mă, de ești așa disperat?

 

Scena 1.5.

 

Miezul zilei. Mercedes negru. Nu chiar ultimul model. Curat, lucios.

Grigg conduce nervos cu geamul deschis. Nu suportă aerul condiționat. Vorbește la telefon:

– Auzi băi, am nevoie de banii ăia!

 

În același moment, la oarecare depărtare, Matilde în parc, stă pe iarbă.

Nimeni în jur. Isterică. Urlând:

– Ți-am zis că îți dau banii când îmi găsești un client. Mi-ai găsit client?

– Dă-n pana mea, crezi că se găsesc așa, clienți, pe toate drumurile? răspunde Grigg, exasperat.

Matilde este foarte nervoasă:

– Dacă vrei să mai vezi vreun ban, pune osu’ la treabă și găsește-mi un client. Până atunci, mumu!

Matilde închide aparatul și își pune căștile.

 

La celălalt capăt al convorbirii, Grigg aruncă telefonul nervos pe scaunul pasagerului și evită în ultimul moment în pieton care traversează aiurea printre mașini.

Grigg mormăie:

– Parașuta dracului! Haide, tati, apasă pe pedala aia că adormim!

Apoi claxonează nervos și inutil pentru că pietonul a fugit demult pe trotuar, iar coloana lungă de autovehicule este oprită la semafor. Ore de vârf în București. Se asfaltează și se schimbă bordurile.

 

Scena 1.6.

 

Mai pe după-amiază. În imobilul interbelic.

Matilde își face duș.

Ascultă radioul pe un post din FM și cânta la para dușului ca la microfon. Descoperim că pe polița chiuvetei se afla un măr ionatan cu un cuțit enorm înfipt în el.

– Cât te iubeaaam, doar pe tine, doar pe tineeee, cât te visaaaam, doar pe tineee, doar pe tineee…

 

Scena 1.7.

 

Matilde se usucă la păr cu un prosop înflorat, în timp ce se uită la televizor.

Pe ecran rulează un documentar despre ucigașii profesioniști.

O voce tenebroasă explică în engleză. Subtitraj în română:

– Criminalii profesioniști moderni au apărut odată cu Mafia italiană din New York, însă originea ucigașilor de profesie se pierde în negura timpurilor. Prima atestare documentară a unui criminal plătit este de pe vremea lui Cezar, când consulul Tulius Plinius a plătit o sută de sesterți pentru a-și lichida un adversar politic, apoi în Evul Mediu la…

Matilde mănâncă feliuțe de măr ajutându-se de un cuțit enorm, pe care îl folosește și pe post de furculiță. Este același din baie. Cuțitul. Dar și mărul.

Foarte captivată de documentar, se taie la buză, fără să aibă nici o reacție de durere. Buza de jos se colorează în roșu. Se șterge absentă de sânge cu dosul palmei, dă mai tare televizorul și iese din cameră.

 

Scena 1.8.

 

Acum e noapte. Dormitor. Întuneric. Mă rog, aproape întuneric, lumina vine de afară de la reclame și iluminatul stradal. Și de la o mică lampă de pe noptieră.

Matilde e in pat în pijama și ronțăie o acadea enormă. Și-a făcut codițe şcolărești, prinse cu multe elastice multicolore.

Studiază un atlas enorm de anatomie umană. Tânăra dă absentă paginile, urmărește cu degetul diversele ilustrații ale organelor interne, în timp ce ascultă muzică la căști și fredonează. Muzica se aude ca un zumzăit pe fundal.

– Lalele, lalele, frumoasele mele laleleee….

Se pipăie, încercând să localizeze organele din ilustrații. Își scoate căștile.

– Deci un pic mai spre stânga, sub buric…

Matilde ia un carioca neagă și marchează locul găsit. Ia de pe noptieră cuțitul enorm cu care se tăiase la buză, sare din pat și începe să se studieze în fața oglinzii. Își ridică bluza pentru a se uita la locul marcat și mimează că ar înfige cuțitul exact în acel punct..

– Iar lovitura trebuie să fie de la dreapta la stânga, nu de jos în sus, apoi cuțitul răsucit și ridicat în sus. Kaput!

Se rotește în fața oglinzii, dând la iveală multe alte marcaje făcute pe corp.

– Buuun. Mai departe!

Sare din nou în pat, își pune din nou câștile și reia studiul atlasului de anatomie.

– Lalele, lalele, frumoasele mele lalele…

Căzute lângă pat, descoperim pe rând doua volume în limba engleză: “Jurnalul unui criminal profesionist” și “Micul ghid al criminalului profesionist debutant”. Nu putem descifra la ce edituri au apărut…
Scena 1.9.

 

E zi. Soare dulce, nori pufoși, cer albastru ca de poză.

Matilde este pe acoperișul imobilului în care locuiește.

O țintă enormă are înfiptă într-un colț, mult în afara cercurilor care punctează, un cuțit. În jurul țintei, pe jos, sunt o mulțime de cuțite. Cel puțin o duzină. Toate sunt asemănătoare. Alte două dintre ele sunt înfipte în zidul terasei la mare depărtare de țintă.

La o distanță destul de mică față de țintă, se află Matilde și are scăunel pe care se află o grămadă de alte cuțite. Ia unul, se concentrează și-l aruncă spre țintă.

Ratează lamentabil, cuțitul loveste la un metru spre stângă, cade pe pardoseala cu mozaic și se sparge.

Matilde este scoasă din minți:

– Băga-mi-aș!

Ia un alt cuțit, închide un ochi, trage aer în piept și își ține respirația, apoi aruncă în forță.

Ratează glorios, ba chiar și mai mult: cuțitul zboară peste bloc. Nu se aude zgomotul său pe asfalt și pentru că nu țipă nimeni, putem bănui că nu există victime colaterale.

Dar ne înșelăm amarnic.

Pentru că jos, lângă bloc, un locatar harnic stropește florile cu furtunul. Cuțitul Matildei aterizează fix la un centimetru de piciorul bărbatului și secționează furtunul.

Apa începe să tâșnească peste locatarul speriat, care, văzând cuțitul înfipt chiar lângă el, leșină de frică. Apa din spărtură și cea care mai curge încă prin capătul furtunului formează două mici fântâni arteziene ad-hoc. Trecătorii le admiră de pe trotuar.

Matilde se uită de pe bloc la locatar. Oftează.

 

Scena 1.10.

 

Tot pe bloc.

Matilde mârâie printre dinți:

– Am nevoie de concentrare!

Tânăra se așează în pozitie de meditație, închide ochii și începe să mormăie.

– Ing, iang, ing, iang …

Respiră din ce în ce mai rar, încearcă să se liniștească. Parcă ar încerca să leviteze. Desigur, nu asta intenționează. Trage hotărâtă aer în piept, deschide ochii.

– Ia sa vedem acum.

Ia un cuțit nou. Ochește ținta cu cealaltă mână pentru mai multă precizie. Reface de câteva ori mișcarea, se pregătește să arunce.

Un fir rebel de păr scapă din coadă și îi cade pe ochi. Lasă cuțitul jos, își aranjează nervoasă părul. Respiră adânc, încercând revină în starea de grație…

Reia cuțitul, reia mișcările pregătitoare. Trage aer in piept. Aruncă. Fix atunci începe să sune telefonul.

Pe ecran scrie din nou (obsesiv deja, nu vi se pare?) “Grigg”

Dar e prea târziu, mișcarea nu mai poate fi oprită. Cuțitul zboară din nou, cu boltă, peste bloc.

 

Ne întoarcem jos lângă clădire,

Locatarul și-a revenit, stă în fund și contemplă cuțitul de lângă picior. Evident nu înțelege nimic.

Al doilea cuțit îi aterizează între picioare, chiar lângă șlițul pantalonului.

Leșină din nou.

 

Scena 1.11.

 

Matilde urlă în telefon de pe bloc:

– Băi, dar chiar n-ai înțeles să nu mă mai suni decât atunci când îți spun eu?

 

În centru, lângă Arhitectură. Aglomerație – oameni și vehicule. Grigg parchează mașina (a avut noroc, a prins un loc!) în timp ce îi răspunde:

– Auzi, n-am cum să găsesc un client serios dacă nu știu care e prețul.

– Băi, io trebuie să le fac pe toate? Tu nu poți să gândești cu capul ăla al tău? Află cât cer alții. Și cere la jumate.

Grigg coboară din mașina, închide portiera, încuie, scoate portofelul ca să plătească parcarea.

– Nu-i cam puțin la jumate? Nu scoatem nici cât ai să-mi dai mie.

– N-are sens să ne lăcomim. Și fii antenă că trebuie să-mi faci rost și de-un pistol. Urgent.

– Ai înnebunit? Ultima carte de credit valabilă mi-ai golit-o luna trecută! Te-ai jurat că sunt ultimii bani de care mai ai nevoie!

– Ți-am zis că la primul contract îți plătesc tot. Tot… Ok, sau la al doilea. În fine! Dar n-am cum să omor pe nimeni fără un pistol decent, capisci? Şi îi închide telefonul în nas.

Grigg a plătit cu o bancnotă de 5 lei și nu mai așteaptă restul. Bombăne mergând:

– Băi tată, gagica asta mă enervează ceva de vis.

Un trecător grăbit și neatent, confirmă automat din cap, plin de înțelepciune. Grigg nu-l observă.