În acea zi de septembrie 1989, Gara de Nord acoperea cu binecunoscuta melodie „Glasul roţilor de tren” forfota locului care nu dormea niciodată, anunţând că un tren accelerat va pleca peste cinci minute în direcţia Videle, Roşiorii de Vede, Caracal, Craiova, Filiaşi, Drobeta-Turnu Severin, Timişoara. Într-unul din compartimente, şase călători îşi aranjau bagajele, încercând totodată să se facă cât mai comozi pentru călătorie. Cu o smucitură scurtă, trenul pleacă în sfârşit. Un nou călător, încărcat cu pachete, îşi făcu apariţia pe culoar şi intră gâfâind în compartiment. Salută maşinal şi îngrămădi cu greutate marfa în plasa de sus.

– Era cât pe ce să-l pierdeţi, nu? îl întrebă un călător.

Întârziatul îl privi speriat, să se convingă că vorbeşte cu el, şi aprobă din cap.

– Se întâmplă…, continuă călătorul, spre ceilalţi. Aveam un unchi la Târgu Jiu care tot timpul pierdea trenul, da’ tot timpul, dom’le.

– Sunteţi din Târgu Jiu? îl întrebă alt călător, în timp ce scotocea prin buzunarul unui fâş atârnat în cuierul locului.

– O, nu, sunt dintr-un loc mai aproape de cel în care mergeţi dumneavoastră. Sunt din Filiaşi.

– De unde ştiţi unde merg? se miră călătorul cu fâşul.

– Ştiu. Mergeţi la Timişoara, nu?

– Da, rosti uimit călătorul.

– În delegaţie, nu?

Cel vizat făcu ochii mari.

– De unde ştiţi?!

– Mi-am dat seama, îi răspunse vorbăreţul. V-am… cântărit, aşa, din ochi.

– Din ochi? nu-şi revenea din uimire călătorul.

– Serios. Aveţi un aer de bucureştean. Tot privindu-vă, mi-am zis că n-aveţi unde să mergeţi altundeva numai cu fâşul şi cu geanta. În geantă aveţi o grămadă de hârţoage. Documentaţii pentru construcţii?

– Da, îngăimă călătorul vizat.

– Inginer constructor?

– He, he, m-aţi ghicit! Dar tot nu mi-aţi spus de unde ştiţi că merg la Timişoara.

– L-o văzut când o luat biletul, interveni un al treilea călător. O stat în spatele dânsului.

– A, nu, imposibil, am luat biletul ieri, de la agenţie şi eram singur când l-am luat, preciză călătorul cu fâşul.

– Nu v-aţi luat pijamaua? întrebă vorbăreţul.

– Ba da.

– Se vede, explică el, geanta stă foarte burduşită. Nu v-aţi fi luat pijamaua dacă aţi fi mers pe aici, pe aproape. Iar maldărul de ziare şi cele două cărţi dovedesc că aveţi de înfruntat un timp îndelungat până la destinaţie.

– Sunteţi un bun observator, interveni al patrulea călător.

– Sigur, confirmă vorbăreţul. Lucrurile din jurul nostru spun multe dacă ştim să le privim.

– Ce meserie aveţi? se interesă el.

– Dumneavoastră, ca doctor, vă trec mulţi oameni prin faţă, ar fi trebuit să ghiciţi.

– Nu prea am legătură cu oamenii, lucrez într-un domeniu de cercetare. Dar de unde aţi dedus că sunt doctor? După pantofi?

– Sunteţi spiritual, conchise vorbăreţul, deşi şi pantofii dumneavoastră spun multe. Sunt vechi şi totuşi noi – nu prea vă deplasaţi pe jos, domnule doctor. În Timişoara vă folosiţi maşina personală.

– Sunteţi sigur că sunt din Timişoara?

– Da – alura dumneavoastră decentă, aerul snob…

Interlocutorul se arătă contrariat.

– Da, snob, accentuă vorbăreţul, calmul dumneavoastră, plus că nu sunteţi încărcat cu pachete. Un provincial din orice oraş de pe traseul ăsta îşi face o aprovizionare serioasă când vine prin Bucureşti, un timişorean însă…

– Spuneaţi însă că sunt doctor…, insistă călătorul să clarifice deducţia.

– Şi nu sunteţi? Aseară aţi fost prezentat la tv într-o emisiune de ştiinţă. Sau greşesc?

– Nu, râse călătorul, aveţi dreptate, trebuia să-mi dau seama…

– V-o ghicit şi pe dumneavoastră! Hă, hă! Auziţi? Da’ pi mini mă ghiciţi? interveni din nou al treilea călător.

– Matale eşti din Paşcani.

– Hi, di unde ştii? se miră el.

– Eşti moldovean, asta o vede oricine, ai un aer obosit, semn că ai călătorit mult, deci vii mai din nord, dar nu dintr-un oraş mare pentru că ai alură de provincial. Ca meserie, probabil că eşti portar sau…

– Îhî, cum oi ghicit?

– Păi îţi merg ochii, explică vorbăreţul. Măsori fiecare persoană din cap până-n picioare şi cauţi să-ţi întipăreşti bine în minte figurile. Deformaţie profesională… Să zic eu că mergi… la Severin? La rude?

– Io-te-te, dom’le, că o ştiut şi undi mierg! Di undi?

Călătorul numărul cinci, un tinerel pletos, interveni:

– O să spună că v-aţi descălţat, semn că mergeţi mai departe; iar după undiţe probabil că e vorba de un oraş-port şi după bagaje şi damigeană că mergeţi la rude, nu?

– Corect, confirmă vorbăreţul. Iată ce se cheamă un ochi bun format pesemne la Arte plastice, unde eşti student. Mă înşel?

– Nu vă înşelaţi. M-aţi recunoscut după şevalet.

– Din Timişoara, nu? Neamţ.

– Da, iar asta o poate deduce oricine – şi după accent şi după faptul că sunt prea blond, râse studentul.

Constructorul surâse, pe un ton provocator:

– V-au mai rămas doi „pacienţi”.

Vorbăreţul zâmbi şi el:

– Nu râdeţi, pot da consultaţii oricui. Dumneata de-acolo! Da, da, dumneata cu pălărie. Faci naveta.

– Păi da, sunt din…

– Din Videle, nu? Dumneavoastră, ăştia, navetiştii, aveţi o alură specială. Şi văd că aveţi şi o plasă cu roşii. Frumoase roşii… Sunteţi vânzător pe la vreun aprozar din Capitală, nu-i aşa? Se vede după mâini.

– Da, confirmă omul, dezvelind o dantură de metal. În Militari…

Vorbăreţul se întoarse spre călătorul venit cu întârziere.

– Iar dumneata… De ce tresari? Eşti foarte nervos. Ai comis o infracţiune, cumva?

– Nu… n-nu…, se bâlbâi el.

– Îmi pare rău pentru divorţ…, coborî puţin glasul vorbăreţul.

– C-ce? De unde ştiţi? sări călătorul.

– Cât am vorbit cu ceilalţi, v-aţi privit tot timpul degetul care mai poartă urma verighetei.

– Of! se dezumflă celălalt, extenuat.

– Aţi iubit-o mult? îl întrebă vorbăreţul, aproape şoptit.

– Nu eu am dat divorţul.

– Sus fruntea! Nu-i un capăt de drum. Poate că e mai bine că divorţul s-a pronunţat aici, decât în oraşul dumneavoastră – Craiova.

– Credeţi să sunt din Craiova? întrebă mai mult retoric călătorul.

– Da, altfel n-aţi fi fugit atât ca să prindeţi trenul. Următorul spre Craiova este tocmai la noapte.

Călătorul confirmă, mut.

– Copiii or să se bucure că le-aţi luat atâtea daruri! îl consolă vorbăreţul, arătând spre bagajele puse alandala în plase, astfel încât un gât de girafă-jucărie îşi iţea capul dintr-o cutie.

– Ei trebuie să fie fericiţi, suspină călătorul.

De pe culoar se auzi vocea controlorului. Călătorul divorţat se ridică în pripă şi ieşi din compartiment.

– N-a avut timp să-şi ia bilet, surâse vorbăreţul. De aceea era nervos. Acum mituieşte naşul.

Urmă un moment de tăcere, în care se auzi doar zgomotul roţilor. Dar toate privirile erau pe ghicitor.

Studentul sparse gheaţa punând întrebarea care le stătea tuturor pe limbă:

– Dar dumneavoastră cine sunteţi? Cu capacitatea de analiză pe care o aveţi ar trebui să fiţi într-o funcţie înaltă. Ca să nu zic un grad înalt, zise şi făcu cu ochiul.

Vorbăreţul zâmbi.

– Ce să vă spun? Tot acest talent al meu mi-a dăunat. Am fost îndepărtat din trei locuri de muncă pe motiv că şefii nu puteau să ţină niciun secret departe de mine. Soţia m-a părăsit cu mult timp în urmă, ştiind că îi „citisem” simpatia excesivă pentru prietenul meu cel mai bun. O vreme m-am retras la ţară şi am stat izolat. Analizam natura – plantele, gâzele, vremea – şi reuşisem să fac prognoze agricole de mare precizie. I-am salvat în câteva rânduri pe cei de la CAP-ul din zonă. Apoi, pesemne că vestea s-a răspândit, căci au venit nişte tovarăşi de la oraş şi mi-au propus să lucrez într-o instituţie de statistică – un nume complicat. Acolo se făceau analize pe eşantioane sociale mari şi diverse prognoze. Pentru că eram cel mai bun, mi s-a dat să analizez complicate aspecte politice, naţionale şi internaţionale, iar concluzia mea pentru viitor nu i-a mulţumit defel.

De pe coridor se auzi un dialog aprins, iar vorbăreţul îşi ciuli urechile.

– Cred însă că nu trebuia să vă spun asta…

– Deci, dumneata afirmi că poţi prognoza viitorul? întrebă doctorul.

– Nu, scutură vorbăreţul din cap, vădit încurcat. Eu îl citesc pe baza detaliilor din prezent.

Călătorii se priviră nedumeriţi.

– E chiar interesant ce afirmi, îndrăzni constructorul. Spune-ne ceva ce se va petrece în viitorul apropiat.

Vorbăreţul părea acum foarte surexcitat.

– În viitorul foarte apropiat, doi îngeri cu aripi albe vor poposi în acest compartiment, va avea loc un accident mortal, iar trenul se va opri în exact trei minute.

În mod neaşteptat, după ce rosti ultimele cuvinte, se ridică brusc şi ieşi repede din compartiment, lăsându-i pe ceilalţi stupefiaţi.

– Ce-a vrut să spună? întrebă studentul. După analiza uimitoare pe care ne-a făcut-o mai înainte, acum, dintr-o dată, totul a sunat foarte fantezist!

– Ce accident? întrebă mai mult ca pentru sine doctorul. Vom avea un accident feroviar?

– O glumit, măi, n-aţi înţeles? râse moldoveanul.

Gălăgia se înteţi pe coridor, iar în compartiment năvăliră deodată doi indivizi vânjoşi, îmbrăcaţi în costume albe, medicale, urmaţi de controlor, de doi miliţieni şi de călătorul divorţat.

– Unde este nebunul? întrebă cel din urmă repede, din uşă.

– Ce nebun? răspunse constructorul.

– Cel care ne citea existenţele.

– Nebun? Doamni, iartă-mă! exclamă moldoveanul.

– A ieşit acum, dar… spuse studentul.

Infirmierii, controlorul şi miliţienii părăsiră grăbiţi compartimentul, fără a aştepta sfârşitul frazei. Călătorii se ridicară să-i urmărească cu privirea, dar, după un şuier puternic al locomotivei, trenul se opri cu o smucitură care-i aruncă din nou pe banchete.

Călătorul divorţat apăru iar:

– Ce grozăvie! Omul ăla… S-a aruncat din tren!

Iar în timp ce toţi se îngrămădeau să vadă ceva pe fereastra compartimentului, studentul zise mai mult ca pentru sine:

– Oare ce viitor nu le-a convenit tovarăşilor?