Fiindcă tot ne aflăm în febra alegerilor prezidenţiale, m-am gândit să vă propun un text savuros pe teme politice, semnat de Barbu Ştefănescu-Delavrancea la „anul de graţie“ 1888. Veţi regăsi printre rânduri metehne vechi ce pot părea noi şi moderne: tendinţa de a trece cu toate bagajele de partea partidului câştigător în alegeri, servilismul, ploconirea, linguşeala, demagogia ieftină, însuşirea părerilor superiorilor ierarhici, ba chiar şi tendinţa de a face plural cu terminaţia în „-uri“ în loc de „-e“.  Lectură plăcută!

 

Nicu Gecse

 

Lăsându-te la vale pe şoseaua care pleacă din Slatina, având la dreapta zăvoaiele Oltului şi la stânga şiruri de dealuri cu porumbişti, dacă goneşti cu patru cai, în trei ceasuri soseşti în Necule, comună mare, de trei mii de suflete, şi reşedinţă de subprefectură a plăşii Dumbrăvile.

În Necule se află, pe lângă taftul subprefecturii, judecătoria de ocol cu un judecător, un ajutor şi un copist cumulând şi slujba de uşier.

În Necule furnică o mulţime de avocaţi, foşti perceptori, foşti judecători, foşti ajutori de judecători şi foşti pomojnici în plasa Dumbrăvile.

Ţăranii şi peste cincisprezece proprietari cultivă viile care ţin poşti întregi de-a lungul Oltului, de-a dreapta şi de-a stânga şoselei judeţene. Proprietarii, moşnenii şi ţăranii stau binişor de pe urma vinului pe care-l petrec în judeţele Argeş şi Muscel.

În Necule e mişcare, e viaţă, sunt patimi politice, sunt partide, şi sunt multe, dar mai toate partidele trec de partea subprefectului, care trece de partea prefectului, iar prefectul, bineînţeles, de partea guvernului.

Mai toate partidele funcţionăraşilor, de câte cinci până la zece persoane, când se schimbă guvernul, vorbesc la fel; fac roată în jurul zapciului şi mai ales a d-lui prefect, şi discursurile lor sunt parcă gândite, scrise şi zise de un singur om, atât de mult se potrivesc.

Începe un avocat, nădăjduind la judecătoria de ocol.

– Ei, acum mai răsuflăm şi noi, d-le subprefect, mai răsuflăm şi noi…

– Da, mai răsuflăm şi noi, răspund ceilalţi.

Avocatul urmează, privind vesel împrejur:

– Am luptat mult, mult de tot; în sfârşit am zdrobit hidra despotică a libertonilor, aruncând-o cu capul în pulbere şi noroi…

– Da, da, despotica în pulbere, despotica în noroi, aşa e, aşa e!

– Nu mai era dreptate pe pământ…

– Nu, nu, nu mai era, fireşte că nu mai era!

– Întreaga omenire gemea sub jugul despotic.

– Vezi bine că gemea… vorbă e? Gemea, nu glumă!

– Pruncul din mumă se zvârcolea de biciul călăului…

– Da, da, se zvârcolea, aşa precum noi toţi ne zvârcoleam.

– Acum a venit şi rândul nostru, şi cu toţii uniţi să zdrobim capul hidrei.

– Las-o pe noi…

– Acum dreptatea se va înălţa iarăşi pe scaunul ei din Necule şi va mângâia pe cei nemângâiaţi, pe cei flămânzi, pe cei dezmoşteniţi, pe noi, pe toţi care am strigat până la cer…

– Până la cer? Aida-de… până dincolo de cer!

– Acum, în colibile noastre, pentru noi, şi copiii, şi nevestele noastre, dreptate mare, mare de tot, se va face. Fericirea a sosit cu noul guvern, pentru neculeştenii împilaţi şi cerniţi, ca să zic aşa, cu zăbranicul chinului!

– Bravo, bravo, bine a adus-o… bravo, ura!

– Să trăiască guvernul, să trăiască domnul prefect şi nea Niţă, domnul subprefect!

Şi cu toţii se reped şi sărută pe orator. El le cere iertare că „n-a fost pregătit, de fel, de fel, iacă nici atât“, şi apucând unghia degetului celui mare în dinţi o trosneşte, repezindu-şi mâna înainte.

Mai toţi, din toate partidele, îşi zic: „E al dracului rău. Dar dacă se pregătea?“

 ***

În urma unui asemenea discurs s-a hotărât ca să se adune cu toţii la subprefect, chiar în seara aceea. „Să vază ce e de făcut; s-apropie alegerile; nu e timp de pierdut: e vorba de-a zdrobi capul despoticei.“ (Al hidrei.)

În capul satului, de-a stânga şoselei judeţene, se ridică casa noului subprefect, a domnului Niţă Candel, proprietar al unei sfori din Necule.

Casa lui este nouă, încăpătoare, cu o marchiză în faţă, şi învelită în tinichea. E una din cele cinci-şase minuni din Necule. Celelalte locuinţe? Aproape toate sunt bordeie învelite cu pământ, că dacă n-ai vedea coşurile, înfipte în spinarea lor pleoştită, n-ai şti unde se adăpostesc cele trei mii de suflete şi mai bine.

S-a înnoptat.

Pe lângă casele domnului Niţă Candel se învârtesc doi strejari, unul cu puşcă, altul cu ciomag lung şi gros, şi strigă,din când în când, prelung, unul dupe altul: „Cine-i  acolooo?! Cine-i  acolooo?!“

Casele subprefectului sunt luminate. O adevărată luminaţie: şase perechi de geamuri, şase sfeşnice cu lumânări de spermanţet. În salon, în mijlocul tavanului, o lampă mare de bronz; sub lampă două mese, lipite una de alta şi acoperite cu o faţă de masă cenuşie, brodată cu roşu, galben şi albastru – culorile naţionale – brodată cu mânuşiţa cocoanei Ghioliţa, de pe când era elevă cu premuri în pensionul călugăriţelor din Galaţi.

 ***

În jurul meselor, partizanii subprefectului, partizani din toate partidele, funcţionăraşi de toate culorile, uniţi mai cu seamă de noul subprefect.

Domnul Niţă, subprefectul, soarbe din cafea şi fumează alene cu un ţigaret de chihlimbar negru. Scrumul îl scutură cu îngrijire în farfuria ceştii.

Domnul Niţă e prelung în obraji, cărunt, cu mustaţa groasă şi pleoştită pe buze. Slab, nalt şi bolnăvicios, abia a sosit din zeizon pentru ca să susţie „partidul din plasa Dumbrăvile, care, drept vorbind, nu şi-a ales încă leaderul de plasă“.

În cealaltă parte, cocoana Ghioliţa.

Groscioară, bondoacă, cu părul negru şi încreţit pe frunte, rumenă, aprinsă, cu ochi mari şi repezi, c-o gură largă, cu buza de jos puţin răsfrântă, buză nervoasă, care-i tremură când începe şi sfârşeşte cuvintele.

Şi-a pus rochia de mătase, o rochie limonie.

A venit şi „rândul ei“, e şi ea, de ast’dată, stăpână pe „hidra despotică, căzută de la guvern“.

Destul a fost umilită sub biciul „libertonilor“, ea, femeie de familie“.

Cocoana Ghioliţa bate cu pumnul în masă. Ea voieşte şi domnul Niţă trebuie s-asculte.

E tânără şi voinică, domnul Niţă e cam bătrân şi cam şubred, n-are încotro.

 ***

Între domnul Niţă şi cocoana Ghioliţa, de-o parte şi de alta, ceilalţi beau cafea şi fumează. Avocatul Ciupei, cel cu discursul, netezindu-şi favoritele negre şi lungi, cu ochii ţintă în ochii cucoanei Ghioliţa. Avocatul Andrin, un bătrân scund, cu mustăţi furate, lungi şi albe, cu cioc de general, pleşuv, c-un creştet uscat şi galben, cu obrajii flasci şi argintuiţi de barba nerasă de câteva zile; el e avocatul ţăranilor de când fiul său a ajuns ajutor de jude, chiar în comuna Necule. Opiniile sale politice sunt „bănuite“, cam „amestecate“, căci a fost primar sub regimul „hidrei despotice“. Lângă Andrin e preşedintele comisiunei intelimare. Un bătrân cu lunete rotunde, legate la ceafă cu două găitane; capul lui şi mai ales mustăţile, scurtate din foarfece drept pe buză, te fac să crezi că este un cojocar, iar nu un proprietar şi mai ales un preşedinte al intelimarii. E îmbrăcat cu un pardesiu castaniu, ieşit de soare şi lung până la călcâie. Smâceşte din cap şi îngână repede: „da-nda – da-nda!“, chiar când nu vorbeşte cu nimeni. În faţa lor, fostul arendaş al târgului din Necule, un tânăr cu mustaţa roşcată, cu ochii albaştri, cercel de argint în urechea dreaptă. Soarbe din cafea şi zâmbeşte, şi în zâmbetul lui nervos se vede o mânie pe care o va spune, aci, la domnul Niţă, pentru ca să se lămurească odată „unde e hidra despotică şi unde nu este“. La stânga lui, lângă cocoana Ghioliţa, doctorul plăşii. Nalt şi uscat, susţinând că dupe cafea două-trei romuri sunt „minunate, minunate, mai ales contra microbilor care plutesc în aer, uite, aşa, pretutindeni, şi chiar în casa domnului subprefect, cu miriadele de milioane“. Lângă subprefect stă şeful poştii şi al telegrafului, „numit de hidră, dar gata să moară pentru noul partid, el, prigonitul, al cărui loc era să fie la Slatina, iar nu acolo“. Pricor, telegrafistul, este mare şi voinic, bea bine, duce mult şi va fi „baza operaţiunilor“ în alegerea delegaţiilor, dupe cum a spus el însuşi cocoanei Ghioliţa, îndată ce a auzit, din gura prefectului Coliban, că noul subprefect al lor va fi domnul Niţă, om harnic şi opozant teribil, mai ales dupe ce fusese scos de libertonii despoţi tot din postul de subprefect.

Pe lângă aceştia mai erau vro zece avocaţi din comună, dar ştii, nu aşa „un ce“, ca Ciupei şi ca Andrin.

Vintage-Gentleman-2031657

Pe la ora zece subprefectul se scoală în picioare, bate cu inelul în pahar şi zice, cu un glas plin de emoţie:

– „Do’n’lor, şedinţa e deschisă. Fiecare să-şi spuie cuvântul. Primejdia e mare, e mare, care cu toţii o ştim! Şi de aceea (tuşeşte şi-şi şterge mustăţile, uitându-se în vârful lor), şi de aceea şedinţa este deschisă. Ghioliţo dragă, să aducă vin pe masă… şi de aceea… primejdia fiind mare… să se ceară cuvântul. Do’n’lor, să fie bine înţeles că eu nu dau cuvântul decât numai la aceia care vor să vorbească.

 ***

Cocoana Ghioliţa cheamă pe vătăşel.

Porunci de vin.

Vinul sosi.

Cocoana Ghioliţa ceru cuvântul.

Doctorul afirmă că „şi vinul e contra microbilor“.

Ghioliţa luă cuvântul.

Tăcere adâncă. Nu se aude decât gâlgâitul vinului turnat în marile pahare de cleştar pe ale căror dungi lumina lămpii joacă în mici curcubeie.

– Domnilor – începu cocoana Ghioliţa, sprijinită pe pumnii încleştaţi – domnilor, e vorba aici de politica a mare, sau de a mică?

– Ba de cea mare, răspunse avocatul Ciupei, trăgându-şi favoritele în jos şi sorbind-o din ochi.

– De cea mare… îngână preşedintele intelimarii, smâcind din cap… da-nda, da-nda, vezi bine, de cea mare…

– De cea mare – strigă telegrafistul Pricor – noi nu putem înţelege, siguramente, decât pe cea mare!

– Dacă e aşa – reluă cocoana Ghioliţa, ameţită de succesul ei – să vă spui eu ce face hidra despotică a libertonilor, să vă spui eu că învârteşte misteruri şi le învârteşte la întuneric; n-au curaj, ei, foştii infami; ei nu vin cu misterurile politicii pe faţă…

– Şi de aceea primejdia fiind mare – zice subprefectul, ducând paharul la gură – şi de aceea să fim toţi ca unul…

– Nu mă întrerupe, Niţă! Nu mă întrerupe! strigă cocoana Ghioliţa. La mijloc e mai mult decât misteruri! Libertonii din plasă s-au unit, şi leaderul lor este în Slatina, fostul director al Regiii tutunurilor, iar subleaderul este la Goruni, fostul deputat al colegiului întâi. Şi noi, domnilor (cocoana Ghioliţa ridică pumnii spre tavan), neculeştenii, suntem între două focuri: Slatina şi Gorunii!

– Între două focuri? întrebă mirat intelimarul, deschizând ochii mari şi speriaţi. Da-nda, în da-nda, ce e de făcut?…  Ce e de făcut?…

– Şi de aceea primejdia fiind mare… întrerupse subprefectul, tuşind şi punând mâna pe paharul cu vin.

– Lasă-mă, Niţă! strigă cocoana Ghioliţa, ameninţându-l cu pumnul. Suntem între două focuri, între Slatina şi Goruni… dar ce e mai grozav, domnilor, focul este aici, în mijlocul nostru!…

– În Necule chiar? Până aici cu misterele? întrebă bătrânul Andrin, fostul primar de sub „hidra despotică“.

– Ei, asta nu credeam, da-nda – zise preşedintele intelimarii, smâcind din cap – da-nda, da-nda… asta nu credeam, pre viaţa mea, că sunt om bătrân!

– Dar eu crez şi sunt mai mult decât siguramente – zise telegrafistul Pricor, ridicându-se în sus – şi sunt gata să le sfărâm baza operaţiunilor!

– Şi eu crez, ba mai mult, sunt convins, cum te văz şi cum mă vezi, strigă fostul arendaş al târgului din Necule. Eu crez şi degeaba se miră domnul Andrin. Tocmai domnia sa, fostul primar al hidrei, s-a găsit să se mire? Eu nu mă mir. Urechile opoziţiunei sunt chiar aici, între noi. Domnul Andrin ştie prea bine. O, o, ştie mai bine ca noi toţi!

– Protestez, protestez! zise revoltat bătrânul Andrin, ridicând mâna dreaptă în sus. (Mâna îi tremura.) Protestez! Lumea mă ştie! Niciodată n-am fost contra guvernului! Niciun guvern nu s-a plâns de mine! Ba mai mult… sunt gata şi acum!…

Cocoana Ghioliţa bătu cu paharul în masă şi-şi reluă cuvântul.

– Domnilor, v-am spus că focul este chiar aici, în comună! Focul este d’asupra capetelor noastre, ca să zic aşa!

Preşedintele intelimarii tresări; se uită în sus şi, nevăzând niciun foc, îngână de câteva ori „da-nda, da-nda“ şi aduse la gură un pahar cu vin.

– Domnilor, şi ca să vă dovedesc că focul este în mijlocul nostru (la mijlocul lor erau patru sticle mari cu vin negru), n-am decât să vă întreb: unde sunt proprietarii noştri? La misteruri, în braţele hidrei! Unde sunt ceilalţi avocaţi? Unde? Răspundeţi-mi!

– În braţele hidrei!

– Unde sunt moşnenii?

– În braţele hidrei!

– Unde sunt proprietăresele?

– În braţele hidrei!

– Unde sunt avocăţesele?

– În braţele hidrei!

– Şi ştiţi cine învârtește misterurile, aici, în Necule?

– Cine? Cine? întrebară cu toţii deodată, repezindu-se în picioare.

– Fostul judecător, fostul infam, fostul bandit, avocatul Panaitescu!

– El va da foc comunei? mormăi preşedintele intelimarii.

– El? el?… el? răcni Pricor telegrafistul, răsturnând o sticlă de vin, pe care o ridică atât de repede încât un pic de vin nu se vărsă. El a aruncat pe proprietari, pe avocaţi, pe moşneni, cu nevestele lor, în braţele hidrei… El? Ei bine, domnilor, hotărâţi ce e de făcut cu el. şi voi face!

– Ioane, mai adu patru sticle cu vin, mari, negru, zise subprefectul, ridicând patru degete în sus.

– Acest om trebuie desfiinţat de pe faţa pământului! strigă cocoana Ghioliţa, retezând aerul cu mâna, ca şi cum ar fi învârtit o sabie.

– Desfiinţat sau convertit! zise telegrafistul Pricor, aducând mâna, ca şi cum ar fi tras pe cineva de păr. Dar convertit… bine, bine, uite, aşa… siguramente… bine de tot, nu glumă!

– Convertit, mizerabilul! zise doctorul de plasă, care până acum băuse necontenit. Trebuie bine convertit, căci a devenit centrul microbilor opozanţi.

– Convertit,  mişelul mişeilor! zise subprefectul, bând al şaptelea pahar cu vin.

– Să-l convertim chiar mâne seară, strigă telegrafistul. E invitat la onomastica lui Ilie grecul; suntem cu toţii invitaţi; să mergem cu toţii să-l prindem, siguramente, la un adică politic, şi pac, trosc, pleosc, pac, până l-am converti la pământ!

Aşa le vorbi Pricor telegrafistul, a cărei mânie nu era întrecută decât de furia cocoanei Ghioliţa. Şi se scărpină în palma dreaptă strigând:

– Ah, ah, aaah, de ce nu este aici fostul infam, fostul bandit, să-l convertesc dintr-o singură palmă!

– Prea bine, să-l convertim – zise fostul arendaş al târgului din Necule – să-l convertim, dar dacă e vorba să vorbim de politica a mare, eu cum rămâi? Cum rămâi eu, cu târgul arendat, în socoteala mea, domnului preşedinte al interimarii? Cât pierz eu? Şi de ce să pierz, când sunt cu ai noştri şi mă dau de mâni şi de picioare domnului Niţă şi domnului Guvern? Vreau să ştiu, unde e hidra despotică şi unde nu este? Cariera mea de june tânăr este zdrobită de fostul primar, de preaiubitul şi preavenerabilul domnul preşedinte, aci de faţă, dupe cum la Slatina se găseşte sluj înaintea leaderului opus, fostul director general al Tutunurilor. Eu în politică ştiu aşa: una şi cu una fac două! Bob numărat! Domnul Niţă e zapciu? Este! Doctorul este doctorul plăşii? Este! Pricor are poşta? Are! Ciupei este la favoruri? Este! Domnul Andrin este avocat şi fiu-său ajutor de jude? Este! Şi eu?… Păgubaş de târg! Cum s-o învârtesc? Ba nu, zău, cum s-o învârtesc?

Şi, isprăvind acest discurs, fostul arendaş al târgului, abia stăpânindu-şi mânia, puse mâna pe pălărie.

Bătrânul Andrin se făcuse mic şi-şi ştergea sudoarea de pe fruntea sa galbenă şi zbârcită.

Preşedintele intelimarii, arendaşul târgului, îngâna: „da-nda, nda-nda“, uitându-se la unghii.

Cocoana Ghioala deschise gura de mai multe ori ca să vorbească şi o închise, scrâşnind din dinţi, neştiind cum să înceapă.

Doctorul mormoi, înghiţind un pahar de vin:

– … microbii opoziţiei plutesc în aer şi chiar aici, în casa domnului suprefect, cu miriadele de milioane.

Avocatul Ciupei se întinse de favorite şi, rămâind cu un fir lung şi negru printre degete, îl suflă, uitându-se dupe el cum se clătena în aer.

Subprefectul tuşi de câteva ori, apoi luă cuvântul:

– Ei, tinereţe, tinereţe! Se vede că eşti tânăr. Zis-am noi că nu vei avea târgul? Îl vei avea! Îl vei avea, şi domnul preşedinte al interimarii va fi ales primar. Dă dumnealui (şi arătă spre preşedinte), dăm şi noi (şi se arătă pe el).

– Aşa da! Zise entuziasmat fostul arendaş al târgului.

– Aşa da! nda-da – îngână intelimarul – dă dumnealui (şi întinse degetul arătător asupra subprefectului), dăm şi noi (şi îşi întoarse degetul drept în mijlocul pieptului). Da-nda… dăm şi noi!

  ***

Pacea se făcu. Entuziasmul se ridică din nou.

– Şi de aceea, primejdia fiind mare – începu iar subprefectul, ameţit de vin şi de succesul diplomaţii sale – primejdia fiind mare… care cu toţii o ştim… să ne unim. Şi mâne, chiar mâne seară, să-l convertim pe fostul infam!

– Merită convertire – zise avocatul Ciupei, privind în ochii cocoanei Ghioliţa – căci învârteşte mai mult decât mistere politice. Dacă aţi şti, cocoană Ghioliţo şi domnule Niţă! Dacă aţi şti… l-aţi nimic cu desăvârşire de pe faţa pământului!

– Ce? strigă Ghioliţa, roşindu-se ca para focului, căci ştia dumneaei ceva. Ce, domnule Ciupei, spune îndată că mă pierdeţi, pe loc, în ochii dumneavoastră, a tuturor!

– Spune, Ciupei, îţi ordon să spui! se răsti domnul Niţă subprefectul, vărsând de-a lungul mesei un pahar cu vin. Îţi ordon, Ciupei, şi eu, când e primejdie şi ordon, trebuie să te supui…, chiar dacă ţi-aş ordona să nu, tot să da! Aşa sunt eu, când ordon, ordon!

Subprefectul tăcu. Trânti pumnii pe masă, vărsând un alt pahar cu vin.

Toţi încremeniră cu ochii la Ciupei.

– A scornit vorba de amor, răspunse Ciupei, privind în jos. De, nu ştiu ce, nu ştiu ce fel… amor… respingere… gelozie… el… cocoana Ghioliţa…

– Cum? strigă cocoana Ghioliţa. Să se ridice e-el până la mi-ine?

Şi, dupe ce îşi muşcă degetele, începu să plângă şi se repezi la gâtul subprefectului.

– Ascultă, Niţă… ascultă Niţişor… dacă poţi… răzbună-mă, Niţă!… răzbună-mă, Niţişor!

Cocoanei Ghioliţa îi veni rău.

Subprefectul şi avocatul Ciupei o duseră pe mâni; ea zvâcni din mâni şi din picioare şi strigă: „Răzbunare, răzbunare!“ ca şi cum ar fi dat chiote, deşi şi ea, şi ceilalţi erau convinşi că leşinase.

 ***

Subprefectul şi avocatul Ciupei o lungiră în pat, în camera de culcare.

Ghioliţa zvâcnea mereu, când din mâini, când din picioare.

– Trebuie să-i scoatem corsetul, zise avocatul Ciupei domnului subprefect.

– Eu nu mă pricep – răspunse încurcat subprefectul, tuşind de câteva ori – dar primejdia fiind mare… care cu toţii o ştim… dacă te pricepi tu, dragă Ciupei… mă îndatorezi… primejdia fiind mare…

Avocatul Ciupei se plecă la pieptul cocoanei Ghioliţa, un piept tânăr şi tare.

Subprefectul, convins că el, un om binecrescut, nu trebuie să lase adunarea, şi mai ştiind că Ghioliţa leşină cam des, lăsă pe Ciupei s-o îngrijească şi trecu în salon.

Cum îl văzură, cu toţii jurară că vor răzbuna pe cocoana Ghioliţa.

Avocatul Ciupei veni şi el vesel şi le spuse:

– Fiţi pe pace, e mai bine, a deschis ochii; ne-a poruncit s-o răzbunăm!

– S-o răzbunăm, da-nda, s-o răzbunăm! zise intelimarul, aducându-şi aminte că odinioară a văzut pe cocoana Ghioliţa plimbându-se pe lună cu „fostul infam“ şi cântând „Doi ochi am iubit într-a mea viaţă“.

– S-o răzbunăm! mormăi avocatul Andrin, aducându-şi aminte că, trecând prin zăvoiul de pe malul Oltului, auzise un „ah“ şi un sărutat şi, pândind în capul zăvoiului, văzuse, cu ochii lui, mai întâi pe „fostul infam“ şi apoi pe doamna Ghioliţa.

– S-o răzbunăm! zise doctorul, aducându-şi aminte că acum câteva luni, domnul Niţă nu era acasă; că el era la cocoana Ghioliţa; că lua cafeaua sub marchiză; că se trata contra microbilor cu rom, dupe sistemul său; că a rămas stăpân pe sticla de rom; şi că „fostul infam“ s-a plimbat cu cocoana Ghioliţa; şi că tratându-se prea mult contra microbilor, a adormit cu capul pe masă; şi că, deşteptându-se, n-a văzut nici pe „fostul infam“, nici pe cocoana Ghioliţa.

– S-o răzbunăm… îngânară vreo doi, ameţiţi, cu ochii roşii şi cu mustăţile ude de vin.

– Vă mulţumesc. Văz cât iubiţi pe nevasta mea, pe acest înger, care cu toţii o ştiţi. Şi acum, jurând, şi primejdia fiind mare, să închinăm!

Erau la al optulea rând de patru sticle cu vin negru. Ş-apoi alt rând, şi altul…

Închinară pentru guvern, pentru prefect, pentru subprefect şi pentru cocoana Ghioliţa.

– Aici sunt de pălere – zise intelimarul – da-nda, ca pentru una ca iubita noastă, cocoana Ghiol-Ghiol-Ghioliţa, să închinăm de trei oli.

După ce închinară de trei ori, subprefectul ordonă avocatului Ciupei, abia mişcând limba în gură:

– Ordon, Ciupei, ca aaamic şi ca frat-te, ordon… vezi şi du-te… află… care cu toţi o ştiţi… vezi şi du-te ca s-o vezi… cum?… primejdia fiind mare… dacă Ghiol-Ghioliţa este bine… care cu toţii… îţi ordon ca aaa-mic şi ca fraa-te. Şi când eu, eu, Niţă Candel, ordon… s-ascultaţi… să te duci chiar dacă… chiar dacă ţi-aş zice să nu, tot să da… când ordon, ordon!

Subprefectului i se muiară picioarele şi căzu de pe scaun.

Avocatul Ciupei înghiţi un pahar cu vin, îşi netezi favoritele surâzînd, şi răspunse:

– Când ordoni dumneata, domnule Niţă, chiar să nu, eu tot da. Când ordoni, ordoni!

– Când cineva, cineva ascultă… bâlbâi subprefectul, voind să se scoale dupe scaun şi neizbutind… cineva ascultă ca tine, ca tine ajunge… adicătele… ajunge departe…

Avocatul Ciupei se duse, închizând binişor uşa salonului.

 ***

D-acum încolo niciunul nu se mai ridică de pe scaun.

Un vătăşel, dupe ce domnul subprefect îi zisese „îţi ordon“, arătându-i sticlele, turnă necontenit vin în pahare.

Vorbeau toţi odată.

Doctorul susţinea teoria microbilor, lăudând vinul ca cel mai bun „anti-anti-antidot contra microbilor care plutesc în aer, iii… uite-aşa, miliardele de milioane, chiar în casa domnului subprefect“.

Bătrânul Andrin zicea mereu: „Trăiască guvernul, acest guvern care nu se cheamă nici aşa, nici aşa, ci altfel cum am auzit eu… că nu e de ruşine… da uite, îmi umblă prin gură şi nu pot să spui.“

Intelimarul: „Eu primar, dom’le Niţă, da-nda, şi panc! toţi libertonii la dubă, da-nda.“

Telegrafistul Pricor şi subprefectul se resteau unul la altul, deşi erau de aceeaşi părere şi chiar cu aceleaşi cuvinte: „Fostul-infam, convertit, convertit fostul bandit, trosc, pleosc, trosc, trosc, convertit la pământ.“

Masa cenuşie, brodată de cocoana Ghioliţa cu galben, roşu şi albastru, leoarcă de vin.

 ***

Dupe o jumătate de ceas apăru şi avocatul Ciupei, cu ochii umezi, cu obrajii rumeni, şi, aşezându-se lângă domnul Niţă, îi zise:

– Să n-ai nicio grijă. Doarme… doarme ca un copilaş!

– Bravo, Ciupei, răspunse subprefectul, legănându-şi capul, la dreapta, la stânga, înainte şi îndărăt. Vin’ să te sărut, Ciupei, văz… văz că… văz că-mi… văz că-mi eşti… acum văz că-mi eşti amic!…

Subprefectul, dupe ce se izbi în nas, voind să-şi şteargă lacrimile de bucurie, sărută pe Ciupei.

 ***

Intelimarul adormise cu capul pe masă şi sforăia; bătrânul Andrin se izbea cu capul în piept; fostul arendaş al târgului, răsturnat pe o canapea, scuipa scrumul ţigaretei, căci o băgase cu focul în gură.

Doctorul, cu capul pe masă, cu ochii închişi, mormăia: „Microbi, microbism, materialism, şi chiar Dumnezeu este un imens microb, compus iiiii… din miliarde de milioane de microbi, de aceea este infinit, etern şi pretutindeni.“

Numai Pricor şi Ciupei se ţineau bine.

Subprefectul bea încă şi da să vorbească.

– Să-l convertim, chiar mâne seară, la masa grecului, zise Pricor.

– Da, răspunse Ciupei, înghiţând un pahar cu vin.

– Eu, eu – îngână subprefectul, învârtind capul ca şi cum ar fi fost un bulgăre de pământ înfipt într-un vârf de nuia – eu nu… nu pot… nu pot nimic decât… decât să-i iau caii… caii de re… de rechi… de rechiziţie, pentru mane… manevre…

– Bravo, domnule Niţă, bravo idee!

– Eu… eu nu pot… ca subprefect care… care se… care se respectă… nu pot nimic decât… decât şi… şi să-l pui de pa… de pază noaptea… în co… în comună…

– Bravo, domnule Niţă, bravo idee!

– Eu… eu… eu nu pot nimic ca supre… subprefect decât să-l… mătur din… din co…

– Din comună… răspunseră ceilalţi doi.

– Da… şopti subprefectul şi, nemaiizbutind să slomnească ceva, arăta cu mâna de-a lungul pieptului, închizând ochii.

– Îl arde, şopti Pricor.

– Îl arde, răspunse încet Ciupei.

– Domnule Niţă, să vă punem pe canapea?

Subprefectul dădu din cap.

Pricor şi cu Ciupei îl lungiră pe o canapea.

Subprefectul deschise ochii stinşi, căscă gura, dar nu putu să mai spuie nimic.

– Să-l convertim?

Subprefectul dădu din cap.

– Pe fostul infam…

Subprefectul dădu din cap.

– Chiar mâne seară…

Subprefectul dădu din cap şi închise ochii.

 ***

Toţi adormiră.

Unii pufăie, alţii horcăie.

E trei noaptea.

Afară s-aud strejarii, unul după altul: „Cine-i acolooo? Cine-i acolooo…?“

A treia zi, de dimineaţă, s-a răspândit zvonul în sat că fostul judecător, avocatul Panaitescu, „a mâncat o sfântă de bătaie, sor’ cu moartea, din care nu se ştie de-a scăpa“.

Fostul judecător este „fostul infam“.

L-au convertit!

 

P.S. Abia s-au sfârşit alegerile. Neculeştenii simţeau încă gustul banchetului domnului Niţă Candel, subprefectul plăşii Dumbrăvile, şi o veste tristă înfioră pe întregul partid din localitate: se schimba guvernul!

Subprefectul trist; doctorul se tratează şi mai strașnic contra microbilor; avocatul Ciupei a mai rărit-o de pe la cocoana Ghioliţa; preşedintele intelimarei oftează îngânând: „da-nda-nda-da…“; bătrânul Andrin se întreabă dacă vrun guvern s-a plâns de prinţipiurile lui politice; Pricor, telegrafistul, bate mereu, din ordinul domnului Niţă Candel, şi întreabă pe prefectul Coliban despre noile mistere politice.

Vestea că guvernul – care nu era nici aşa, nici aşa (nu că era de ruşine) – cade a spulberat întreaga clădire politică a neculeştenilor. Nu se mai întrunesc. Abia se văd câte doi, cel mult câte trei. Şi se uită lung unul la altul, şi dau din cap, şi-şi zic:

– Aşa e?

– Da, nda-da…

– Nu ţi-am spus?

– Ce?

– Ştii dumneata…

– Ei, da… aşa e!

Şi, până nu s-a combinat noul guvern, neculeştenii n-au vorbit decât din ochi şi cu monosilabe.

Bucuria partidului a ajuns la culme când a aflat că bătrânul a luat în mână frâiele guvernului. În mijlocul întregului partid, opt şi cu prefectul nouă, Andrin a strigat:

– Tot el, sireacul! Ce libertate, ce constituţie! Nu vrea să ştie el de fleacuri!

Când însă sireacul a fost înlocuit de concentraţi, un nou fior a străbătut Dumbrăvile. Şi Niţă Candel, scos de noul guvern, a zis trist, dar cu drept cuvânt:

– Înţeleg să cază guvernele, dar ce au cu subprefecţii?

Şi preşedintele intelimarei, gonit de la primărie de noul subprefect, tot ceva cam aşa nu înţelegea… „da-nda“…

 

(1888)