Pragul DR

Fragment din romanul “Pragul” de Doina Roman

Editura Tracus Arte 2014

 

Liftul opri în dreptul unui culoar luminat slab şi Pisică ţâşni din cabină. Beţivul după el… Inima i se potoli, răsuflă mai liniştit şi încercă să desluşească ce se întâmplă la capătul culoarului. Un soi de scârţâit ca un plânset de copil îi făcu părul să se zbârlească… plânsetul se auzea din față, unde se termina zidul.

Din celălalt capăt, Liftul Nebun răspundea scârțâitului cu un vaiet prelung, care aducea a alintare şi rugăminte…

Când ajunse la capătul culoarului, Pisică încremeni. Două cabine de lift se legănau spânzurate de cabluri gelatinoase… Se răsuceau într-o parte şi în alta ciocnindu-se în hăul gol de sub ele, scoţând nişte sunete ciudate, ca de păsări flămânde. Fiecare cabină deschisă şi îmbietoare era doar pentru o singură persoană.

Amândoi înaintară, se opriră în fața cabinelor, se auzi un plescăit, un râgâit, iar ei încremeniră şi se uitară unul la altul.

– Ăsta a făcut pui? spuse beţivul şi sughiţă de săltă cămaşa pe el.

– Aşa se pare! zise şi Pisică… şi sunt cam flămânzi, după cum plescăie…

– Ăsta ne-a adus aici să-şi hrănească puii?

– Aşa poţi să crezi…

Se îngălbeniră de scârbă uitându-se la cele două cabine albe şi îmbietoare, apoi se albiră:

– Hai înapoi la tat-su!

Se întoarseră, dar Liftul Nebun plecase şi luase cu el şi consola, şi butoanele şi tot…

O dâră de lumină se zărea prin casa Liftului sus de tot… în jos doar un întuneric imens.

Puii liftului râdeau arătându-şi gurile căscate…

– Eu nu mă urc în arătările alea, zise beţivul.

– Nu trebuie să ne urcăm, trebuie să trecem de ei… până nu vine tat-su sau mă-sa sau ce dracu de sex o fi având… Pisică se uită în jur şi ochii îi căzură pe sticla omului:

– Dă-mi sticla aia! zise şi îi smulse sticla din mână cu toate împotrivirile.

Deşurubă capacul, se apropie de cei doi pui şi turnă jumătate din lichid încet-încet într-una din cabine.

Se auzi un plescăit, un oftat şi cabina se închise.

Turnă şi cealaltă jumătate în cea de-a doua gură şi asta scuipă către ei un şuvoi alb de var cu miros de insecticid. Îi făcu pe amândoi muraţi în clisă. Pisică însă nu se lăsă, mai turnă şi ce mai rămăsese din bidon în gura deschisă.

 

Se auzi la fel, un plescăit, un oftat prelung şi tăcere. Cu un chiot însoţit de sughiţ, amândoi puii îşi luară vânt în sus şi dispărură.

În direcţie opusă, culoarul se continua destul de luminat. Trebuiau să treacă însă prin gaura casei de lift şi chiar aveau noroc că aceasta era făcută ca pentru copii, aşa că se strecurară destul de uşor pe partea cealaltă.

O făcură la timp pentru că de sus veneau în mare viteză cu chiote cele două cabine, bălăbănindu-se de toţi pereţii şi schimbând lumini ca la discotecă… Trecură ca două navete, în viteză şi doar ecoul chiotelor rămaseră în tunelul din spate.

Nu mai aşteptară să vadă ce se întâmplă şi o rupseră la fugă.

Culoarul dădea într-o lucarnă şi pe acoperişul unei clădiri vechi din partea de vest a Cetăţii.

Pisică inspiră aerul nopţii şi se întoarse spre bietul om din spate, care nu mai scotea un cuvânt.

– Hai că până la urmă ai fost de ajutor, drojdierule!

– Eu sun Blatist, nu drojdier…

– Ei na! Şi ce dracu căutai în lift?

– Ce căutai şi tu, răspunse Blatistul.

– Faci pe spiritualul?

– Nicidecum, fac blatul!

– Ai putea să-mi mulţumeşti că te-am scăpat de acolo.

– Nicidecum, spuse Blatistul eu abia începusem distracția şi tu mi-ai luat şi alcoolul!

– Bai nene, eşti de pe aici? Ştii unde te ducea fiara aia nebună?

– Păi dacă nu mi-a cerut nimeni bilet şi nici bani, nu-mi pasă unde mă ducea.

– Cum ai urcat în lift?

– Cum ai urcat şi tu, spuse blatistul, fără bilet şi fără să întreb ceva.

– De unde ai urcat?

– Din Gara Părăsită…

– Nu mai spune… Din Gara părăsită zici?

– Da, hâc!

– Şi mata ce făceai acolo?

– Aşteptam un tren… să merg pe blat.

– Eşti tâmpit! Nu ştii că din Gara Părăsită te duci… Dincolo?

– Unde Dincolo?

– Oh, m-am pricopsit şi cu un prost, şi cu un beţiv nenorocit în acelaşi timp…

– Unde, domne’, Dincolo?

Blatistul continua să întrebe „unde Dincolo?” şi Pisică încercă să vadă unde au ajuns. Erau pe acoperişul unei clădiri cu multe etaje. Pisică se uită în jur căutând scara de incendiu şi cercetă cornişele cu mare atenţie. Trebuia să găsească ceva.

Într-un final găsi o scară şi hotărî să coboare pe ea cu orice risc.

Nu-l mai băgă în seamă pe Blatist, nici nu-l invită să vină după el. Poate spera că beţivul o să rămână pe acoperiş. Nici vorbă… rotofeiul, fără să bombăne, fără să aibă frică de înălţime, coborî treaptă după treaptă după el:

– La câte trenuri am călărit eu pe acoperiş, asta e o glumă… bombănea el şi începu să fluiere „Maria Maria say my name por favour!…”

Pisică îşi aduse aminte repede că îl văzuse coborând din Naveta Districtuală acolo pe plajă. Aha! Ne întâlnim din nou!

Se uită în jos să vadă cât mai are de coborât şi înlemni!

La baza clădirii, un pâlc de krabori fumau liniştiţi frunze de sola. Blatistul îi trase un picior zdravăn în cap pentru că încerca să coboare şi nu se uita în jos. Începu să înjure…

– Ssst! Taci şi uită-te în jos! şopti Pisică.

– Nişte krabori, zise Blatistul… lasă-i în pace şi vezi să nu le sări în cap!

– Ia-o în sus înapoi, şopti Pisică, nu pot să mă pup cu ei.

– Aha, zise Blatistul şi se mişcă greu în sus.

Se căţărau mai anevoie decât la coborât şi încercau să nu facă zgomot. La un moment dat, Blatistul scoase o ventuză ca de desfundat chiuveta şi se opri în dreptul unei ferestre.

Meşteri şi moşmondi ceva la clanţa ferestrei cu pompa de desfundat şi o deschise fără mare efort.