Cum stătea în fața ușii, bătut de picurii mici și deși ai unei ploi de toamnă, Cezar ridică ochii spre geamul de la etaj și aproape că–și pierdu răsuflarea. De la fereastră, o mică față de copil îl privea printre cutele largi ale perdelei. Se întoarse speriat spre Ana, care tropăia mărunt cu o treaptă mai jos.

– Ai văzut?

– Ce să văd? Da, da, da, da, eu am uitat ferestra la bucătărie deschisă. D’unde era să visez că va ploua!?

Vântul mătura aleea din față de frunzele toamnei, abia strânse în grămenzi pentru a fi arse.

– Nu, nu la bucătărie, sus, la etaj. Îi șopti el încă sub efectul șocului.

– Hai, las–o–n–dubă de fereastră! izbucni ea, deschide o dată că sunt udă ciucilete! Morții mătii de ploaie cu cin’ te–a inventat!

Îi reveni zâmbetul, iubea ființa asta oxigenată, slabă, patetică și din când în când vulgară în exprimare. Ridică din nou privirea spre fereastră. Acum nu se mai vedea nimic, doar o mișcare ușoară a perdelei ca și cum cineva tocmai ar fi descoperit că nu e frumos să te holbezi afară pe fereastra altuia. Dar, desigur, mișcarea se putea datora vântului.

Intră în casă aruncând în coșulețul de la oglindă cheile și restul de prin buzunare. Ana țâșni pe lângă aruncându–și din mers hainele.

– Mă duc să dau în clocot! Adică, își traduse el, baia se va transforma într–o saună fierbinte și aromată în care nu se va mai vedea nimic, dar se va auzi un cântecel și din când în când pleoscăituri.

Merse după ea culegând hainele și aranjandu–le cât de cât pe braț pentru a le duce sus în dormitor. Da lasă–le dragă, parcă o putea auzi, că le strâng eu, ce–ți bați capul cu ale mele, vezi–ți de treaba ta. Acest „le strâng eu” era destul de neliniștitor, acum, după ce testase cu câteva luni în urmă timpul necesar strângerii. Era mai mare decât răbdarea lui de a suporta deranjul. Mult mai mare.

Puse pe mână ultima haină, mângâind–o ușor, încă gândindu–se la spaima trasă chiar la intrarea pe stradă, când o haită de câini le tăiase calea în fugă, mârâind și lătrând zănatic. Se pierduseră în parcul învecinat. O strânsese pe Ana puternic de braț primind în schimb o privire încruntată. Ea nici nu văzuse câinii. Vorbea la telefon.

Nu–i plăcea strada pe care locuiau. Apartamentul era pe două nivele într–o casă veche din secolul XIX, cartierul era slab luminat și cu vecini atât de bătrâni încât la 12 noaptea nu mai era nici o lumină la ferestre. Aproape beznă, doar umbre, foșnete și pași grăbiți. Ana, în schimb, iubea imenșii castani ce umbreau vara aleile dintre case, lipsa mașinilor, parcul Crucii atent îngrijit din apropiere și pavajul din piatră, una din puținele străzi din Timișoara rămasă neatinsă de modernizările noului secol.

Începu să urce, cu mintea încă pe afară, când, pe la jumătatea scării, o liniștete profundă îl înconjură. Se opri cu un picior în aer încercând să prindă cel mai mic zgomot. Nu se auzea nimic, nici măcar acel țâuit al vaselor de sânge în timpane, era doar liniște și atât. O spaimă atavică îi strânse ghem stomacul și îl făcu să–și încordeze toți mușchii, ca și cum ar fi așteptat o lovitură neașteptată. Nimic nu se întâmplă și după ce spaima instinctivă se mai domoli un pic, puse cu grijă un picior pe treapta de mai jos și începu să coboare, încet, cu spatele. Sunetele reapărură. Ușa de la baie era întredeschisă și vălăuci de abur se încovoiau spre podea, purtați de șușotelile apei și sunetele cristaline ale unei melodii la modă interpretată de Ana.

Nu–și putea înțelege frica, dar, fiind o fire analitică, puse totul pe seama întâmplărilor din seara asta, ploaia rece și ostilă, haita de câini, străzile goale și lugubre, perdeaua cu față de copil, toate contribuiseră la a crea o stare neplăcută, angoasantă ce–și definitiva efectul băgându–i pe sub piele spaima, de parcă de asta mai era nevoie pentru a–și repeta a mia oară că nu–i plăcea casa. Și nici cartierul. Așa că mângâie din nou hainele mătăsoase, puse mâna pe balustradă și reîncepu să urce scările, mai atent acum, împotriva voinței sale, la cele mai mici schimbări din jur.

Și iar se petrecu. Pe la jumătatea scării sunetele dispărură brusc, fără nici o atenționare, pur și simplu așa cum o masă se termină o dată cu tăblia ei și aici, pe scară, sunetele se terminau o dată cu a șaptea treaptă. Dădu un pas înapoi și sunetele reveniră, apoi înainte și era surd, făcu de mai multe ori experiența până se convinse că nu–i nici o greșeală. Lucrurile se petreceau întocmai și ori de câte ori repeta experimentul aceleași rezultat obținea. Nu era nici o eroare și asta îi înmuie spaima, făcându–l să accepte ciudățenia ca pe un fapt real așa că își luă inima în dinți și urcă până la capătul scărilor, unde, înainte de a intra în cameră privi în jos, ca pentru a se asigura că nimic, cu excepția sunetelor, nu se schimbase. Înălță din umeri și un mic zâmbet poznaș îi apăru în colțul buzelor. Totul părea în regulă, chiar dacă nimic nu era în regulă, așa că apăsă pe clanță și intră.

În primul moment se gândi că un hoț tocmai fugise în grabă lăsând în urmă camera răvășită și o nouă spaimă îl infioră. Apoi se gândi că e ciudat cum numai aici era dezordine și în restul casei nu, își aduse aminte de câinii zgomotoși de afară și de fața rotundă de copil prins printre cutele perdelei. Scoase un sunet de supriză care nu se auzi și asta îi aduse în minte a patra și cea mai mare ciudățenie a serii. Lipsa oricărui sunet de la a șaptea treaptă în sus. Așa că aruncând repede hainele lângă comoda cu televizor se pregăti să o rupă la fugă, ceea ce ar fi și făcut dacă o mișcare printre faldurile perdelei nu l–ar fi făcut să se oprească. Dintre ele doi ochi speriați îl priveau fără să clipească. Asta ce mai e, nu putu să nu se întrebe.

– Poți să mă ajuți, te rog, auzi el de niciunde.

Și doar pentru că ființa din perdea părea a fi singura vietate din preajmă, se gândi el că numai ea putea să fi vorbit, altfel vocea nu venea dinspre geam ci părea a veni din cap sau de peste tot, fără o localizare precisă. Simțea un tremur nervos în tot corpul. Ce e mult, e prea mult și ar fi preferat să nu fie acum în acest loc, ar fi preferat să fie undeva departe, eventual alergând repede repede, dar din păcate era aici și se găsea, într–o liniște perfectă, față în față cu o perdea vorbitoare.

– Nu sunt perdea, îi spuse ființa din perdea, sunt o zână, dacă nu te superi că folosesc un cuvânt cunoscut ție, dar mi–ar fi greu altfel să–ți explic ce sunt. Cred însă că dacă tu înțelegi că pot fi o zână și eu știu că tu vei înțelege, vei ști că sunt foarte fragilă și că sunt prinsă într–o situație fără ieșire. Tăcu o clipă apoi continuă. Doar tu mă poți ajuta, dar cu mare delicatețe te rog. Poți face asta pentru mine?

Tot ce știuse până atunci despre fantome, zâne sau spiriduși se pierdu într–un ghem de gânduri fără cap și fără coadă. Știa vag că nu există, dar parcă totuși pot exista, la fel de vag se gândi că pot fi periculoase, dar și vesele și sensibile. Însă acum se găsea într–o situație reală cu o zână sau ce o fi care–i cerea, pe o voce plângăreață, ajutorul.

– Te rog, nu te mai gândi atât la ce ai auzit sau nu, la ce e bine sau ce e rău, am nevoie de ajutorul tău acum, cât mai repede.

Mai lipsea să tragă o înjurătură și ar fi fost o Ana în miniatură zgâindu–se la el nemulțumită. Tare mototol ești uneori Cezare! Zâmbi așa cum zâmbea întotdeauna când Arțăgoasa își umfla și așa prea marele ego.

– Dar ce faci în perdea, nu găsi el altceva să spună, în timp ce–și făcea curaj să meargă, cum ai ajuns acolo?

– De fapt, îi zise zâna, ce te roade pe tine e cum să îți înfrângi frica și să ma ajuți fără a–mi face rău. Tăcu din nou, deși, abia acum observă, nu se vedea nici o gură. Îți e frică de mine?

Sarcasmul din voce era evident, chiar și pentru el, altfel destul de obișnuit cu genul ăsta de discuții. Ce ar fi putut să–i răspundă?

– A nu, nu–mi este frică, bravă cam fără convingere, începând să se apropie.

Zâna sau fantoma sau fața de copil, nu se putea el decide, îl privea fără să clipească, fiind în continuare înspăimântată și agitată.

– Te poți grăbi, te rog? insistă ea rugător, este foarte important să ies de aici cât mai repede.

– De ce? nu se putu stăpâni să întrebe, un pic cam agresiv, ceea ce–l miră făcându–l să se certe în gând pentru nepolitețe. Scuze, imediat.

– E important, îi spuse ea, în timp ce el încerca să o găsească în perdeaua vaporoasă în care ba apărea, ba dispărea, ca un abur într–o baie încinsă, pentru că altfel voi fi prinsă și făcută prizonieră.

– Dacă ai sta o clipă.

– Pentru că vezi tu, capcana asta nu trebuia să fie aici.

– Se numește perdea, nu capcană, îi spuse el pedant.

– O nu, nu e perdea, e o capcană de zâne făcută de elfi, scuze din nou că folosesc aceste cuvinte, dar altele nu…

– … le–aș înțelege, completă el spre amuzamentul zânei.

– Vezi, oamenii ne iubesc, problema e că voi iubiți și elfii, de unde ai perdeaua?

Hm, se opri din cotrobăitul printre falduri, de unde avem perdeaua?

– Era aici când ne–am mutat, noi stăm în chirie.

– Eram sigură, zise zâna, cartierul ăsta e plin de capcane, ajută–mă te rog să ies de aici.

Ridică mirat din sprâncene lăsându–și dezamăgit colțurile buzelor în jos.

– Te ajut, dar cum?

Auzi în urechi un râset ascuțit ca un clinchet de clopoței.

– Vai ce prostuț ești, e simplu, o iei și o scuturi.

Se ridică pe un scaun și desfăcu cu mare grijă perdeaua din clemele alamă ce păreau vechi, vechi, foarte vechi și dându–se un pic pe spate se pregăti să scuture când zâna îi strigă.

– Îți mulțumesc, Cezar, și ai grijă, elful va fi tare tare supărat.

– Care elf?

– Ai să vezi tu!

Își luă avânt și scutură cu putere. Din perdea ieși praf, steluțe și un nor negru care–i întunecă privirea și–l ameți. Când se trezi stătea în pragul ușii cu Ana nerăbdătoare tropăind mărunt pe scări. O ploaie rebelă și rece de toamnă îl bătea necontenit. După primul șoc își ridică privirea spre geam, dar acesta era închis. Deschise ușa și o hârtiuță îngălbenită căzu chiar lângă pantofii lui.

– Ce naiba mai e și asta, exclamă fata în stilul ei caracteristic.

Se aplecă și–l luă de jos, dar înainte de a apuca să–l citească ea il smulse din mână.

– Futu-i de futu-i, proprietarul ne mărește chiria, paștele măsii de ordinar cu urechi ascuțite, mai zise ea și se strecură rapid în apartament, eu mă duc să dau în clocot!

Culese de pe jos mototolul de hârtie aruncat de mâna nervoasă a Arțăgoasei și o întinse îngândurat. Sub scrisul mare, apăsat și ferm era un text mărunt și parcă un pic tremurat „nu–ți fă probleme, mâine șeful tău îți va mări leafa, e de–al nostru”.