insuladecearăDacă citești acum, ignorând notele de la sfârșitul fiecărei povestiri și prefața lui Viorel Pîrligras, „Numărătoare inversă”, cu siguranță vei avea impresia că te afli în fața unei culegeri de povestiri SF proaspete, abia ieșite de sub condeiul autorului. Temele abordate, construcția și conducerea acțiunilor, schițarea lapidară a personajelor și cadrelor, toate duc cu gândul la SF-ul contemporan. Parțial, această intuiție este corectă. Însă doar într-o proporție foarte mică, deoarece, din cele șase texte pe care Eugen Lenghel le propune în cartea de față, unul singur este de dată recentă (2012), toate celelalte având deja aproximativ un sfert de secol de la data primei apariții. Deși pare greu de crezut că se poate realiza o coeziune între texte scrise într-un interval atât de larg, de același autor, ea nu numai că există, dar este și foarte naturală, ceea ce nu poate însemna decât o componentă avangardistă foarte pronunțată care, cu timpul, nu numai că nu s-a pierdut, dar și-a găsit chiar legitimitatea. Avem în față un scriitor matur care, privindu-se pe el însuși în trecut, nu zâmbește nostalgic în fața unor texte naive, închizând imediat sertarul de teamă ca nu cumva altcineva să i le citească peste umăr, ci le regăsește și se regăsește pe sine, cel actual, în ele, le scoate, le scutură de praf și le dă la publicare. Și bine face.

Rezultatul este un conglomerat interesant, dedicat în mare măsură dualității om-mașină, comparării sistemelor de gândire și de valori, sistemul uman fiind măsurat pe rând cu diferite etaloane.

Să le luăm pe rând.

Proza care deschide volumul și care este și cea mai lungă, „Cutia roșie” aduce în discuție, dintr-o lumină inedită, – dacă ne gândim la anul apariției, chiar impresionantă, trebuie să insist asupra acestui aspect, căci în ‘88 marea majoritate a românilor încă nu atinseseră măcar un computer – ideea apariției inteligenței artificiale. Abordarea este din perspectiva căutătorului în cod, ceea ce, pe mine personal, ca cetățean care activează în domeniu, m-a impresionat plăcut, prin adaosul de verosimilitate. Apropierea omului de cibernetică se face în paralel cu apropierea ciberneticii de om. În același fel în care programatorul încearcă să gândească ca o mașină, și mașina încearcă să gândească asemănător omului, cu elementele aleatorii inerente oricărui proces de devenire. Proza alunecă ușor, urmărind jocul ciudat de șah dintre inteligențele concurente, este digerabilă, chiar și pentru profanii în domeniu, însă păstrează acea notă de mister, acel insinuat care o face interpretabilă și interesantă.

Ținând oarecum direcția, dar mergând mai departe, „Insula de ceară”, o povestire de dimensiuni similare cu precedenta, ne trimite să explorăm o lume ciudată, având inamici la tot pasul, într-o narațiune galopantă, cu puternice accente polițiste. Descoperind treptat jocurile politice care guvernează planeta – o planetă oarecare, un cadru minimalist fără altă funcție decât aceea de a pune în valoare ideea – și dedesubturile lor, luăm parte la o serie de aventuri și ne regăsim, în sfârșit, la miezul problemei, la confuzia dintre natural și artificial.

Ajungem apoi la „NOxigen 17.95”, singura proză de dată recentă a volumului. Având dimensiuni foarte reduse și tratând o problemă relativ disjunctă, acest text pare așezat în volum special pentru a demonstra că poate fi integrat. Tema abordată este una pur ecologică, mediul fiind conturat în parametrii unei distopii futuriste, în care problema poluării nu mai poate fi trecută ușor, pe nevăzute, sub preș. Sau poate? Sau… nu era de fapt nicio problemă?

Schimbăm apoi cu totul registru și ne mutăm în Space Opera, odată cu povestirea „Primii pași”. Excelent construită prin mutarea perspectivei alternativ între cele două civilizații care interacționează pentru prima dată, povestirea ne pune în fața alegerii dintre diplomație și violență, în condiții delicate, într-o situație potențial primejdioasă. Impresionează mai multe lucruri: felul în care entitățile superioare (insinuat extraterestre) prind viață prin explorarea imaginară a societății utopice a viitorului omenirii, în care indivizii își asumă benevol rolul pentru care îi recomandă calitățile; modul în care entitățile inferioare aleg să răspundă intuind nevoile celorlalți; soluția reciproc-avantajoasă; entuziasmul rezervat. În această proză, cel puțin, putem vedea influențele perioadei în care ea a fost scrisă, înclinația spre a prezenta luminos și benefic avântul către cosmos contrastând cu tot mai uzitatul dark space opera al zilelor noastre.

Povestirea care urmează, „Breakpoint” este una în ramă, un scenariu de film care se conturează pe măsură ce este povestit și criticat în același timp, însă care, după cum sugerează și numele, reușește să rupă rama. Realitățile se confundă, percepția și imaginarul se îngână, se rotesc. Și aici, inteligența artificială este prezentă, luându-și chiar rolul de arbitru al artelor.

În fine, proza care încheie volumul este „La orizont, mereu limita”. Am recitit această povestire, foarte scurtă și ea – căci o citisem deja, publicată într-o revistă online – însă nici la a doua lectură abstractul care o domină nu mi s-a limpezit prea mult. Aparent este vorba despre un permanent prizonierat la care condiția umană este redusă de către roboți, înțelegând că, în sfârșit, cibernetica a învins, inteligența artificială și-a dovedit supremația, subjugându-ne chiar și sentimentele de iubire și ferecându-ne într-o distopie bizară. Alți cititori, probabil, îi vor da cu totul alte înțelesuri.

Terminând de citit cartea, vei putea spune că ai parcurs o operă de SF autentic și puternic. Nefiind Hard SF, (poate se apropie, pe alocuri, mai ales „Cutia roșie”) povestirile au un mod unic de a spune puține și de a insinua multe, ca desenele în creion, cu linii tremurate, al căror înțeles îl prinzi doar când te dai câțiva pași mai în spate și privești cu ochii relaxați.

Și mai este ceva: dedicând ultimele două povestiri memoriei lui Mihail Grămescu și Ștefan Ghidoveanu, Eugen Lenghel le aduce celor doi maeștri dispăruți omagiul său, și totodată pe al cititorilor. În fine, un sfat pe care l-aș da cititorului: Citiți prefața la urmă, vă va spune ceea ce – cred eu – veți ajunge să credeți și singuri.