Prima zi de noiembrie veni tot cu vânt și burniță. De săptămâni întregi nu scăpa orașul de ele. Zgribuliți, oamenii își părăsiseră de dimineață locuințele și-și începuseră forfota pe străzi. Cotrobăiala zilnică după mâncare și leme, printre containerele răsturnate, răscolite iarăși și iarăși, sau printre cioburile magazinelor fără rafturi, era tot mai deșartă. Doar gunoaiele stârnite de vânt îi întâmpinau între pereții blocurilor, înnegriți și ciuruiți de coșurile strâmbe prin care godinele își fumegau, gros și înecăcios, combustibilul precar. Pe străzi, epavele contorsionate ale fostelor mașini zăceau inerte, lipsite de tapițerie sau cauciucuri. Nu mai era nimic de prădat, însă hămesirea, frigul și disperarea tulburau mințile. Vântul biciuia cu picăturile mici, străpungând până la oase, făcând foamea și mai greu de îndurat.

De-ar mai trece și de ziua asta…

– Lua-v-ar dracii să vă ia!

O șoaptă strivită între dinți, scuipată cu obidă peste umăr. O ușă de bloc deschizându-se și o siluetă dispărând în întunericul dinăuntru.

Între camarazii săi, Mihail răbdă în tăcere. Nu-și întoarse măcar capul după cel care-i blestemase. Niciunul nu o făcu. Și lor le era foame. Uneori cumplit, alteori suportabil, dar le era. Tot timpul. Oamenii nu aveau de unde ști. Îi credeau ghiftuiți. Asupriților așa le plăcea să și-i imagineze pe asupritori. Nu și-i puteau face părtași niciunei suferințe. O vedeau în ochii trecătorilor care se retrăgeau din calea lor și-i urmăreau de departe, cu priviri piezișe, încărcate de ură, o citeau pe buzele care se mișcau în surdină și scuipau în direcția lor. Se obișnuiseră. Ei erau opresiunea și nimic mai mult. Asta era ticăloasa menire a hainei militare. Nici nu pretindea armata a fi altceva. Nu intervenea să ajute poporul, nu încerca să mențină ordinea… veghea doar ca masele să nu se răscoale și să atace Kremlinul.

*

Nimic nu se vedea. Nici într-o parte, nici în cealaltă. În amurgul rece, doar șinele-i purtau monoton privirile, pierzându-se printre brazi. În zare, de la nord și până în punctul în care soarele tocmai cobora după orizont, șirul lung de creste ale munților Sayan străjuia cu colții înzăpeziți, prevestind asprimea iernii ce-avea, dintr-o zi într-alta, să sosească. În partea opusă, mai jos, întinderea de ape a Baikalului strălucea poleită în ultimele raze ale zilei, până hăt, acolo unde ochiul nu mai distingea apa de cer. Câteva lumini slabe pe malul apropiat conturau salul Kultuk, cu docurile sale prelungi, încremenite în frig.

Grusha își strânse mai bine haina pe ea și-și ridică gulerul. Mâinile i se învinețiseră. Suflă peste ele, apoi își încrucișă brațele la piept, strângându-și pumnii la subțiori. Era singură. Celelalte încetaseră să o mai însoțească de săptămâni bune. Se resemnaseră cu smerenie în fața destinului, ca rusoaice veritabile ce se aflau. O sfătuiseră și pe ea să facă la fel, dar nu putea. Speranța era singura care o ținea, care-i dădea forța să rabde, să trudească și să meargă înainte. Cum să renunțe la Mişka al ei? Cum să accepte că-l pierduse pentru totdeauna? Nu putea face nimic altceva pentru el, dar măcar avea să vină seară de seară aici, la calea ferată, și să aștepte… Să aștepte și, prin stoicismul ei, să dea putere nădejdii într-un miracol! Căci doar miracol s-ar putea chema întoarcerea lui.

Însă nici în acea seară nu i se arătase, iar nădejdea, întinsă peste atâta amar de vreme, se mai subție cu încă o zi. Transsiberianul rămânea o fantasmă a zilelor trecute de care doar statornicia căii ferate mai amintea. Înainte, trecea o dată la câteva zile. N-o mai făcea. La fel cum nici pe șosea nu mai veneau mașini. Ca și cum lumea le-ar fi întors spatele. Lumea aceea mare, care i-l luase pe Mişka. Și care, poate, nici nu mai exista…

Noaptea căzuse și ea trebuia să meargă să vadă de copil. A doua zi o va lua de la capăt cu negoțul și cu gospodăria. Acum, că rămăsese singură, trebuia să le facă pe toate. Osip era încă prea mic să-și pună nădejdea-n el. Îi era destul ajutor că putea să-l lase singurel pe-acasă, ziua-ntreagă, fără să-i poarte de grijă.

Porni agale, pe drum în jos, spre casă. Va reveni mâine, negreșit. Oftă. Trecuse mai bine de-un an de când îi luaseră bărbatul, și fiecare zi era mai grea decât cea dinainte. Casa avea nevoie de reparații. Gardul se aplecase, iar ograda începuse să i se umple de hârburi și bălării. Ca la vădane. Nu! Nici să n-audă de acel cuvânt! Al ei se va întoarce! N-o s-o lase el de izbeliște, o iubea! Va veni într-o zi înapoi, poate mâine, poate peste o săptămână. Până atunci, ea o va duce! Avea datoria față de soț și de copil. Era o femeie puternică și, câtă vreme taigaua avea lemn și Baikalul peşte, putea să se descurce. Va munci pe brânci toată ziua, seara îl va aştepta pe el aici, iar noaptea va dormi cu pruncul în braţe, încălzindu-l la gura sobei. Și se va ruga să-i ţină puterile. Putea încălzi doar o odaie mică, dar îi era destul. Va îndesa pături în geam, va înfunda paie pe sub uşă şi va răzbi peste încă o iarnă la nevoie.

– Pe unde-mi umbli, Mişka? şopti. Apoi suflă de pe degetele reci o sărutare spre apus, rostindu-şi, ca-n fiecare seară, descântecul: „Te va găsi cu bine!”

*

Mihail asistase neputincios la schimbarea vieții moscoviților în lunile care trecuseră de la prăbușirea în lanț a burselor lumii. Totul începuse cu declarațiile liniștitoare ale președintelui, la televiziunea și radioul de stat, declarații care fuseseră ultimele transmisiuni media. A doua zi, ziarele încetaseră să apară, iar internetul căzuse definitiv. Au urmat rețelele de telefonie. Prețul alimentelor și carburanților prinsese a crește în prostie, în vreme ce transporturile publice funcționau tot mai greoi. Aproape trei săptămâni, oamenii continuaseră să meargă la lucru, impunându-şi normalul, chiar și atunci când apa contenise să mai curgă la robinete. Speraseră că lucrurile vor reveni la normal. Însă speranțele li se năruiseră odată cu energia electrice. Atunci, când orice activitate paralizase, civilizația primise lovitura de grație.

În doar câteva ore, anarhia se instalase pe străzi. În grupuri, muncitorii părăsiseră uzinele și începuseră să protesteze. Circulația fusese blocată și, cum poliția nu reacționase, manifestațiile degeneraseră rapid în violențe. Devastarea începuse. Primele fuseseră jefuite magazinele alimentare. Apoi celelalte… apoi mașinile de pe străzi. În doar câteva zile, infrastructura Moscovei era praf. Iar când jaful se mutase în cartierele de lux, ultima și cea mai brutală pârghie a puterii fusese acționată: armata…

Fuseseră zile tulburi, pline de orori și cruzime. Mulți fuseseră uciși, însă noul status quo se stabilise. Populația încetase să protesteze, clasa conducătoare se retrăsese în spatele zidurilor Kremlinului, sub protecția armatei, abandonându-și vilele în mâinile hrăpărețe ale gloatei flămânde. Dar, încet și dureros, oamenii realizaseră că jaful era o soluție iluzorie. Pentru a supraviețui iernii care se apropia, aveau nevoie de căldură și provizii. Și, cum prăzile erau pe terminate, disperarea începuse să-i cuprindă…

Cum era în alte orașe ale Rusiei sau ale lumii, Mihail n-avea habar. Evenimentele îl prinseseră în armată, în apropiere de Moscova. Fusese trimis pe stradă și făcuse ceea ce fusese nevoit ca să supraviețuiască. Trăsese chiar cu arma în oameni, – Cel De Sus să-l ierte, căci, în vremuri de război, nici El nu judeca cu aceeași măsură – dar supraviețuise.

Acum îi era frig și foame, era obligat să patruleze ore-n șir printre blocurile triste, sub priviri pizmașe, ud și obosit, dar trăia! Iar la sfârșitul rondului, avea să primească un castron de cașă și o bucată de pâine, probabil vechi, dar nu va muri de foame. Și va avea și un pat, într-o chilie pe care o împărțea cu alți cinci camarazi. Rece, murdară, dar păzită, în care se va putea odihni în siguranță. Se putea considera privilegiat față de acești bieți oameni și nu le întorcea ura din priviri. Vedea, în schimb, din zi în zi tot mai puternic, clocotul întețindu-se în ei, în lipsa oricărei supape. Îl simțea pretutindeni în jurul său, bolborosind, căutând tot mai aprig fisuri. Nu se mai putea continua așa.

*

– Canibalism? Ce ne mai aşteaptă?

Ecoul răsună grotesc sub tavanul mult prea înalt. Sub lumina chioară, toate privirile coborâră în foi. Atât puteau face, de luni în șir. Nicio idee, nicio inițiativă, nimic. Nici măcar una lipsită de sens. Ar fi apreciat orice. Neputința devenise apăsătoare. Duma de Stat și Consiliul Federației Ruse, reduse la cei câțiva reprezentanți ai coalițiilor comunistă și liberală, se dovedeau depășite de situație.

– Ce facem, domnilor? Ne lăsăm poporul să moară?

Repeta întrebarea fără răspuns pentru a nu ştiu câta oară. Obosise aşteptând o soluţie. Îi convocase iarăşi la ședința din adăpostul anti-atomic al Kremlinului tocmai pentru că el însuși nu avea vreo idee. Descoperise cu frustrare că-i era imposibil să judece înafara sistemului economic capitalist și, deși îi era evident că declinul începuse de acolo, nu știa cum să caute soluții înafara lui. Nici acum, când totul se dusese de râpă. Îi veneau în cap doar subvenții, scutiri de taxe… Creierul său nu se putea lepăda de şabloane. De bună seamă că la fel se întâmpla și cu cele ale politrucilor birocrați din jurul mesei. Demagogi, probabil corupți, funcționaseră relativ eficient în regimul anterior, până când acesta se năruise, odată cu întreaga societate. Funcționaseră bine într-un sistem auto-distructiv, iar acum, după împlinirea inevitabilului, se trezeau neputincioși.

Însă el, Lev Lischinski, era președintele! Dacă ceilalți puteau trăi cu ei înșiși mâncând din rezerva de stat pentru situații excepționale, viețuind între zidurile păzite ale Kremlinului și ridicând umil din umeri, ei bine, el nu putea! Cât credeau idioții că le va mai rămâne armata loială? Cât vor mai ajunge alimentele? Situația trebuia tranșată cât mai exista un pol de putere. Dacă mai întârziau… Oamenii erau violenți și revoltați, dar păstrau o fărâmă de umanitate. Nu coborâseră chiar la nivelul fiarelor. Erau încă un popor, mai puteau fi conduși.

– Hai s-o luăm încet, se trezi vorbind tare, cu ce am începe? Trebuie să începem de undeva, nu?

Își roti ochii prin sală. Nu avea să primească prea mult ajutor.

– Eu aș începe prin a identifica problemele cu care ne confruntăm.

O oarecare rumoare. Da, birocraților le plac clișeele. Să le dea ceva la care se pot raporta, poate o scoate ceva de la ei.

– Cred că nu e momentul să ne gândim la probleme pe termen mediu și lung, ci doar la cele care ne apasă, la cele care nu suferă amânare.

Ochii nu se mai ascundeau printre hârtiile cu rapoarte, ci îl priveau țintă, chiar cu o licărire de interes.

– Așadar, care sunt problemele de primă importanță? Hai să le identificăm!

Zumzet înfundat. Vorbe rostite cu jumătate de gură.

– Pe străzi e haos, se ridică un glas puțin peste zgomotul de fond și imediat fu susținut de toată lumea.

Fusese unul dintre comuniști sau liberali? Leb nu-i mai știa. Chiar nu mai avea nicio importanță. Aproape că uitase și cum îi cheamă.

– Cred că e mai degrabă un efect, spuse. Am încercat să facem ordine și am eșuat. De ce? Pentru că nu acolo e rădăcina problemei. Anarhia e consecința imediată a nesatisfacerii nevoilor primare ale mulțimii. Acolo, în direcția aia, trebuie să acționăm!

Foamea! Putea s-o ia pe orice cale, tot acolo ajungea. Mintea i se învârtea într-un cerc fără ieșire. Foamea genera anarhie, anarhia distrugere, iar distrugerea strangula producția. Chiar și înafara constrângerilor capitaliste, idealizând individul și societatea și admițând că o utopică mobilizare generală, concertată și simultană a tuturor cetățenilor ar mai fi fost posibilă, gradul de deteriorare a infrastructurii și mijloacelor industriale pur și simplu nu mai permitea producerea pe scară largă a hranei. Sistemul, odată gripat, nu putea fi repornit. Trebuia, deci, abandonat și reconstruit de la zero. Dar asta era o problemă pe termen lung. Foamea nu avea să aștepte după ea.

– Cum hrănim poporul? Se întrebă cu voce tare. Nu se aștepta la răspuns. Și nici nu primi.

*

„Fugi! nu te uita înapoi, doar fugi!” Cu privirile încărcate de groază, Mikhail alerga de mânca pământul. N-avea voie să se piardă de ai săi. Răsuflarea îi devenise grea. Vânătoarea de soldați începuse.

– La ce te uiți, băi? Mânca-ți-ar viermii ochii!

Toate privirile se întorseseră și îi țintuiră. Un moment mai târziu, se îndreptau spre ei cu toții, lăsând baltă femeia cu hainele sfâșiate.

– Nu te apropia! Stai! Stai că trag!

Pietre și sticle zburau pe lângă ei, uneori lovindu-i în spate, făcându-i să se împleticească și făcându-i să geamă. Mulțimea de pe urmele lor îi înjura și-i amenința cu cele mai cumplite orori. Cine cădea, era pierdut!

– Ai să tragi în mă-ta, soldat împuțit, după ce termin io cu ea! Ne-am scăpat cățeaua din cauza ta. Acum o să-i iei locul.

– Poți s-o spui cu un glonț în gură? Hai, că-ți trimit eu unul acuma!

Însă huidumele nu se opriseră când ațintiseră automatele spre ei… și nici când trăseseră.

În iureșul disperării nu exista salvare decât pentru cei care țineau pasul. Armă nu mai avea. O aruncase înspre gloată după ce rămăsese fără cartușe. Fugea mai ușor fără ea. Și-ar fi lepădat și mantaua, dar îl apăra un pic de bolovani. Ei erau primii în calea mâniei, cei mai de jos asupritori. Trebuia să fie nimiciți.

Agitația de pe străzi devenise sufocantă odată cu prima dimineață însorită după atât de multe mohorâte. Atunci, sub razele căldicele ale răsăritului, frustrarea și furia care mocniseră în tăcere, în letargia moinei și frigului, răbufniseră. Zvonurile de scandal răzbătuseră de pretutindeni, actele de violență barbară se îndesiseră, ivindu-se tot mai fățișe. Armata nu fusese atacată la început, căci ea inspira încă teamă, însă, pe la orele prânzului, când primele focuri de arme automate răsunaseră în ecouri sinistre printre blocuri, cei care se snopeau în bătaie unii pe alții găsiseră în ea paratrăsnetul mâniei comune.

Însă el, Mihail, trebuia să scape! Nu avea dreptul să renunțe, să se dea bătut. Avea acasă un copil pe care trebuia să-l vadă crescând. Și o soție pe care o iubea. Pentru ei trebuia să iasă din ghearele pierzaniei. Și îl mâna și groaza! Mult mai direct și mai puternic decât imaginea îndepărtată a familiei, groaza îl împingea să-și continue iureșul, să nu simtă nici izbiturile pietrelor în spate, nici osteneala trupului nemâncat, împins la limita puterilor.

Scăparea era la Kremlin! Acolo erau ai lor, mulți și înarmați. Acolo armata străjuia cu tancuri și arme grele. Acolo gloata nu va avea curajul să se apropie de ei. Dar Piața Roșie nu se vedea încă și, de după fiecare colț, din fiecare gang, alte și alte brute înarmate cu bâte și fiare li se ițeau înainte înjurând, încercând să le taie calea, să-i împresoare… Iar ei erau nevoiți să schimbe direcția, sau, când nu se putea, să spargă blocajele, să răpună cu baionetele. „Ziua mâniei, când stelele vor cădea din cer!”

Ajunseră în strada Tverskaya și cotiră spre sud. Un puhoi de soldați fugăriți îi înghiți curgând spre Kremlin, ultimul bastion al salvării. Zgomotele focurilor de armă se răriseră, dar mirosul greu de praf de pușcă amestecat cu gaze lacrimogene înțepa nările și storcea ochii, făcând efortul și mai crunt. Din fiecare străduță, pâlcuri de uniforme verzi li se alăturau. Aici erau suficienți. Retragerea nu le putea fi blocată. Speranțele lui Mihail prinseră aripi. Mulțimea îi mai tachina, însă ripostau cu forța disperării. Era ultimul tren, nimeni nu-și permitea să-l scape… c-atunci…

Soarele era aproape la apus când Mihail se îmbulzea cu ceilalți să intre în Piața Roșie. Drept în față, dincolo de fortificațiile care o împânzeau, ruinele Catedralei Sfântul Vasile se înălțau triste, cu turlele sparte și pereții scorojiți și afumați, plini de găuri. O cruce mare, stând să cadă de pe cea din urmă cupolă care scăpase flăcărilor, prinse a străluci sub razele apusului și, pentru o clipă doar, privirile soldaților murdari și surmenați o prinseră. „Și-o cruce va apărea-n văzduh!” Acum totul avea să se termine. Mulțimea se apropia de peste tot. Vuietul huiduielilor îi tăia respirația. Tancurile erau pe poziții de tragere, făcând corp comun cu baricadele în care trupele speciale așteptau ordin. Atunci realiză:

N-aveau să ajungă la adăpost! Erau prinși la mijloc, între masa de oameni care-i sufoca, aproape, tot mai aproape, și zidul de tancuri și saci de nisip, păzite de ochii vigilenți și lipsiți de sclipire. Nu-și vor întrerupe zidul pentru ei. Nu vor face nici o diferență…

Totuşi, încă nu se trăgea. Ordinul ezita…

Și lațul puhoiului se strângea, bolovanii zburau necontenit, urletele le spărgeau urechile. Soldații fugari se înghesuiră unii într-alții, lipiți cu spatele de baricade, împingându-se cu picioarele în pietrele din caldarâm, încercând parcă să se absoarbă în sacii de nisip. Câte unul încerca să escaladeze, să treacă dincolo, însă cei de deasupra îi loveau și-i îmbrânceau înapoi, în capul celorlalți. Nu aveau ordin să-i protejeze și nu aveau de gând să-și îngreuneze viața făcând-o. Un zid în plus le era binevenit.

Mulţimea se apropie la o lungime de braț. Cu mâinile acoperindu-i capul, Mihail încasa lovitură după lovitură. Nu le mai simțea. Arcada îi era spartă, fața i se umpluse de sânge. Nu mai putea ține ochii deschiși de usturimea gazelor. Îşi simţea brațul stâng neputincios. Probabil osul era rupt. Nu mai era nimic de făcut. Avea să fie linşat. Încercase, dar împotriva sorții nu era chip de izbândă. Voia Domnului. Aici se-oprea drumul lui. Aici se opreau drumurile tuturor. Câteva arme ușoare traseră. Mitralierele aveau să le urmeze. Nu mai conta. Îşi făcu cruceşi lăsă mâinile jos. Imaginea Gruşei cu Osip în brațe îi apăru înaintea ochilor. Ultima vedenie a lumii ăsteia. Nu avea să-i mai țină în brațe niciodată. Cum i-o fi găsind pe ei această ultimă zi?

*

În inima Siberiei, într-o haltă pustie, o femeie trimitea sărutul amar al despărțirii către bărbatul demult plecat. În oraș, sub apusul roșu, oameni omorau oameni, scăldând în sânge caldarâmul… Și focurile izbucniră cu furie, într-o explozie de lumină.

*

– Bi-ne-în-țe-les că o fost o minune, rosti apăsat Varlaam, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, doar n-om fi atâta de nebuni să spunem că n-o fost!

Barba albă îi zăcea în dezordine pe pieptul sutanei simple, iar ochii cu cearcăne grele îi trădau o noapte de nesomn. Oboseala îi străbătea limpede prin glas.

– Ah, nu, sigur că nu, făcu o plecăciune Tihon, Arhiepiscopul Moscovei, dar mă întrebam și eu așa… și mâna îi flutură încărcată de inele prin fața ochilor.

– Ei, dacă mă întrebi numai așa, atunci, să știi că… chiar o fost minune! Dumnezeu ne-o cruțat de la vărsare de sânge și ne-o dat și-o unealtă ca să aducem Biserica la locul care i se cuvine. O mai mare minune nici că se putea! Așa om zice, chiar și celor care-or întreba numai așa…

Cei doi înalți clerici se priviră pentru o clipă în penumbra Paraclisului strâmt, improvizat în subsolul Kremlinului. Bătrânul Patriarh stătea așezat pe-un scaun al stranei, cu capul ușor plecat, meditând, în timp ce Arhiepiscopul, ceva mai tânăr, măsura cu pași mari Naosul. Rămăseseră singuri după slujba de duminică dimineața.

– Dar Sfinția Ta ce crede, insistă Tihon întorcându-se deodată, a pogorât focul din ceruri, sau nu?

Bătrânul oftă. Ce rost aveau întrebările astea? Nu voia să-i dea satisfacția unui răspuns. Să şi-l caute singur!

– S-o întors militaru’? întrebă cu voce domoală.

– Încă nu, dar am lăsat vorbă să fie trimis direct aici de îndată ce va apărea. Sper numai să reuşească. Domnul fie cu el!

– O s-ajungă îndărăt, n-ai frică!

Însă în adâncul sufletului său, Varlaam se temea. Drumul de la cazărmile din Piaţa Roşie până în parcul Sokolniki era lung și primejdios, chiar și acum, după ce focurile ițite de nicăieri disipaseră tensiunea din seara zilei trecute.

El însuși le văzuse doar la sfârșit, reușind să ajungă pe acoperișul palatului atunci când doar câteva pete gălbui mai răzbăteau dinspre parc, înălțând coloane groase de fum. Însă cei care le prinseseră de la început fuseseră stupefiați. Apăruseră din senin, izbucnind unul după altul, în linie, de la un capăt la celălalt al parcului, pălălaie după pălălaie. Fiecare foc arsese vârtos, preț de câteva minute, iar când unul era pe terminate, altul apărea, într-o străfulgerare. Până ca ultimul dintre ele să prindă vâlvătăi, din primele nu rămăsese decât jarul mocnind. Așa i se spusese.

– Aşa şi trebuia să se întâmple, gândi el cu voce tare, dacă socotești cât de uzi or fi fost copacii, de-atâtea şi-atâtea zile de ploaie…

– Ce grăit-a Sfinţia Ta?

– Eh, dădu bătrânul din mână, ca alungând un gând supărător, cugetam la…

Celălalt îi continuă fraza:

– Felul în care au răbufnit și s-au mistuit. Și pe mine mă încearcă gânduri rele. Au ars exact ca și cum ar fi fost vărsată benzină.

Patriarhul scutură energic din cap. Auzise și el experții militari vorbind despre asta, ca și fratele său întru Domnul, dar lui nu-i prea plăcea. Aici voise Arhiepiscopul Moscovei să ajungă și, iată, el îi oferea acum prilejul, pentru că nu-și ținuse gura închisă. Ei aveau nevoie să se opună din răsputeri acestei idei, însă era foarte greu. Nu prea vedea cum… Tocmai de-aceea îl și trimiseseră pe tânărul preot militar de la infanterie să meargă împreună cu cei câțiva geniști în recunoaștere. Avea nevoie de informații exacte, de la oamenii săi. Numai stăpânind informația lucrurile puteau fi puse să meargă în folosul Bisericii.

– Nu, spuse încet, tu și cu mine n-om grăi astfel de vorbe. Focurile or venit de la Domnul!

Tihon dădu să răspundă ceva, însă atunci, în paraclis năvăli un tânăr în straie preoţeşti murdare, zăvorând ușa în urma sa. În mână ducea o hartă mototolită a Moscovei.

– Ce vești aduci?

– Ce-or găsit geniștii? fu primit fără obișnuitele îmbrățișări.

– Nimic, răspunse tânărul, absolut nimic! Nici un strop de gaz! Habar n-au dumnealor cum s-au aprins vâlvătăile! Și nici urmă de picior omenesc de jur împrejur.

Fața lui Varlaam se albi, în vreme ce trupul îi fu scuturat de un fior. Cum era cu putință una ca asta? Orice altă veste ar fi primit, era încredințat că ar fi putut găsi o cale de a o pritoci. dar asta…

– Eşti sigur?

– Sunt! E noroi pretutindeni, dar numai urmele bocancilor noștri. Dar staţi, Sfințiile Voastre, să vedeți ce-am desenat eu pe harta asta!

*

– Morse? Întrebă Lev Lischinski când ochii îi căzură pe hârtia din mâna generalului Kurbatov.

– Așa am crezut și eu, tună baritonal militarul, însă nu am putut confirma. Liniile sunt inegale, spațiile alan-dala.

– Și normal! A fost scris pe copaci, cu foc. Mie şi aşa mi se pare uimitor de bine controlat.

– Nimic de zis, recunoscu generalul, dar tot nu e un mesaj descifrabil. Am încercat toate codurile pe care le mai cunoaștem, nu am putut identifica literele măcar. Dacă e într-adevăr un mesaj într-un cod din familia Morse, atunci și-a ratat scopul.

– Poate e în binar.

Privirile amândurora trecură din nou peste desenul meticulos realizat al zonelor pârlite din parcul Sokolniki. O înșiruire de linii, mai lungi sau mai scurte, unele ușor curbate sau cu protuberanțe, se înfățișa înaintea lor.

d1

– N-am avea nicio şansă să descifrăm un mesaj binar pe un mediu atât de grosolan. Și cred că şi cel care a gândit toată tărăşenia şi-ar fi dat seama de chestia asta!

– Crezi, deci, că e pusă la cale de cineva?!

– Da, aşa cred.

– Geniştii au găsit… ăăă… ce căutau de fapt?

– Nu, nu au găsit urme de combustibil. Asta nu înseamnă neapărat că nu a existat. Poate au folosit ceva ce nu mai putem noi detecta.

– Mda, făcu președintele plescăind. N-avem nicio pistă. A fost prea subtil.

Urmă o perioadă de tăcere. Hotărâse să se întâlnească cu acest general într-unul din birourile de la ultimul etaj al Kremlinului. De ce oare? Ah, da, pentru că așa ceruse el. Iar președintele nu-și permisese să-l refuze. O fi fost el, Lev Lischinski, comandantul suprem al armatei, dar fără generali era mâncat de viu.

– Poate, răsună vocea puternică a militarului, a vrut doar să oprească masacrul. Și a reușit.

Da, masacrul… pe care el îl aruncase în brațele lui Kurbatov, iar acesta se încăpățânase să nu-l ordone, nici când situația ajunsese disperată. El, președintele, fusese prea laș să-l respingă, sau să și-l asume… Simțea încă presiunea pleoapelor strânse, apăsarea propriului pistol pe tâmplă. Generalul alesese să nu ordone deschiderea focului împotriva rușilor, a poporului său. El nu avusese atâta putere. Poporul căruia nu reușise să-i dea de mâncare, cum era și firesc, se revoltase împotriva sa. Ce rost ar fi avut masacrul? Ar fi fost pierduți oricum. O citise în ochii lui Kurbatov. Câțiva trăseseră, dar o făcuseră fără ordin, din teroare. Iar atunci apăruseră focurile și lucrurile se liniștiseră subit, inexplicabil.

Fereastra biroului surprindea calmul care domnea acum în fața Kremlinului. Soldații fuseseră retraşi de pe străzi și înghesuiți în cazărmile mobile, în spatele baricadelor, întreaga piață transformându-se într-un furnicar. Însă dincolo de tancuri și de sacii cu nisip, nu mai era nimeni. Oamenii plecaseră, îi abandonaseră pur și simplu. Probabil nu mai voiau nimic de la ei. Speranțele lor se mutaseră în parul Sokolniki.

– Totuși, e straniu, spuse președintele privind afară. De ce s-a chinuit să alinieze focurile? Dacă a vrut doar să distragă atenția oamenilor printr-un fenomen grandios și aparent paranormal, i-ar fi ajuns să pună câteva, oriunde. De ce să le așeze cu atâta migală dacă nu avea altceva de transmis?

– Poate că nici nu sunt chiar atât de aliniate, ridică din umeri generalul, vrem numai noi să fie.

Asta să fi fost? Luă hârtia și o îndoi, încercând să-i așeze marginea peste linia semnelor. Nu mai încăpea niciun dubiu.

– Avem cumva o conductă de gaz pe-a…

Roșul inundă încăperea, dinspre fereastră. Sub ultimele raze ale amurgului, focurile prinseră din nou să ardă, unul câte unul, în izbucniri intense. Vălătuci de fum se ridicau din nou dinspre parc și, ca și când această vedenie n-ar fi fost suficientă, amândoi puteau jura că o lumină care cobora din cer le urmărea arderea.

*

De două zile pe străzile Moscovei pogorâse pacea. Foarte puțini le mai străbăteau, trecători răzleți, văzându-și fiecare de drumul său, probabil căutându-şi ieșirea din oraş. Chiar şi Piaţa Roşie devenise pustie. Unul câte unul, aruncându-şi puștile, soldaţii îşi abandonaseră poziţiile și plecaseră. Armata se autodizolvase începând de jos. Kremlinul rămăsese de izbeliște. Însă nimănui nu-i mai păsa de el. Conducătorii lumii vechi n-aveau decât să rămână prizonierii propriilor lor temeri.

Căci lumea veche n-avea să se mai întoarcă, era vremea pentru cea nouă. Focurile din nimic iţite îi anunțau venirea. Lumea avea nevoie de cenușă pentru a renaște. Și cenușa lumii vechi era în parcul Sokolniki. Acolo și în Losinîi Ostrov, în corturi improvizate, printre copaci, oamenii așteptau minunea… și se rugau. În flăcările din cer își regăsiseră credința.

În haine civile, fără armă, îngenuncheat la rădăcina unui arbore, Mihail se ruga cu toți ceilalți. Brațul nu-l mai durea. Din locul în care stătea, urmele focurilor nu se vedeau. Oamenii se țineau la distanță de ele, mai ales acum, când văzuseră că în a doua seară ele izbucniseră în aproape aceleași locuri. Nu peste vetrele din prima seară, ci lângă, cele noi formând împreună cu cele vechi desene ciudate, aducând a scriere. Dumnezeu le vorbea! Ei însă nu-L puteau înțelege încă. Aveau nevoie de mai multă credință! Aveau nevoie să se roage mai mult! Și Domnul li Se va face înțeles!

d2

*

– Ce poate însemna?

Lev Lischinski își plimbă privirile, scrutându-i pe toți trei. Școala pe care o avea îl determina să-i studieze chiar și acum. Ciudat, dar generalul Curbatov era cel mai liniștit. Problema părea să nu-l mai intereseze. Armata, garantul puterii și al răspunderii sale, se spulberase, iar el putea, în sfârșit, să fie doar un biet bătrân, împăcat cu soarta, orice ar fi fost să vină. Arhiepiscopul Moscovei, în schimb, fierbea. Se plimba nervos prin cameră, trăgând cu ochiul pe geam, atent la orice zgomot ar fi venit dintr-acolo.

– Arată a multe lucruri și a nimic, vorbi Tihon precipitat, văd caractere latinești, grecești, unele scrise cu linii drepte, altele cursiv. Aici cred că scrie DDCDV, care ar însemna 1405 în numere romane, deși mai corect ar fi fost MCDV. Văd apoi DII, care ar însemna 502. Dar MCUD nu are nicio semnificație. Plus că acolo apar caractere grecești: pi (Π), gamma (Γ), lambda (Λ)… poate și altele, care nu se văd la fel de clar. Geniştii ce mai spun?

– Care geniști, pufni președintele, nu vezi că nu mai avem niciun soldat?

Varlaam suspină. Barba cea albă îi tremura, iar buzele i se mișcau la răstimpuri, șoptind doar pentru sine. Nici preotul militar nu se mai întorsese. De ce ar fi făcut-o? De ce s-ar fi căznit să aducă vești unor moşnegi care se ascundeau de poporul pe care ar fi trebuit să-l păstorească?

– Am încercat să contactez Washingtonul, continuă Lev încercând să-şi ascundă iritarea care aducea a disperare, dar nu s-a putut face legătura.

– Americanii nu-s din aceeași plămădeală cu rușii, vorbi Varlaam. Îs rebeli, poruncitori. Ai noștri-s învățați să-ndure… de-asta ne-or lăsat atât de multe zile aci. Cei de-acolo… Cred c-or prăduit demult Casa Albă. Cin’ să ne-ajute?

– Și-atunci, ce facem?

– Deschide porțile, Lev, rosti cu un zâmbet cald Kurbatov. S-a terminat! Dă poporului rezerva, dă-le ultima pâine pe care le-o poți da! Și să ieșim cu fruntea sus! Ne vor ierta, dacă nu ne-au iertat deja.

– Și noi ce vom face? strigă Tihon. Noi ce vom mânca? Unde vom trăi?

– Te temi că nu-ți va găsi Dumnezeu şi ţie o firimitură de pâine, Preasfinte? Generalul se sprijini cu palmele de pervazul geamului. Vom face ce fac și ei…

*

Și, în mireasma de toamnă târzie și de ceară topită a zecilor de mii de lumânări, amurgul se lăsă peste parc, în așteptarea cu fiecare minut mai sufocantă. Nicio șoaptă nu îndrăznea să tulbure solemnitatea liniștii. Cu evlavie, oamenii implorau miracolul, salvarea, călăuzirea. Aveau, mai mult decât oricând, nevoie de călăuzire. Căci, iată că, atunci când toate speranțele se năruiau, minunea pogorâse.

Și se-arătă și-n acea seară, sub privirile încărcate de venerație. O rază de lumină din înalt, o strălucire orbitoare, apoi flăcările se înălțară. La început dintr-un singur punct, apoi, urmărind mersul domol al razei cerești, prelungindu-se în forme ciudate, pentru ca mai apoi, unul câte unul, să se stingă. Nu mai exista îndoială! Dumnezeu Însuși le vorbea, trimițându-le focul Lui. Credința le va fi călăuză!

Iar dacă vreun crâmpei de scepticism rămăsese în inima cuiva, odată cu revărsarea zorilor se risipi ca un abur. Căci, în toată măreția sa, mesajul celest se desfășura înaintea ochilor, acum clar ca lumina zilei ce-abia se năștea: „SUNT AICI SUS. M-AȚI UITAT.”

 

d3

– Nu, Doamne, nu Te-am uitat, psalmodia preotul militar conducând rugăciunea. Ne vom întoarce la lumina feței Tale cu smerenie, cu umilință, ca netrebnici robi ai Tăi! Primește-ne Doamne, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, și iartă-ne nouă…

Și oamenii se rugau alături de el.

*

Rezerva de stat se-mpărțea pe străzi. Oamenii luau, să aibă pentru drum, și plecau. Moscova nu-i mai putea găzdui. De-aici înainte îi va hrăni pământul, așa cum o făcuse dintotdeauna. Moscova nu mai exista. Ocupanții vremelnici ai vechii cetățui din mijlocul ei plecau și dânșii în pribegie. Nimeni nu le ținea calea. Nebăgat în seamă, un bătrân privea cu-amar ruinele Catedralei Sfântul Vasile, cu crucea ei aplecată. Va mai ajunge oare biata Biserică la strălucirea ei de-odinioară? Credința înviase, dar nu și Biserica de sub oblăduirea lui. Pe ea cine o va scoate din ruină?

Lângă el, un bărbat tânăr, cu un braț bandajat legat de după gât, privea către aceeași cruce. Iar când ochii le coborâră, pentru o clipă privirile li se-ntâlniră, iar tânărul îl recunoscu.

– Sărut-mâna Părinte, spuse omul venind mai aproape, apoi îl prinse de mână și și-o apropie de frunte. Binecuvântează-mă, că plec la drum lung.

– Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule, cum îți spune?

– Mihail.

– Și încotro te-ndrepți?

– Spre Baikal… la satul de-i zice Kultuk.

– Mergi cu Dumnezeu, mergi cu Dumnezeu!

Făcu semnul crucii asupra lui, iar tânărul se închină și plecă.

Va urma calea ferată, pe jos. Călătoria avea să dureze multe luni, poate un an, dar va ajunge la ai săi! Căci mergea cu Dumnezeu, în lumea Lui cea nouă.

*

Pe orbita sa, telescopul Iuri Gagarin îşi plia oglinzile imense. Își terminaseră treaba… Înăuntru, în habitaclul îngust, un biet astronaut rus, uitat de lume, flămând și cu mințile rătăcind prin spaţiu, murea cu fruntea lipită de hubloul prin care se zărea Pământul, lângă radio-comunicatorul prin care nu-i mai răspundea nimeni, așteptând naveta care n-avea să ajungă niciodată…