Începuse ploaia și mai avea câteva sute de metri până acasă. Însă nu-i părea rău, ploaia se anunța caldă și, în același timp, răcoroasă. O binemeritată pauză în arșița zilelor de vară.

Mergea pe malul canalului, vis-a-vis de Flora, admirând perechile ce se țineau de mână întâmpinând și ele, ca și el, ploaia, cu zâmbetul pe buze. Erau și care, preventiv, fugeau spre adăposturi și chiar văzu câteva umbrele apărând o dată cu primele picături.

Ploaia era caldă și cădea încet dintr-un cer pe care soarele încă strălucea. Închise ochii și își ridică plin de încântare mâinile ca într-o rugă sau îmbrățișare mută. Picuri mici îi udau fața prelingându-se de pe fruntea bombată, pe pomeți și pe gât.

Deschise gura, sorbind hulpav micile cadouri lichide.

Apoi brusc, auzi un strigăt, și încă cu zâmbetul pe buze își înălță mirat sprâncenele. Nu era pe pista de biciclete. Apoi veniră alte strigăte și deveni mai atent. Nu departe văzu câteva persoane care urlau, fugind și lovindu-se peste față, peste mâini. În prima clipă i se păru amuzant și îi veni să râdă, dar se încruntă urmărind nedumerit cum alergau de colo colo, strigând unii la alții speriați de ceva nevăzut lui.

Ce se întâmplă? Poate un anunț radio, poate o fi murit cineva important, poate s-a declanșat un război? De ce ar fi lumea atât de agitată când plouă atât de superb?

Ploua frumos în culori multicolore, sclipitor și tăcut.

Îi reveniră în minte gesturile oamenilor, loviturile pe care și le aplicau, groaza cu care își priveau mâinile, privirea lor îndreptată spre cer. Lui îi plăcea ploaia și o clipă urletele tot mai îndepărtate se estompară cu totul. Apoi, ca scuturat de un fior, își privi brațele și pe ele picurii ce cădeau și se spărgeau în alți picuri, mai mulți, mai mici ce săreau și împroșcau lumea din jur. Și în ei văzu viermișorii, unii purpurii, alții azurii ieșind și croindu-și drum spre piele și de pe piele sub piele. Și încremeni.

Începea invazia.