santa„Seara, înainte de culcare, pe vremea când încă se mai folosea sistemul de iluminat cu electricitate, bunicii îmi spuneau poveşti frumoase, poveşti despre cerul albastru, despre păsări, despre iepuraşi, despre Bandhi din Granchemain, despre norii trandafirii ai dimineţii, în fine, despre lucruri care nu existau. Dar erau poveşti frumoase.”

Omul tăcu, cu privirea pierdută în gol. În adăpost, flacăra lumânării se zbârcea, conturând cu luciri fugare feţele atente ale copiilor care-l înconjuraseră.

De câteva ore, bombele tăcuseră.

„Armistiţiu de Crăciun”, gândi omul.  Tradiţia e respectată. Pentru câţi ani încă? Încercă să nu se mai gândească la asta, îşi privi absorbit mâinile aspre, ciudate mâini cu cinci degete, îşi frecă pleoapele iritate de fum, apoi începu:

„O poveste frumoasă de Crăciun”

A fost odată Moş Gerilă. În realitate, unii pretindeau că Moş Gerilă nu exista mai mult decât slănina  dintr-un tub de hamburger vitaminizat şi că Moş Gerilă era un anumit Julius Stolz, cetăţean al Marylandului, ce atinsese canonica vârstă de 55 de ani, în sfârşit, toate acestea erau vorbe. Şi, oricum, asta nu schimba nimic. El era Moş Gerilă. Avea o manta roşie brodată cu fire de zăpadă, un sac în spate şi afişa o enormă barbă albă, în întregime albă (albă ca praful mort care acoperă solul, sus, dar asta omul o păstră pentru el, n-avea nicio legătură cu povestea; reluă):

Desigur, pentru că era niţel cochet, păstra o anumită tendinţă de a vărsa din timp în timp puţin zahăr-pudră în barbă, spre marea bucurie a copilaşilor care credeau că mănâncă barba lui Moş Gerilă de fiecare dată când mestecau vată de zahăr… şi, de asemenea, spre marea bucurie a vânzătorilor de vată de zahăr…

(Se opri ca să-şi tragă sufletul: pronunţase această ultimă frază dintr-o suflare; după el, n-avea cine ştie ce legătură cu povestea, dar Tradiţia, era vorba de tradiţie mai întâi, apoi o poveste n-ar fi fost poveste dacă n-ar fi fost poleită de cugetări de neînţeles.)

Copiii nu mişcaseră.

Înseninat (avea oroare de întrebările care trebuiau să rămână fără răspuns), continuă:

„Dar, în ciuda acestui mic defect, era un tip cumsecade de Moş Gerilă. Trăia la Polul Nord, în uriaşul său castel iluminat de ghirlande de beculeţe, răsfăţat, alintat, în mijlocul renilor săi, animale mari şi triste cu blană deasă şi mătăsoasă, împreună cu Mama Gerilă care-i pregătea cu grijă mâncăruri bune – şi-mai-ales-o-prăjitură-cu-vişine-de-vă-veţi-linge-degetele-dacă-treceţi-pe-acolo (încă una din formulele idioate).

Moş Gerilă nu prea avea încredere în modernism, în rachetele acestuia, în pulsoreactoarele acestuia, în „chestiile cu motor”, cum avea obiceiul să le spună, ceea ce explică de ce rămăsese fidel renilor săi, nu atât de rapizi, dar mult mai siguri.

Şi apoi, în străfundurile lui, Moş Gerilă era un mare Poet.

Totul era gata în acel 24 decembrie. Jucăriile erau încărcate în sanie, dulciurile umpleau cu grijă sacul şi Moş Gerilă recitea ultimele scrisori pe care le primise – cele ale derbedeilor insuportabili şi ale leneşilor clasei, cele care ajung mai greu la castelul său – pentru a fi sigur că nu uitase nimic.

Asigurându-se că totul era în ordine şi noaptea fiind destul de înaintată, îşi aruncă ţigara, o sărută pe frunte pe Mama Gerilă şi haida-hop îşi luă zborul pe sanie în zgomot de zurgălăi. (Această ultimă frază, mai veselă, aşezase pe feţele copiilor un zâmbet palid; ca să păstreze atmosfera, începu să fredoneze cu voce dogită o melodie inventată de el – adevărata o uitase de mult):

// Moş Gerilă-n fapt de seară // A pornit către oraş…// (La la la, la la, la… mai fredonă puţin şi, cum nu mai ştia cuvintele, povesti mai departe. Copiii se amuzau teribil: nu mai auziseră niciodată pe cineva cântând atât de prost!)

Julius Stolz iubea mult acest cântec.

(Accentuă aceste cuvinte, copiii tăcură, puţin ruşinaţi.)

(Repetă): Julius Stolz iubea mult acest cântec. Şi de aceea, când toţi copiii din lume i-l cântară formând un cor uriaş, în noaptea cu pricina, un surâs blând îi lumină faţa şi nu mai lipsi mult ca să-i curgă şi o lacrimă pe obraz.

Pe urmă cântecul se stinse, câteva triluri mai răsunară un timp, apoi tăcură. Copiii adormiseră.

Plezni biciul, răsunară zurgălăii,

Căzu zăpada, străluciră copitele,

renii îşi cunoşteau drumul, aşa că Moş Gerilă n-avea multă bătaie de cap pentru a-i mâna.

Se aşezau cu grijă pe acoperişuri, chiar şi atunci când acestea erau în pantă. Lui Julius nu-i rămânea de făcut decât să se strecoare prin hornuri pentru a depune cadourile. Numai că acest fel de exerciţiu începu să devină dificil o dată cu înaintarea în vârstă.

Dar trebuia să trăiască.

Unul dintre reni, puţin visător, plutea pe un nouraş.

Plezni biciul, străluciră zurgălăii,

Căzu zăpada, răsunară copitele,

micuţul Fernand Dupuy dormea şi visa, cu un surâs larg întipărit pe buze.

Dar somnul îi era uşor în noaptea aceea minunată. Târşâitul cizmelor îl trezi.

– O! Moş Gerilă! bâigui el, deodată treaz de-a binelea.

Căci, la urma urmei, nu prea credea în Moş Gerilă, era, oricum, un mic adult în creştere şi nu era în întregime convins de existenţa lui.

– Fir’ar să fie, s-a trezit, bombăni Moş Gerilă, căci lăsa de dorit uneori în purtare, mai ales după ce băuse, şi nu băuse puţin atunci, că nu era prea cald în cer în nopţile de decembrie.

Şi apoi (trebuie s-o mărturisesc) avea o oarecare predispoziţie pentru lichidul rubiniu.

– Bine ai venit, Moş Gerilă, mi-ai adus trenul pe care ţi l-am cerut?

– Ssssst! micuţule… spuse Moş Gerilă apropiindu-se de patul lui, da, am pus-hâc! jucărioarele în pantofiorii tăi.

– O, minunat! vreau să le văd, strigă Fernand dând la o parte pătura.

– Mihicuţul meu! îi interzise Moş Gerilă cu vocea groasă a lui Julius Stolz, trebuie să aştepţi până mâine dimineaţă.

– Bine, răspunse puştiul puţin dezamăgit, dar nu-i chip să ieşi din cuvântul lui Moş Gerilă chiar şi la 6 ani (căci avea 6 ani).

– Spune, Moş Gerilă, cum cobori pe horn? întrebă Fernand ca să tragă de timp.

– Uşor, replică cu vioiciune Moş Gerilă care începuse să se impacienteze serios deoarece îi era foame, am nişte (hâc!) îngeraşi care mă (gârl) duc.

– Şi ei unde sunt?

– Au urcat sus, pe acoperiş. Auzi, micuţule, acum trebuie să dormi (horc).

Şi Moş Gerilă se aplecă asupra lui Fernand ca să-l sărute.

Apoi îşi depărtă colţurile gurii într-un surâs larg şi îşi înfipse caninii în gâtul alb al băieţelului.

Nu întâmplător mantaua lui Moş Gerilă este roşie”.

 

Puştii erau încântaţi. Bătrânul era renumit în declamarea poveştilor oribile. Încântat de succesul său, bătrânul crezu de cuviinţă să adauge:

– Ştiţi că acest Crăciun n-are loc decât o dată pe an. Cred că înţelegeţi acum mai bine de ce Moşii Gerilă sunt pe cale de dispariţie! Hai, copii, acum trebuie să vă culcaţi, continuă ciudatul omuleţ după o mică pauză, dar, dacă sunteţi cuminţi, data viitoare vă voi povesti despre micuţul Iisus.

Îi culcă unul câte unul, ridicând din timp în timp o privire îngrijorată spre tavanul întunecat al adăpostului.

Afară bombele începuseră să cadă din nou.

 

În româneşte de Viorel Pîrligras