Alerga cu pași mari pe un coridor marcat din loc în loc de arcade din cărămidă aparentă. Striga cât putea de tare după George cu frica, ascunsă în tremuratul vocii, că nu-l va găsi. Apoi îl văzu, după un glasvand, aplecat peste tăblia biroului și răsuflă ușurat. Fără să stea pe gânduri trase de mânerele ușilor care alunecară tăcut pe șinele de lemn și se aruncă peste George ca un rugbist peste adversar. Acesta icni mirat și în pupila-i dilatată văzu flăcările exploziei.

*

În mica sală aseptică, delimitată de restul cabinetului medical prin geamuri înalte, doctorii Vali Grigoriu și Olli Virtanen urmăreau tăcuți aparatele MedPod-ului în care trupul lui Daniel Sprenger, adus în stare de hipotermie, stătea într-o soluție gelatinoasă prin care i se administrau medicamentele necesare refacerii țesuturilor distruse de foc. Din păcate starea generală a pacientului era tot mai proastă, iar doctorii se simțeau neputincioși în fața problemelor apărute și intrigați de lipsa de reacție la stimuli. Era ca și cum fostul șef al securității stației de cercetare nu mai dorea să revină la viață. Și nu doar că nu vroia, dar se și opunea. Cum puteau ei să le explice celorlalți membri ai echipei situația, când toți își doreau ca Daniel să-și revină? Când toți doar despre el vorbeau?

Erau ca prinși într-o capcană așa că o parte din multele ore scurse în tentativele de resuscitare, le petreceau tăcând. O mică bătaie în geam îi făcu să tresară. Era Elisabeth, cercetătoare, una dintre puținii apropiați ai profesorului George Kaufmann neafectați de explozia din laborator. Le făcea semne să fie lăsată să intre. Se sfătuiră din priviri și încuviințară. Fata era insistentă și oricum nu mai aveau ce face aici.

­─ Salut, ceva vești noi? Cum e, își revine? A dat vreun semn de viață? Înregistrările sunt mai bune? Nici nu intrase bine în cabinet și deja îi bombarda cu întrebări. Doctorul Grigoriu se făcu rapid nevăzut în timp ce Virtanen își regla glasul trăgând de timp.

─ E posibil ca starea lui să se amelioreze în următoarea perioadă, încercă să spună, dar fu brusc întrerupt de energica cercetătoare.

─ Ce? Suntem la meteo? Domnule, vorbește clar!

Doctorul oftă și strânse din buze amarnic. Ar fi vrut să se supere pe obrăznicia tinerei, dar și el simțea aceeași disperare și frustrare. Ce să-i spună, de ce să o repeadă, s-ar fi schimbat ceva dacă întrebările ar fi fost puse mai domol? Nimic. Ăsta era răspunsul la orice întrebare ce avea legătură cu bietul australian Daniel Sprenger.

─ Nimic. E în aceeași comă profundă. Și dădu din mână îndreptându-se spre ieșire.

Ar fi vrut să-i spună că, mai rău, starea se degrada, deși aparent corpul se refăcea sub acțiunea medicamentelor injectate prin bio-masa gelatinoasă. Însă renunță la idee. Fata ar fi dus mai departe diagnosticul și încă nu căzuseră de acord asupra unei formulări oficiale. Grigoriu era mai prudent și el înțelegea prudența. Coma, cu toate dezvoltările actuale ale medicinei, încă producea surprize. Ar putea acum, cât sta cu privirea pierdută în albastrul ochilor Elisabethei, ca Daniel să iasă din comă, eventual, dacă nu ar fost sedat, să se ridice și să se ceară afară. Zâmbi imaginii din gând spre vădita nemulțumire a fetei.

Trecu pe lângă ea și-i făcu semn cu mâna spre aparatele ce supravegheau starea pacientului.

─ Cred că deja știi să le urmărești. Dacă vezi ceva deosebit anunță-mă.

Ar fi vrut să nu sune atât de ironic, dar ușa se închise și fata era deja cu spatele la el. De ce era ea atât de interesată de starea agentului? Ieși din cabinet clătinând din cap. Zilele următoare va trebui luată o decizie. Din păcate șeful securității din Stația de Cercetare a Genotipului Uman 06 era în moarte clinică și nimic nu arăta o îmbunătățire.

*

Alerga cu pași mari pe un coridor marcat din loc în loc de arcade din cărămidă aparentă. Pereții erau îmbrăcați în lambriuri din lemn de nuc. Striga cât putea de tare după George cu frica, ascunsă în tremuratul vocii, că nu-l va găsi la timp. Apoi îl văzu, după un glasvand, aplecat peste tăblia biroului și răsuflă ușurat. Fără să stea pe gânduri trase de mânerele ușilor care alunecară tăcut pe șinele de lemn și se aruncă peste el, ca un rugbist peste adversar. Acesta icni mirat și în pupila-i dilatată văzu flăcările exploziei care-l cuprinseră.

*

Ar fi vrut să-i prindă mâna și să cadă în genunchi în fața lui într-un gest de umilință și de iertare. Ar fi vrut să-i spună țipând și hohotind cât de rău îi pare și cât suferă. Să-i strige în față că totul a fost o greșeală și că ea nicicând nu a dorit să-i facă rău. O Doamne nu, dar lui Kaufmann, acestui odios profesor, da. O da, da. De un milion de ori da. O podidiră lacrimile și se întoarse nervoasă să vadă dacă vreunul din cei doi imbecili de doctori mai era prin preajmă. Nici urmă de ei și iar simți cum furia o năpădește. Scrâșni din dinți aproape auzind cum se sfarmă smalțul. Nenorociții, cu toată tehnica și cu toată adunătura asta de eminenți cercetători în studiul geneticii aplicate nu erau în stare să găsească o soluție prin care creierul deteriorat de lipsa de oxigen să fie refăcut. Și ei voiau să modifice omul, să-i schimbe genotipul după cum dictau interesele guvernelor și ale companiilor. Niște imbecili ce se jucau inconștient de-a Dumnezeu.

Oftă și trase aer de câteva ori în piept, expirându-l cu putere pe nări. Scurte exerciții de calmare învățate în școală ce dădeau rezultate de fiecare dată.

Puse mâinile pe cupola rece de sticlă și-l privi cercetător pe Daniel. Parcă era Albă ca Zăpada iar ea prințul venit să o salveze, doar că ea nu avea puterea să-l salveze și din nou lacrimile îi întunecară vederea. Dar de data asta le lăsă să cadă, mari și lipicioase, pe sticla imaculată a sarcofagului. Vederea lor le înmulți și în scurt timp se trezi plângând în hohote, ușurată că în sfârșit putea da frâu liber simțămintelor. Deși, ca interlocutor, avea doar zâmbetul înghețat al unui om aflat în stare de hipotermie, probabil mort sau pe aproape.

După ce se liniști și își suflă nasul, trase scaunul mai aproape și conectă mica tabletă la calculatorul MedPod-ului. Nu venise aici doar pentru a-și arăta durerea, venise și pentru asta, dar scopul principal era să culeagă date despre starea lui Sprenger. Cei doi medici aveau obiceiul să vorbească unul cu altul, oriunde și oricând, despre orice, ca și cum ar fi fost o singură persoană cu două trupuri ce discuta cu sine însăși. Așa auzise că starea pacientului se înrăutățea, dar că, în mod straniu, activitatea cerebrală era foarte intensă. Nu permanent, din când în când, ca și cum un vis apărea și dispărea fără nici o regulă, fără nicio periodicitate. Pacientul, spuneau ei, era traversat de o mulțime de fulgere ce-i aprindeau creierul ca un pom de crăciun. Apoi se stingeau și în urma lor rămâneau și mai multe celule deteriorate și un pacient aflat tot mai aproape de starea finală. Creierul mai avea un pic până la a transmite întregului corp că e momentul potrivit pentru a muri.

─ Poate că o fi pentru voi, animale păroase, spune șoptit Elisabeth, dar înainte de asta trebuie să aflăm ce vrea să ne spună Daniel.

Elisabeth Kunze era cercetătoare în echipa profesorului George Kaufmann specializată în studiul genotipului uman. Avea la bază studii de medicină generală cu o specializare de chirurgie maxilo-facială completată cu un master în neurochirurgie. Lucra tangențial și cu echipa ce studia fenotipul uman, fiind legătura profesorului între multele echipe ce populau Stația de Cercetare. Însă ceea ce o fascina cu adevărat era studiul creierului uman. Ar fi vrut să se afle pe stația de cercetare numărul 9 unde se studia creierul și nu aici, dar trebuia să recunoască că profesorul reușise să ajungă cel mai departe dintre toți în aplicațiile de modificare genetică. Aici trebuia să fie, niciunde altundeva. Dacă cineva va reuși să obțină omul perfect pentru colonizarea spațiului acesta nu putea fi altul decât profesorul Kaufmann sau, în fine, echipa lui.

Studia datele, comparând valorile medii cu cele obținute din alte înregistrări ale unor pacienți aflați în comă, smulse cu greu din arhivele unor spitale mai binevoitoare, când un ropot de mici semnale acustice și luminoase o făcură să tresară. Privea cum toate aparatele ce urmăreau activitatea cerebrală trimiteau semnale că parametrii obișnuiți erau depășiți. Totul dură câteva secunde și acum înțelese pe deplin nedumerirea medicilor. Un zâmbet de plăcere îi inundă fața înroșită de emoție. Tot ce trebuia să facă era să ia ca etalon înregistrarea, să o compare cu alte înregistrări similare și să vadă ce obține. În același timp va trimite și altora datele salvate pe tabletă în timp ce ea va studia cu atenție zonele din creier afectate de aceste descărcări neobișnuite. Poate că pacientul visa, se trezi ea gândind, sau poate că creierul încearcă să repornească corpul amorțit prin descărcări bruște de energie.

Când George, profesorul George Kaufmann intră în salonul ce se învecina cu mica sală de reanimare, Elisabeth deconectă repede tableta de la MedPod și o ascunse în unul din nenumăratele buzunare ale salopetei kaki. Profesorul o văzu și clătină din cap de parcă se așteptase să o găsească acolo, fără însă a fi mulțumit că avusese dreptate. Trase de ușa despărțitoare și se opri lângă Elisabeth.

─ Cum e? întrebă în șoaptă arătând cu bărbia spre Daniel.

─ La fel, nici o schimbare.

Dar poate tonul vocii sau poate doar experiența dată de lunga șefie peste tot felul de tineri specialiști, timizi și interiorizați, îl făcu o clipă suspicios. Dar doar o clipă și apoi trecu peste, notând întâmplarea undeva  în memoria lui vastă. Acum ar fi vrut să fi fost singur, însă Elisabeth nu părea prea dornică să plece. Măcar în privința asta nu avea niciun dubiu. Fata nu terminase ce voia să facă și era dispusă să suporte prezența șefului atâta timp cât exista și cea mai mică șansă că avea să rămână singură cu pacientul.

Profesorul nu aprecie atitudinea ei, dar nici nu comentă. Avusese până atunci ocazia, de mai multe ori chiar, să stea singur în mica cămăruță discutând cu Daniel sau discutând cu sine însuși într-o introspecție terapeutică. Din păcate nicio concluzie nu-l mulțumea așa că simțea nevoia convulsivă de a reveni aici iar și iar. Daniel, din păcate, nu-l mai putea ajuta și nici el pe Daniel. Oftă.

─ Vă cunoașteți de mult? întrebă abrupt Elisabeth interpretând corect starea profesorului.

Acesta dădu din cap, un obicei devenit tic.

─ Ne știm din facultate.

─ Tot medicina și el? întrebă surprinsă cercetătoarea.

─ Ah, nu, se amuză profesorul, eu eram la medicină, sublinie el cu fermitate, Daniel era la sport… și iar dădu din cap. Întâmplător…, mai adăugă apoi tăcu prins în amintiri.

Elisabeth știa o parte din poveste. Cei doi au fost colegi de cameră pe timpul facultății, apoi au mers mai departe împreună, profesorul într-o carieră strălucitoare în cercetare, Daniel ca o umbră, mereu în preajmă, ca bodyguard, ca asistent, ca șef al dispozitivului de securitate, ca prieten. Mulți șopteau că între ei era mai mult decât o camaraderie prietenească, dar ei nici nu întăreau cele spuse, nici nu le infirmau. Erau prinși unul de altul ca o pereche într-un tango exploziv.

Exploziv, un cuvânt predestinat.

─ Ne-am cunoscut întâmplător, la Edinburgh, și am rămas prieteni pe veci… sau, dădu el din cap, pe mult timp.

─ Și până ce moartea ne va despărți, spuse șoptit Elisabeth.

─ Până ce moartea ne va despărți, întări și profesorul, apoi se întoarse și ieși.

O clipă Elisabeth avu impresia că zărește în ochii lui lacrimi. Poate chiar lacrimi de iubire și simți cum iar o cuprinde aceeași stare de furie care o domina de la accident. Strânse din dinți.

─ Nu fi proastă, șopti în timp ce conecta din nou mica tabletă la aparatele medicale, ai venit aici cu o misiune, nu pentru a da apă la șoareci.

Însă Elisabeth Young nu era proastă, ba din contră, cu un IQ de peste 180 era cea mai inteligentă și titrată cercetătoare din echipa profesorului. Pentru ea s-au dus multe lupte subterane între diversele echipe de cercetare finanțate de NASA și companii private din domeniul cercetării genetice. În final decizia îi aparținuse, și alegerea ei se oprise asupra echipei profesorului George Kaufmann, în dauna mult mai cunoscutei echipe a profesorului Taylor J. Hudson. Însă, dacă echipa lui T. J. Hudson lucra cu ADN artificial, cea a lui Kaufmann lucra direct pe genomul uman folosind ADN-uri din bacterii naturale. Rezultatele, posibil monstruoase, duseseră în final la izolarea Stației de cercetare undeva în interiorul unui munte din estul Europei.

*

Alerga cu pași mari pe un coridor marcat din loc în loc de arcade din cărămidă aparentă. Pereții erau îmbrăcați în lambriuri din lemn de nuc, iar pe podea se derula un covor moale din lână colorată. Striga cât putea de tare după George cu frica, ascunsă în tremuratul vocii, că nu-l va găsi la timp. Emoția, ca niciodată, îi întuneca judecata. Nu George, nu chiar el. Apoi îl văzu, după un glasvand, aplecat ușor peste tăblia biroului și răsuflă ușurat. Fără să stea pe gânduri trase de mânerele ușilor care alunecară tăcut pe șinele de lemn și se aruncă peste el, ca un rugbist peste adversar. Acesta icni mirat și în pupila-i dilatată văzu flăcările exploziei care-l cuprinseră. Nu simțea nimic, nici durere, nici usturime, doar difuza plăcere că George era salvat.

Se întoarse cu grijă, așteptând să simtă dureri atroce, dar nu simți nimic. George stătea răsturnat sub masa de laborator acoperită cu faianță albă, respirând prin masca pe care reușise, într-o ultimă clipă, să i-o tragă pe față. Zâmbea, într-un fel ciudat și asta îl nedumeri o clipă, apoi simți ceva ca o mână care îi atinge ceafa și o voce caldă având tonul profesorului îi spuse rar și calm: întinde-te și așteaptă să te refaci. Nimic nu ți se va întâmpla. Se depărtă violent de George și o frică nedeslușită îi întunecă rațiunea.

*

Elisabeth sări ca arsă când aparatele începură din nou să indice parametri depășiți. Urmări cum mici străfulgerări electrice străbat cortexul lui Daniel, ca mici artificii puse pe o sfoară. Iar și iar, explozii, pulsații, unde șerpuitoare străbăteau creierul și toate se terminau în metencefal.

Conectă tableta la aparat și suprapuse celelalte două înregistrări pentru a obține un raport comparativ. Toate aceste descărcări ce păreau haotice urmau un șablon. Un șablon prin care Daniel era menținut într-un somn profund, ca și cum o parte a creierului trimitea semnale către altă parte prin care comanda starea de somn. Starea de comă. Prin care creierul era blocat să comande trezirea, dar tot blocat era să comande moartea. Din păcate joaca asta se putea termina rău.

Nu putea spune cât a stat așa, fără să facă nici o mișcare, analizând și iar analizând datele înregistrate. Puse cap la cap tot ce știa și ajunse la o singură concluzie. O concluzie care o șocă atât de tare încât frica abstractă de ceva ce putea fi luă forma unei dureri atroce de stomac. Ieși repede din micul cabinet găsind cu greu chiuveta în care putu să-și golească stomacul tulburat. Își șterse gura încet gândindu-se la următoarele mișcări după care se întoarse și elimină toate înregistrările anterioare de pe MedPod, decalibrându-l pentru a nu le mai înregistra. Puse tableta în buzunar și se pregăti să plece, dar înainte de a ieși din încăpere nu se putu abține să nu spună plină de furie.

─ Mă voi întoarce, ai încredere în mine!

Mergând furioasă pe coridorul ce lega zona medicală de zona laboratoarelor, Elisabeth nu observă cum, de după una din arcadele ce formau scheletul stației, o umbră o urmărea cu interes. Așa că fu șocată când, prinsă cu brutalitate de mână și trasă cu putere într-o mică debara, o voce necunoscută îi spuse:

─ Taci…nu vei păți nimic, sunt din Agenție!

Se zbătu un pic, apoi se liniști și așteptă ca mâna agresorului să-i permită să țipe. Acesta însă continuă să o strângă și îi șopti rapid la ureche:

─ Am venit să discutăm, comunicațiile au fost compromise. Te rog să te calmezi!

Închise ochii și respiră rar, domolindu-și bătăile inimii. Când mâna îi eliberă gura era deja liniștită.

─ Raportează.

─ Lucrurile sunt mult mai grave decât știam noi.

Apoi simți cum iar o părăsește calmul, respiră adânc, dar, ca și cum agentul de legătură știa ce o frământă, îi spuse:

─ Nu e vina ta pentru ce s-a întâmplat, nimic nu prevestea explozia!

─ O ba da, spuse ea șoptit, ba da, ba da, Daniel a știut că se va întâmpla ceva, a prevăzut explozia!

─ Încet, încet, nu a avut de unde ști. Nu avea date diferite de ale tale sau de ale noastre.

─ Dacă el a știut, trebuia să știm și noi! Dacă el a putut deduce atacul, trebuia și noi să-l intuim…

─ Calm, calm te rog. Respiră adânc, adună-te și vorbește!

Stătea înghesuită între corpul masiv și musculos al agentului și zidul rece și plin de asperități, dar se simțea ca și cum era încă lângă sarcofagul bietului Daniel, plângând cu lacrimi de fetiță, de neputință, de rușine și de frică. Revăzu iar și iar artificiile din capul lui și gândul care o făcuse să fugă de acolo.

─ Daniel Sprenger are o relație cu profesorul.

─ Asta știm.

─ Nu doar profesională!

─ La asta mă refeream și eu.

─ Și nu doar umană!

─ Ce vrei să spui?

─ Cei doi se iubesc, dar între ei este ceva mai mult decât se vede.

─ Fii mai explicită, te rog.

─ La naiba! Sprenger e mort!

Țipase concluzia atât de ascuțit încât simțea cum timpanele sensibilizate țiuiau. Își auzea bătăile inimii. Agentul rămase nemișcat, luat prin surprindere.

─ Daniel Sprenger este mort, retetă încet agentul, ca pentru a se asugura că a înțeles corect. De când e mort?

─ Nu știu de când e mort, nu știu de ce a murit, sau cum a murit, sau cine l-a omorât, sau dacă a fost omorât, nu știu nimic! Dar știu că atunci când l-a salvat pe Kaufmann el era deja mort.

─ Cum naiba?

─ Am fost orbi, Kaufmann ne-a dus de nas tot timpul, experimentele adevărate nu erau cele prezentate public!

Tăceau. Agentul transmitea informațiile către Centrul de Control al Modificărilor Genetice. În câteva minute stația va fi plină de agenți și laboratoarele sigilate. Când termină se întoarse către Elisabeth.

─ Ceva te frământă, nu mi-ai spus totul.

─ Îmi e teamă că lucrurile sunt mai complicate de atât, nu înțeleg de ce profesorul a făcut așa ceva, nu înțeleg de ce și-a riscat cariera și poate chiar viața într-un experiment odios. Și, mai ales… mai este Daniel Sprenger om?

*

Alerga cu pași mari pe un coridor marcat din loc în loc de arcade din cărămidă aparentă. Pereții erau îmbrăcați în lambriuri din lemn de nuc, iar pe podea se derula un covor moale din lână colorată. Striga cât putea de tare după George cu frica, ascunsă în tremuratul vocii, că nu-l va găsi la timp. Emoția, ca niciodată, îi întuneca judecata. Nu George, nu chiar el. Apoi îl văzu, după un glasvand, aplecat ușor peste tăblia biroului și răsuflă ușurat. Fără să stea pe gânduri trase de mânerele ușilor care alunecară tăcut pe șinele de lemn și se aruncă peste el, ca un rugbist peste adversar. Acesta icni mirat și în pupila-i dilatată văzu flăcările exploziei care-l cuprinseră. Nu simțea nimic, nici durere, nici usturime, doar difuza plăcere că George era salvat.

Se întoarse cu grijă, așteptând să simtă dureri atroce, dar nu simți nimic. George stătea răsturnat sub masa de laborator acoperită cu faianță albă, respirând prin masca pe care reușise, într-o ultimă clipă, să i-o tragă pe față. Zâmbea, într-un fel ciudat și asta îl nedumeri o clipă, apoi simți ceva ca o mână care îi atinge ceafa și o voce caldă având tonul profesorului îi spuse rar și calm: întinde-te și așteaptă să te refaci. Nimic nu ți se va întâmpla. Se depărtă violent de George și o frică nedeslușită îi întunecă rațiunea.

Când se trezi, George îl privea cu ochii umeziți ținându-l de mână.

„Cum te simți?”

Oftă și își roti ochii prin încăpere. Auzea difuz vocile medicilor și glasul subțire și arțăgos al Elisabethe. Îi plăcea de ea, chiar dacă ea părea a crede altceva despre el.

„Bine, mă simt bine. Tu ești ok?”

Se ridică într-un cot.

„Hei, hei, îi zise profesorul, stai liniștit, abia ți-ai revenit. Eu sunt bine, după cum vezi.”

Se lăsă pe spate, deși nu simțea nici o durere, dar nu voia să facă pe grozavul până nu primea încuviințarea medicilor. Văzuse, în activitatea de specialist în securitatea diverselor stații de cercetare, mulți viteji căzuți lați după o recuperare parțială.

„Mă simt grozav, să știi… văd că nu am nimic rupt, capul nu mă doare, care e treaba? Pielea arsă așa-i?”

„Nimic de genul ăsta, îi spuse profesorul zâmbindu-i, doar că încă nu ești pregătit să umbli. ”

Îi puse mâna pe frunte și simți iar aceeași frică îngrozitoare urmată de străfulgerări de lumină. Leșină.

*

În fața agentului, peste masă, profesorul citea acuzațiile formulate împotriva lui de către Centrul de Control al Modificărilor Genetice. Citi de mai multe ori formularea „experiment genetic de menținere în viață a unui om mort”. A unui om mort, repetă el, a unui om mort.

─ Ați spus ceva? Îl întrebă agentul. Este ceva neclar?

Tăcu. Cine sunt acești indivizi plini de ei ca să poată spune ce e mort și ce nu este mort? De unde știu ei că Sprenger era mort? Ce drept au ei să stabilească și să decidă moartea cuiva? Puse tableta pe masă și-l privi pe agent.

─ Domnule, profesor…

─ Domnule agent, înainte de mă interoga poți, te rog, să-mi răspunzi la câteva întrebări simple?

Agentul mișcă ușor mâinile pe tăblia mesei și o transmisie video luă locul imitației de lemn. MedPod-ul, în care Daniel Sprenger stătea scufundat într-o gelatină semitransparentă, ocupă tot ecranul.

─ E mort? îl întrebă șoptit Elisabeth, aflată în dreapta agentului.

Privi fața senină a lui Daniel, parcă dormea. Barba îi crescuse acoperindu-i maxilarele, iar mușchii, deși masați în permanență de fluidul vâscos ce-l cuprindeau, erau un pic lăsați. Își ridică ochii spre ea.

─ Acum câteva secole dacă nu mai abureai o oglindă erai declarat mort și aruncat într-o groapă sau ars de viu.

─ E mort? îl întrebă pe ton egal agentul.

─ Acum câteva decenii dacă ți se oprea inima erai declarat mort și aruncat într-un sertar de frigider.

─ E mort? repetă tulburată Elisabeth.

Profesorul mări imaginea lui Daniel.

─ E viu, șopti el, în câteva zile va putea umbla, gândi, visa! Celulele se vor reface fără nici o îndoială.

─ Și, sufletul! ar fi vrut să strige Elisabeth, în schimb spuse, și va mai fi el? Va mai avea amintirile, cunoștințele, simțămintele de dinainte?

─ Nu e prima oară, șopti profesorul cu ochii pe chipul lui Daniel.

─ Asta ne-am dat seama, spuse agentul, răspunde te rog la întrebare.

─ Când murim, când creierul decide că a sosit clipa finală, celulele primesc un semnal electric prin care li se transmite să înceteze activitatea. Însă, spuse profesorul ridicându-și ochii mirați spre cei doi, o parte a creierului nu ia în seamă comanda. Ba, din contră, toate informațiile, toate amintirile, tot ce reprezintă omul, trup și suflet este înregistrat frenetic și transmis…

Tăcu, privindu-și cu atenție interlocutorii, apoi se fixă asupra Elisabethei.

─ Unii îi zic tunel, alții poartă, alții doar lumină. Un loc sau mai corect o cale prin care Omul, informația completă despre el, se transmite într-un alt loc. Se copiază! Ca și cum ai copia un film de aici, aici, strigă el arătând două puncte virtuale în aer!

─ Sau se mută, exclamă Elisabeth.

─ Sau se mută, acceptă profesorul, după care continuă dintr-o suflare: dar dacă blocăm această copiere sau dacă mai păstrăm o copie și apoi prin mijloace artificiale sau genetice dacă vreți, forțăm creierul să repornească, să-și refacă celulele pe baza informațiilor stocate?

În mica sală se lăsă tăcerea.

─ Nu uitați, adăugă profesorul, avem toate informațiile, totul, nu doar despre celule, avem amintirile, avem simțămintele, avem tot ce era înainte.

─ Înainte? întrebă agentul.

─ Înainte de moarte, spuse profesorul, dând din cap, singurele amintiri pierdute vor fi cele dintre moarte și înviere.

Elisabeth se scutură înfiorată. Profesorul îi confirma cele mai negre presupuneri.

─ Și va mai fi la fel? Daniel a știut de atentat înainte ca el să se petreacă, el nu ar fi trebuit să fie acolo. La naiba, ridică Elisabeth tonul, atacul a fost o greșeală nicidecum ceva plănuit! Teroriștii nu aveau în plan aceea explozie, înțelegi profesore, a fost o eroare și atât, ne-a luat prin surprindere pe toți!

─ De unde ar fi putut ști așa ceva, profesore? întrebă calm, agentul.

─ Și cu toate astea mort-viul tău a știut! strigă Elisabeth.

─ Nu avea de unde ști, repetă agentul.

─ Și fix la momentul exploziei a sărit, te-a protejat de flăcări și ți-a pus masca de gaze pe față!

─ Cum de a știut de explozie?

─ Apoi te-a tras sub masă și te-a învelit în folie protectoare!

─ De ce nu a spus nimănui ce se va întâmpla?

─ După care s-a dus și s-a băgat singur în MedPod!

Profesorul îi ascultă, dând tot mai mărunt din cap. Apoi ridică mâna și arătă spre sarcofagul din care Daniel Sprenger le zâmbea.

─ V-am spus ceea ce cred eu, nu ceea ce știu. Vedeți voi, când Daniel a fost ucis din greșeală într-un accident în laborator, asta se întâmpla acum doi ani, eram doar eu și el. L-am dus repede și l-am băgat în MedPod scufundându-l într-un mediu de cultură experimental. Acel sarcofag este de fapt o capsulă prin care organismul uman poate supraviețui ani în șir într-o eventuală călătorie spațială…

─ Bine, spuse Elisabeth care era la curent cu toate cercetările, dar s-a dovedit că este nefuncțională, că bacteriile consumă încetul cu încetul, organismul…

Profesorul dădu din cap.

─ Așa e, dacă în mediul de cultură pui un organism viu. Dar dacă pui unul mort, sau pe aproape, lucrurile se schimbă.

Elisabeth sări în picioare surescitată.

Își aminti descărcările electrice din capul lui Daniel, șerpuirile și exploziile care-i cuprindeau pentru scurt timp tot creierul. Nu mai văzuse niciunde așa ceva.

─ Nu mai este uman! Poate seamănă cu un om! Poate are amintirile unui om! Poate vrea să pară un om! Dar nu mai este un om! strigă către profesor, iar dumneata domnule, coborâ ea glasul, ai știut tot timpul asta și ai experimentat în continuare. De câte ori l-ai omorât pentru a-l reface? Pentru a-l reînvia? Spune-mi!

─ De cinci ori, cu voia lui, adăugă profesorul. Și, ridică un deget către Elisabeth, este la fel de uman ca și tine, ca și el, ca și mine. Doar că este tot mai puternic, poate simți microorganismele din corp, din jur, de peste tot. Comunică cu tot ce este viu în jurul lui, transmite informații și primește informații.

─ Mai ales de la tine, spuse agentul.

─ Nu, nu, primește în egală măsură de la toți. Pe noi doi, pe Daniel și pe mine, ne leagă o strânsă prietenie, atâta tot, dar nu de la mine a aflat de explozie.

─ Dar de la cine, dacă nu era nimic plănuit? spuse Elisabeth.

Profesorul ridică din umeri uitându-se amuzat în jur.

─ Suntem înconjurați de microorganisme, spuse și arătă cu bărbia către Daniel, iar el, mai mult ca oricine!

*

Alerga cu pași mari pe un coridor marcat din loc în loc de arcade din cărămidă aparentă. Pereții erau îmbrăcați în lambriuri din lemn de nuc, iar pe podea se derula un covor moale din lână colorată. Striga cât putea de tare după George cu frica, ascunsă în tremuratul vocii, că nu-l va găsi la timp. Emoția, ca niciodată, îi întuneca judecata. Nu George, nu chiar el. Apoi îl văzu, după un glasvand, aplecat ușor peste tăblia biroului și răsuflă ușurat. Fără să stea pe gânduri trase de mânerele ușilor care alunecară tăcut pe șinele de lemn și se aruncă peste el, ca un rugbist peste adversar. Acesta icni mirat și în pupila-i dilatată văzu flăcările exploziei care-l cuprinseră. Nu simțea nimic, nici durere, nici usturime, doar difuza plăcere că George era salvat.

468 Total Views 3 Views Today