Se îndrepta spre staţia de autobuz, mormăind ceva la adresa semaforului defect. Stătuse peste două minute ca să traverseze strada şi, cum era seară şi se lăsase gerul, femeii i se părea că aşteptase o vecie.

Traversă repede pe cealaltă parte a străzii. Şi atunci îl văzu: mărunţel, grăsuţ şi zgribulit în haina lui roşie decolorată şi descheiată la piept. Omul strângea cu lăcomie în palmele sale o pungă de hârtie; o ducea la gură în răstimpuri şi părea să inhaleze aerul din ea.

Gerda îşi dădu seama imediat că nu era Moş Crăciun, chiar dacă haina ar fi putut să amintească de bătrânelul bun cu sania lui încărcată de cadouri. Se apropie de staţie, sperând ca individul să fie suficient de adâncit în lumea lui ca să nu-şi facă probleme unul celuilalt.

Dar abia se apropie de el că omul şi începu să bâiguie ceva. Se gândi că-i cere de pomană şi, uitând pe moment că mai avea un fruct de la masa de prânz, îi spuse că n-are ce să-i dea şi se îndepărtă de el.

Individul o urmă ca un câine flămând. Îi auzi sunetul paşilor în spatele ei şi glasul lui răguşit o făcu să se înfioare.

Se întrebă ce şanse ar fi avut să scape din mâinile lui dacă omul ar fi atacat-o şi răspunsul pe care îl găsi nu-i plăcu deloc. Deşi slăbuţă, nu era o fire energică şi se mişca destul de greoi, aşa că omul ar fi prins-o uşor din urmă dacă ar fi încercat să fugă. Se gândi să sune la poliţie, dar avea mâinile prea îngheţate ca să-şi scoată mănuşile din mâini si să apele numărul pentru urgenţe. Îi venea să plângă văzându-şi  neputința.

Ochii ei priveau cu dezamăgire spre luminiţele supermarchetului de peste drum. Credea că n-avea să mai guste cozonacul în anul acela.

Trecură câteva secunde, dar nu-şi simţi căciula smulsă de pe cap, nici haina nu-i fu smucită din spate. Doar vocea omului o urmase, insistent şi agasant totodată. Îşi dă seama că o întreabă ceva şi se întoarse, căutând să aibă o mină cât mai gravă.

– Maşina merge spre gară?

Omul clipea des, aşteptând sfios răspunsul ei. Tremura din toate încheieturile, strângându-şi mica avere între palmele înroşite de ger. Gerda se întrebă dacă omul avea fermoarul stricat căci nu vedea ce altceva l-ar împiedicat să-şi încheie haina. Pe sub ea purta un hanorac, care trebuia să fie extrem de soios şi o cămaşă ce fusese odată albă. Spre uimirea femeii, tenișii din picioare erau destul de curaţi.

–  Maşina merge spre gară?… întrebă el iarăşi, nerăbdător.

–  Unele maşini merg… îngăimă ea, ezitând să adauge că era vorba de un singur tramvai, de teamă ca insul să nu se ţină după ea ca scaiul.

Bărbatul încuviință, apoi aşteptă alături de femeie, tăcut, asemeni unui călător obişnuit.

Gerda se simţea cam prost pentru gestul ei, dar nici nu se putea învinovăţi prea mult că fugise de el, mai ales că prezenţa lui nu era prea agreabilă.

Se gândi atunci la întâlnirea lor de la antipozi. Ea se credea singură şi nefericită, deşi avea familie. Era conştientă că trăgea acum ponoasele alegerilor ei  greşite. Omul acela însă îşi căuta un loc cald pentru noaptea aceea şi punga era, poate, singura lui alinare.

Şi veneau Sărbătorile.

Gerda se uită după autobuz, dar nici urmă de vreun mijloc de transport. Gerul se accentua, iar individul de lângă ea nu-i plăcea deloc.

–  Nu vine nimic, spune el, de parcă femeia ar fi avut nevoie de confirmarea lui.

Înainte să plece de la serviciu, se gândise să-şi ia ceva dulce de la automat, dar se răzgândise, ştiind că mai are o portocală nedesfăcută. Nu-i mai era foame. Scoase fructul din pungă şi i-l întinse cu sfială. Chipul omului se lumină într-un zâmbet; luă  fructul şi, mulţumindu-i, şi-l puse în buzunarul hainei.

Atunci, Gerda observă cum un bărbat traversa strada şi răsuflă uşurată. Îl aşteptă să ajungă în staţie şi se duse către el, sperând că aurolacul n-o va urma.

Bărbatul purta o geacă groasă, îmblănită, gluga hanoracului pe cap şi căşti în urechi. Gerda îl găsi atrăgător, dar se abţinu să se uite spre el; îşi închipuia că bărbatul avea sigur pe cineva şi nu vedea rostul ca ea să se bage în seamă. Dar omul o privea fără strop de ruşine şi, după un timp, se apropie de ea, dar mai mult decât era cazul. O atinse cu mâneca hainei şi îi făcu semn că vrea să-i spună ceva la ureche.

Femeia îl privi cu uimire şi se îndepărtă puţin, nesigură.

–  Nu vine nimic, zise el cu voce tare, scoţându-şi una dintre căşti. Mergem cu un taxi? o întreabă de parcă s-ar fi cunoscut şi ar fi avut sens să călătorească împreună.

Se uită la ea, întrebător, dar femeia tăcu.

–  Hai pe jos până la prima staţie!

Şi, spunând asta, omul o apucă de mânecă şi o trase după el. Ea scoase un strigăt de protest şi spre uimirea ei aurolacul îl smuci de haină, eliberându-o pe Gerda din mâna lui.

– Lasă, mă, fata-n pace… mormăi el şi ridică pumnul spre individ.

În mintea ei era acum scena în care clopotarul Quasimodo o salvează pe Esmeralda, doar că ea nu avea frumuseţea ei. Dar, probabil, că ea avusese portocala.

Autobuzul intră în staţie. Gerda urcă, urmată de salvatorul ei, celălalt rămânând  pe jos. Uşile se închiseră şi maşina porni.

Femeia se deplasă spre primele scaune ca să se ţină de bară, iar omul veni repede lângă ea, de parcă ar fi avut tot dreptul. Dar se întâmplă ceva neprevăzut; în zona în care se aflau se instală un iz teribil de urină. Călătorii ştiau de unde provine, ştia şi ea şi se îndepărtă încet de bărbat.

Găsi un scaun gol şi ceru voie femeii de pe primul scaun să-i facă loc să se aşeze. Ea o privi cu un uşor dezgust, fiindcă o văzuse urcând cu aurolacul, dar apoi se dădu într-o parte.

Mirosul era groaznic, aşa că omul fu coborât cu forţa la următoarea staţie. Oamenii comentară printre accese de tuse şi deschiseră geamurile ca să aerisească, ignorând frigul de afară.

Gerda îl vedea acum prin geamul maşinii. Omul îi aruncă o privire întristată, apoi îşi scoase portocala din buzunar şi inspiră parfumul cojii. Zâmbi închipuindu-şi cine ştie ce.

Autobuzul porni din nou, trecând prin faţa vagabondului ce tremura din toate încheieturile. Gerda medită puţin la întâmplare, apoi îşi scoase căştile şi puse o colindă pe telefon, gândindu-se la cină.

 

*

 

Rămas singur în staţia pustie, aurolacul mototoli punga din mâini şi o aruncă  într-un coş de gunoi. Îşi strânse fermoarul hainei, suflă în palme ca să se încălzească, apoi se uită spre omul ce se îndrepta către el. Iar acesta nu era altul decât cel lăsat în staţia cealaltă, cel care o bruscase pe femeie.

Venea cu paşi uşori, săltând de pe un picior pe altul, de parcă ar fi dansat pe  muzica aceea ce-i răsuna în căşti. Îşi ţinea mâinile în buzunarele largi ale blugilor negri şi un zâmbet uşor îi flutura pe buze. Când ajunse lângă cerşetor, acesta îl auzi  fredonând o colindă şi zâmbi şi el fără să vrea.

–  Drăguţă faza cu mirosul neplăcut, se strâmbă tânărul. Haide, Peter cel Alb, la ce te aşteptai acum?… Să te ia la ea acasă, să te pună la masă şi să te culce în patul ei? Trăim vremuri tainice, pline de ură şi mister. Nimeni nu mai are încredere în nimeni.

Spunând acestea, îşi îndreptă spatele şi-şi deschise aripile negre.

–  Ştiu, Peter cel Negru, dar mă gândesc că, dacă ar fi să ne dăm acceptul doar pentru oamenii care sunt cu adevărat virtuoşi, poate că nimeni n-ar mai primi cadouri de la Sf. Nicolae. Poate doar copilaşii, deşi vârsta de la care ajung să fie întinaţi de lumea în care trăiesc scade simţitor. Mi-e teamă că într-o zi nu-i vom mai aduce niciun raport pozitiv lui Sinterklaas şi atunci, acesta se va lipsi de serviciile noastre. Deşi, o astfel de lume, în care darurile Moşului nu mai sunt primite după criteriile ştiute, este o lume în plin regres. Şi asta nu poate aduce decât întristare.

Îngerul oftă.

–  Probabil că atunci voi aduce câte un băţ pentru fiecare dintre ei, rânji demonul. Bolile, foametea, cataclismele nu mai sunt demult semne care să-i determine să se întoarcă spre credinţă. Iar acolo unde ea se află încă, e atât de puţină că nu poate mişca nici măcar o piatră de la locul ei.

–  Şi, totuşi, unii mai caută izbăvirea, insistă îngerul. Când am coborât prima dată pentru Gerda, ea se gândea la sinucidere. Acum îşi doreşte să postească pentru Crăciun şi să le facă daruri membrilor familiei ei, lucruri la care nici nu se gândea în trecut. Ştiu că n-ar trebui să mă iau după aceste dovezi minore, dar eu vreau Sărbători frumoase pentru Gerda.

–  Să înţeleg că portocala aceea te-a făcut să-ţi schimbi părerea? Ţi-a dăruit-o fiindcă nu-i plac fructele, nu că i-ar fi fost milă de bietul aurolac, care, de altfel, o dezgusta teribil.

–  Nu contează motivul ei, ci faptul că omul acela nu dormea cu burta goală pe banca lui mizeră din gară. Eşti de partea mea sau nu?

Demonul oftă uşor, apoi încuviinţă. Îl luă de braţ pe înger şi dispărură la fel de subtil cum apăruseră.

În locul lor, se aflau acum în staţie un aurolac ce-şi strângea punga în mâinile îngheţate şi un tânăr plin de el, ce se uitau miraţi unul la altul.

 

 

591 Total Views 1 Views Today