”ACUM SAU NICIODATĂ”, îmi zic mie însumi ca și cum m-aș adresa unui dublet eteric, calmîndu-mă zadarnic: un ordinar personaj dostoievskian ce revine periodic la locul crimei din tinerețea sa intens agitată.

Cu ochii larg deschiși, pe alocuri ruginiți de atîta lumină depozitată pe irișii expuși, urmăresc cum în venele elastice îmi crește constant nivelul admis de serotonină, fără a mai pomeni de cheagurile de sînge ce marchează (pentru unele persoane terestre!) renașterile spirituale ratate. Și, Doamne, e vorba chiar despre serotonina adevărată: acel hormon insignifiant, secretat direct în sistemul nervos central și declarat oficial responsabil de neurotransmiterea depresiei şi a anxietaţii. Or, cunoscut lucru, nivelul de serotonă în compoziția sîngelui persoanelor îndrăgostite și al celor considerate a fi obsesiv-compulsive este cu 40% mai scăzut decît în cel al subiecţilor ”normali”.

Odată și odată trebuie să fac dezvăluirea, așadar. Altfel simt că voi exploda. Mai exact că îmi va exploda și ultima rezervă de îndemînare mortală, inevitabil latentă în toate corpurile terestre perisabile. Probabil așa se simt toți acei care iau ilegal cu sine, în Ziua Judecății de Apoi, o taină străină ce nu le ușurează sub nicio iotă purificarea premergătoare următoarei reîncarnări!

Timp de douăsprezece ori – pe toată durata anului calendaristic –, exact în perioada cînd luna își iese din matcă relevîndu-și petele întunecate (de la resturile de serotonină neutilizate, rămase peste zi? Nu m-aș mira dacă oamenii de știință vor fi avansat și acestă teorie!), Adono Costenar își consumă din plin beneficiile rezultate de la porecla ”supraterestru”, fără a poseda însă și symbola:  parola secretă (pentru atîția muritori ignoranți!) de trecere nepedepsită spre alte tărîmuri ontologice intangibile. Aici observațiile mele au atins cote perfect statistice! În timp ce sîngele oamenilor, înnobilat de dramele zilnice, obișnuiește să curgă vertical din corpul femeilor în perioada ciclului, iar pe bărbați îi trage la podea constant din patul conjugal sau din micile tocmeli zilnice cu moartea (uneori și cu iubirile pierdute la cărți), la Costenar plasma roșiatică e distribuită variabil, scăldată preponderent în O3. Sîngele lui, lichefiat pînă la o stare gazoasă de o substanță necunoscută încă ignoranților tereștri, pornește de la tălpi, apoi se pierde pe parcursul funcționării pulmonare, se întărește ceva mai spre creștet, pentru a căpăta forma alungită a capului devenită deja familiară: ca într-un mausoleu mirific cameral. În aceste zile speciale (pentru noi toți, dar cu motivații atît de diferite sificiente să ne despartă ontologic!), văd cum omul meu iese – sau mai curînd ieșind – de la mansarda celui mai înalt bloc din oraș, pe care o populează exclusiv împreună cu un papagal intens colorat și un porcușor de Guineea.

Nu e nevoie să faci eforturi susținute pentru a-l urmări. Personal știu că are privirea mai mult ațintită spre cer decît spre realitatea terestră, ieșită abrupt și prea direct din propriul său umăr ireal.

Vecinii săi expuși − în modul animalic cel mai literal posibil − complexului Oedipus ori altor handicapuri iraționale transmise de regulă prin contaminare socială, nu pot înțelege pînă la capăt două lucruri esențiale: 1) ”de ce?”, la calitățile sale corporale și mentale excepționale, Costenar e un tip (încă) singur și, bineînțeles, 2) ”cum de nu?” și-a identificat Maya sa tangibilă, zeița feminină  supremă cu funcții preponderent de alăptare și instrucție (familiare încă vechilor greci pragmatici) și doar pe plan secundar responsabilă de existența umană iluzorie (ca la vișnuiștii indieni)!

Dar cine ar putea recunoaște cum e să deții – în aceeași palmă care bate și mîngîie cu perpetuă fatalitate erodată – diferitele capete ale fenomenului ”Maya” și, în plus, să posezi ori, mai curînd, să fii posedat de ”complexul lui Actaeon”. Actaeon, vînătorul legendar care, întîmplător și la fel de proscris, a văzut-o îmbăindu-se nudă pe zeița grecilor antici cu numele Diana. Legenda spune că, ”mînioasă, zeiţa l-ar fi transformat imediat într-un cerb”, țintă accesibilă animalelor de pradă și, mai ales, vulnerabilă obiectelor ascuțite: pornind de la săgețile făurite și încheind cu naturalii colți de fiară. Sub această înfăţişare nouă și inedită, nefericitul vînător a fost sfîşiat cu o cruzime turbată de către propriii săi ogari de vînătoare: chiar pe muntele mitic Cithaeron, rămas să suplinească, pentru oamenii moderni, locul unde șira spinării oricărui vis e frîntă adesea.

Dar așa cum orice obiect (inclusiv virtual) riscă să te rănească la capătul experienței sau a utilizării lui prea îndelungate, devine foarte clar în curînd că ceea ce e mai puțin periculos în lumea asta să te înconjori de propria ta solitudine. De aceea, printre lucrurile personale și instrumentele ce îl ajută să își practice – cu decență zilnică presupusă – meseria sacră de meteorolog, inclusiv un trautónium moștenit de la părinții decedați cu mulți ani în urmă, Adono le-a permis acces nelimitat doar papagalului și porcușorului de Guineea. Primul are ”viză de reședință pemanentă” în colivia cu grilaj metalic, iar al doilea – într-o cutie obișnuită de carton.

Această falsă stranietate (pentru ochiul străin, repet!) nu dă mai puțină valoare prieteniei circulante între toate forțele și regnurile naturii. Într-o seară dintr-acele care încep să mustească de serotonină, papagalul lui Adono umblă neliniștit prin cușca sa lucioasă. Deja îmi imaginez cum își scoate gîtul, parcă pansat cu pene colorate, printre una dintre zăbrelele lărgite a coliviei metalice, strigînd sacadat în fața ecranului deja stins: ”Te-Ve…Tiiii-Vi…Ti-Viiii…”.

Acum știu că e timpul să îmi scot luneta…

În timp ce butonează telecomanda prin măruntaiele deja familiare ale emisiunii ”National Geographic”, văd prin geamul lustruit cum Adono Costenar își prepară cafeaua ritualică de seară. Cînd sorbește conținutul negru al ibricului abia luat de pe foc și turant direct în ceașca de culoare mov, o grimasă involuntară îi străbate fața: cafeaua nu e atît fierbinte, pe cît e de concentrată. Va încerca și astăzi să dilueze cumva lichidul dens și amar. Costenar dechide ușa frigiderului și, cu cealaltă mînă rămasă liberă, caută (nu fără o doză de disperare aristocratică evanescentă) acea cutie familiară din carton, pe care scrie cu litere de-o șchioapă cuvîntul ”Lapte”. După modul în care o agită nervos, îmi dau seama că nu a mai rămas pic de lapte. Aproape că pot auzi zgomotul pe care îl are impactul cutiei lovite de pereții solizi ai coșului de gunoi: ambele goale.

Nu fără o anumită doză de satisfacție îl urmăresc apoi cum iese grăbit la non-stopul din colțul străzii, de unde își cumpără altă cutie cu lapte pasteurizat. De sus, luna plină își răsfrînge efectele halucinogene direct pe creștetul bărbatului, ca o steatoză de lumină – așa cum se întîmplă la depunerea masivă de grăsime și rezultată prin degenerarea unui țesut uman.

Cînd intră în casă, Costenar e deja amețit de-a binelea. Porcușorul de Guineea e unica ființă care îl întîmpină, strecurîndu-i-se periculos printre picioare. Ambii mi se par parteneri egali din același ecosistem natural ori film existențial. Încercarea repetată (și puțin neghioabă, aș zice!) a lui Adono de a-și turna lapte, direct din cutie, peste cafeaua neagră și demult răcită, coincide cu efectele somatice de vîrf produse de luna plină. Pot jura că omul meu gîndește și acționează în transă. Spre (parțial!) marea mea surprindere, Costenar a vărsat peste porcușorul de Guineea aproape tot conținutul tetrapacului. Imediat văd cum papagalul generează un zgomot gutural suficient de alert pentru a atrage atenția a două patrule de poliție, dar insuficient încît să fie de real folos partenerului său cu blană linsă și lucioasă. În doar cele cîteva secunde care urmează incidentului neprevăzut, Costenar se pomenește lungit pe podea, înainte de a atinge spătarul de lemn al scaunului cu vîrful degetelor de la mîna dreaptă.

Toată nebunia selenară care a urmat în continuare s-a desfășurat chiar în bucătăria lui mică, neprevăzută cu recuzita necesară pentru acțiunea incredibilă care a urmat. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît reproducerea evenimentelor nu ar face decît să imite rîgîiala postoperatorie care concurează consumul unei halbe de bere răcoaroasă.

Mai întîi a apărut o nălucire, parcă rătăcită din metamorfozele magice ale poveștii ”Cenușăreasa”, dar cu o tentă neșteptată mai curînd eroică decît erotică: porcușorul de Guineea, bietul animăluț de companie solitară, pare cuprins parcă de un soi de letargie cosmică generală, urmată imediat de o convulsie artistică parțială. În tot acest timp, corpul a început să i se mărească cu aceeași viteză cu care blana scîrboasă căpăta reflexe de piele umană. Eu însumi am fost nu puțin scandalizat, văzînd cum piticania repulsivă se transformă (direct pe retina mea dilatată de uimire sau de excitare, e o chestie care mă depășește!) într-o blondă apetisantă și sexy, valabilă în toate etapele de cumpănă ale masculinității. La rîndul său, ochii languroși ai demoazelei, despre care cîteva clipe în urmă nu ai fi zis nici mort că puteau aparține unui animal cu blană linsă și lucioasă, acum străpung ca niște faruri de Ferrari FXX întunericul format pe cale artificială. Ce mai? Alte falii de accesibilitate semantică echivocă într-o minte capitonată cu narațiuni publicitare de gust îndoielnic! Dar nu la fel pățește pe cîmpul războiului și recrutul visător, care poate confunda cu ușurință steaua de Mareșal cu cea de Sergent începător?

Acum ține-te bine, frate!

Minunile abia își încep marea lor paradă, mai exact să se dea într-un spectacol teluric deloc gratuit. În ceașca plină de cafea concentrată (pe care Costenar nu a reușit să o dilueze în cele din urmă) apare o altă nălucire, la fel de erotică, care treptat se încheagă în trupul nud al unui negru african. Știu că în acest caz nu pot să greșesc prea mult: forța lui impresionantă dar genuină dublată de nările umflate care filtrează aerul din jur ca un mecanism german autentic îmi amintesc pe dată de eroii mei preferați din lecturile romanelor cu sclavi, inițiate încă pe timpurile copilăriei mele neautorizate de partidul comunist. Or, emanciparea bruscă se pare că comportă și ea niște riscuri specifice, chiar dacă istoricienii profesioniști atrag atenție mai mult asupra efectelor psihologice marginale. Negroidul se dă la blondă cu aceeași repeziciune cu care s-a ”materializat” din ceașca cu cafea: precum Afrodita din spuma mării. Aceasta, adică blonda naturală – și nu zeița greacă a frumuseții! –, începe să rîdă în hohote, stricîndu-i brusc toate planurile maciste ale specimenului mascul.

În mentalitatea sa originară bestială, negrul desigur nu înțelege care e motivul acestui rîs obraznic și totodată nu mai puțin îmbietor. Dar urmărind linia privirii emanate de blonda emancipată, numai o clipă durează să vadă că nu are penis. Se uită în jur și zărește colivia. Tipul zîmbește cu o doză absolut permisivă de nedumerire, luminînd toată camera cu sclipirea intensă a dinților săi albi, care nu au cunoscut cariul industrializării forțate. Cu degetele mîinii desfășurate direct peste aripile păsării cu cioc încovoiat, negroidul îl scoate rapid pe bietul papagal din cușcă, punîndu-l, cu aceeași dexteritate nativă, în zona sa genitală intimă. La fel de fulgerător, papagalul își lungește extremitățile și se transformă într-un penis mătăhălos, împrejmuit cu păr creț și vopsit în mai multe culori. Pomenindu-se dotat subit cu un organ genital masculin demn de toată invidia pe întreaga sa linie adamică, tipul negroid își pîlpîie rapid irișii pigmentați cu galben: acum privește mult mai neajutorat decît în clipa cînd realizase că n-are deloc organ sexual.

Lucrul cel mai penibil care putea să se întîmple în această scenă (mai curînd incitantă decît melodramatică!) putea să fie doar unul cu putință, fapt care s-a și întîmplat: luneta mi-a lunecat din mîini. Zgomotul țăndărilor împrăștiate în jur au avut un efect cel puțin tonifiant, dacă nu chiar hagiografic: evident pentru ”eroul” meu lovit de efectele lunii pline.

Imediat cum se trezește din transa de o jumătate de oră, Adono face un tur vizual al bucătăriei. Pe podeaua lucioasă vede ultimile picături de lapte, pe care porcușorul de Guineea tocmai reușește să le lingă cu dexteritate nebănuită la un reprezentant al rozătorilor. Așa cum stă lungit, Costenar ridică cutia goală și o aruncă la coșul de sub chiuvetă. Acum trezit și revigorat complet, îl văd cum începe să umble nervos. Abia atunci observă că ușa de metal a coliviei e deschisă. Papagalul umblă neliniștitit dintr-un colț în altul, repetînd fără răgaz ”lu-na… luuuuu-na…lu-naaaaa…”. Dacă l-ar privi mai cu atenție, Costenar ar putea remarca, fără legătură aparentă, penele zburătăcite ale păsării. Dar oricum nu ar înțelege mare lucru din tot ce s-a întîmplat în lipsa lui (terestră, acum pot spune exact).

Încă ținînd ceașca goală în mînă, Costenar privește repede afară. Rămîne uimit pentru o clipă, aș putea spune că chiar imobilizat (mental): din colțul de jos al lunii curge o substanță lichidă, cu reflexe și spumoase de lumină albă-albă.

Cu ochii larg deschiși urmăresc și eu, mai curînd imobilizat (în transă!?!), cum bărbatul urcă de la mansarda celui mai înalt bloc din oraș. Ajuns chiar pe acoperiș, îl văd pe Costenar cum își întinde iute ceașca sa mov, pictată cu motive pastorale, marginile căreia, preț de numai două secunde, debordează de cel mai pur lapte natural.

Atunci îmi caut și eu, instinctiv, vasul mic de porțelan din care îmi sorbesc de obicei dejunurile frugale și, mai ales, solitare. Cu vîrfurile degetelor aproape lipite (de la mîna stîngă) apuc cana de toarta tocită, iar cu cealaltă mînă, acum liberă, încerc să deschid geamul ermetic al camerei de la subsol. Dar imediat mă văd obligat să renunț, realizînd că noi doi – eu și Costenar – am atins evoluții diferite ale aceleași maladii și, în timp ce trag înapoi perdeaua pentru a mă proteja de efectele fatale ale lunii pline, cu lumină devenită brusc ruginită, mă surprind că reflectez aproape cu voce tare: ”n-ar fi rău deloc, fratele meu, ba chiar foarte bine, în perspectivă medie, să-mi găsesc o chirie la un alt etaj și într-o altă clădire și, cine știe, poate într-o altă viață”..!

718 Total Views 1 Views Today