Viscolul şuiera înnebunit printre vârfurile brazilor, troienind cu îndârjire drumeagul pustiu. Ascunsă de ochii oricărui călător care s-ar fi încumetat să rătăcească pe acolo, casa dormea învelită în mormane greoaie de nea. Înăuntru, nepoţii stăteau tustrei lângă fotoliul bunicii, ascultându-i cu multă luare-aminte povestea. Bătrâna clătină uşor din cap, zâmbind pe rând prichindeilor. Din cuşca lui îngustă de lemn umed, Aarn îi privea întristat şi slăbit.

– Tot cam aşa era vremea şi atunci. Iarna cea zăludă părea să nu mai aibă nicidecum margini, iar de la o vreme oamenii mai că uitaseră cum arată strălucirea soarelui. Trecuseră ei şi prin alte ierni geroase şi lungi, dar aceea le părea tuturor cu adevărat nesfârşită…

Un vreasc trosni mocnit în sobă, iar bunica tresări uşor. Îşi trase agale şalul cărămiziu pe umeri şi reînnodă firul poveştii:

– Când simţi că i se apropie sfârşitul, cu ultimele ei puteri magice, mult temuta şi puternica vrăjitoare din valea Atlaanului apucă de ferecă temeinic cărarea anotimpurilor. Ţesută din blestemul ei, o namilă de zid de stâncă se înfiripă ca adusă de niciunde şi se statornici în drumul către primăvară, iar zăgazurile iernii celei nemiloase se rupseră pe dată. Totul era doar gheaţă, viscol şi ger. Animalele mureau chinuite de frig în grajduri, râurile şi fântânile îngheţaseră toate bocnă. Oamenii ajunseseră de topeau ţurţuri ca să poată bea apă. Lemnele de foc se împuţinaseră şi ele, iar către pădure cu greu s-ar mai fi avântat cineva şi să se întoarcă îndărăt cu viaţă şi cu oarece vreascuri uscate.

 

vrajy

Atunci, cu osebire îngrijoraţi, Ierarhii Timpului ţinură sfat şi hotărâră să trimită un mesager oamenilor – un inorog alb ca laptele, pe a cărui frunte strălucea un corn aurit – singurul în stare să mai rupă blestemul. Căci, dacă iarna ar fi ţinut prea mult, vrăjitoarea ar fi revenit iarăşi la viaţă, cu puteri sporite, fără ca Ierarhii s-o mai poată împiedica vreodată, cu toată ştiinţa lor proteguitoare şi blândă.

Numai că vraja trebuia ruptă şi dinspre tărâmul oamenilor, iar ei, bieţii, nu aveau nici habar de acest lucru. Numai că unicornul fermecat s-a arătat noaptea în vis sătenilor de pe valea Atlaanului, vestindu-i, cu mic, cu mare, ce anume trebuia făcut. De bună seamă, el era înzestrat cu darul acesta. Aşa aflară toţi că era nevoie ca trei tineri destoinici să ia calea codrului pentru a-l întâlni pe mesager la Răscrucea Albă şi apoi, dimpreună, să rupă cumplitul blestem. Din prag de sat, aveau de luat cuşma cu rubinul mare, paloşul cu piatra sidefie şi diadema de ambră. Oricare dintre ele şi ar fi fost de ajuns.

A doua zi, dis-dimineaţă, mai marii satului – primarul, notarul şi învăţătorul – înfruntând viscolul, au trecut pe la fiecare casă înadins să le vorbească sătenilor despre cele visate cu toţii şi despre cele ce aveau de făcut. Nu era uşor să pui temeinic la cale o asemenea încercare. Aşa că, abia către seară, se strânseră la notar acasă şi hotărâră cine s-ar cuveni să le fie aleşii.

De bună seamă, în sat erau mulţi flăcăi aprigi şi voinici, cinstiţi şi neînfricaţi, dornici să se avânte la drum ca să-şi scape semenii de sub blestem şi să pună capăt iernii celei câinoase. Nestăvilită le era voinţa de a se pune în folosul oamenilor şi nici prin gând nu le trecea că li s-ar cuveni vreo răsplată pentru fapta la care ar fi fost chemaţi.

Numai că, în sinea lui, primarul s-a gândit că printre cei destoinici ar putea să-l trimită şi pe propriul lui fiu. Era neghiob şi rău, încăpăţânat şi mândru, dar cine ar mai fi stat să bage de seamă aşa ceva pe o asemenea vreme? Nu de alta, dar atunci când tinerii aveau să izbândească, fiul ar fi fost bine văzut de săteni şi cândva l-ar fi putut pune primar în locul lui. Nu putea scăpa un asemenea prilej. Şi aşa, cuşma cu rubinul mare ca gutuia poposi pe creştetul feciorului primarului.

Nevoind nicicum să fie mai prejos, notarului i-a trecut prin minte gândul că la întoarcere aleşii ar fi putut primi oarece foloase băneşti, cum s-ar fi cuvenit după o aşa ispravă. Aşa că, visând de pe atunci la bănet, şi-a trecut şi el pe listă feciorul cel lacom şi nepăsător de soarta altora. Iată cum ajunse paloşul cu piatră sidefie cât frunza de viţă de vie să fie încins la cingătoarea fiului notarului.

Ca să nu fie mai de ocară, învăţătorul socoti că e bine să facă la fel ca ei. Feciorul lui nu ştia altceva decât cercetarea slovelor din cărţile măiestrite şi avea învăţătură ca nimeni altul. Ce dacă era bolnăvicios şi firav de-l lua vântul? El avea să izbândească dimpreună cu tovarăşii lui de drum. La pieptul lui prinseră de îndată diadema de ambră.

Şi aşa, în cele din urmă, fără prea multe vorbe şi tocmeli, plecară spre locul de întâlnire taman feciorii mai marilor satului: neghiobul cel mândru, lacomul cel nepăsător şi învăţatul cel firav…

Bătrâna se opri tuşind încetişor, anume pentru a lua aminte la copiii care o ascultau în tihnă, sorbindu-i cu nesaţ cuvintele. Apoi, istorisi mai departe:

–  Feciorii înaintau cu greu, viscolul le arunca în ochi fuioare de fulgi îngheţaţi şi le troienea calea. După o vreme, când urletul lupilor hămesiţi se auzi tot mai aproape, fiul învăţătorului, biruit de teamă şi frig, hotărî că este mai cu folos şi mai cu minte să se întoarcă. Aceea era o sarcină ce nu se cuvenea pentru un om învăţat şi cu carte, cum se afla el, aşa că nu vedea niciun rost să se încumete mai departe pentru un pumn de galbeni. Lăsă diadema de ambră celorlalţi tovarăşi de drum ai săi, cărora nici prin gând nu le trecu să-l oprească, gândind să împartă doar ei mărirea şi banii. Iar el, sărmanul, pe drumul de întoarcere fu sfâşiat de o haită de lupi.

La scurtă vreme după aceea, voinicii care merseră înainte se certară şi se despărţiră, fiindcă fiul primarului, îngâmfat, o ţinea una şi bună că doar el ştie apuca pe drumul cel bun. De bună seamă, se înşela amarnic. La scurtă vreme, s-a rătăcit bietul fecior şi a murit şi el, după ce s-o fi căit amarnic, îngheţat în lăstărişuri. Cu el s-a pierdut şi diadema de ambră, şi cuşma cu rubinul ca gutuia.

Aşa că, într-un târziu, la Răscrucea Albă ajuns-a doar fiul notarului. Unicornul cel fermecat îl aştepta răbdător acolo. Îl recunoscu după spada cu piatra sidefie. Părea că e de ajuns şi un singur om. Dar acel fecior, înrobit banului ca toţi cei din stirpea lui, făcuse deja un târg mai bun! – încheie bunica ridicându-se.

Apoi, rostind cu luare aminte cuvinte tainice, neînţelese, menite să o protejeze, se apropie de cuşca de lemn.

– Nu-i aşa, dragule? – chicoti ea uşor, gândindu-se că meritase cu prisosinţă să azvârle în lehamite o pungă de galbeni acelui tânăr lacom şi fără de minte, ca ea să îi fure chipul şi viaţa şi, astfel, să se înfăţişeze ea însăşi unicornului.

Aarn o privea neclintit, cu ochi mari de copil, cu grumazul plecat, speriat că ar putea fi iarăşi bătut cu biciul. Ici-colo, pete roşietice de sânge închegat îi pătau pielea, cândva albă, şi doar cornul auriu amintea de acela care fusese trimis de Ierarhii Timpului ca să-i ajute pe oameni să iasă de sub blestem.

De sus, dintre căpriorii casei bătrâne, străluceau o diademă de ambră, un rubin mare cât gutuia şi piatra sidefie ca frunza de vie.

***

Dragii mei. Oare, învăţa-vom vreodată să alegem pe cei mai potriviţi dintre noi pentru căutările seminţiei noastre?

diadema

 

349 Total Views 1 Views Today