SURUGIU_Liviu_-_Iubire_si_moarte_pentru_totdeaunaÎn 2011, Liviu Surugiu a publicat prin propriile forţe cartea „Imman”. Trei ani mai târziu, o ediţie revizuită şi extinsă a apărut la editura Tritonic cu titlul „Atavic”. Romanul – o combinaţie de thriller şi science fiction – a atras atenţia prin teoriile extrem de îndrăzneţe privind reinterpretarea unor evenimente religioase. Tema i-a adus, inerent, comparaţia cu Dan Brown. Deşi poate fi măgulitoare, o asemenea situaţie prezintă riscul ca autorul să fie încadrat într-o categorie şi trecut cu vederea.

Un demers de acest gen ar da naştere unei nedreptăţi. Scriitura lui Liviu Surugiu prezintă caracteristici regăsite rar în proza românească. Extrapolarea documentată a unor teorii, idei extrem de îndrăzneţe condensate pe centimetrul pătrat de pagină şi un ritm trepidant al acţiunii, aproape cinematografic, sunt repere ale unui stil greu de confundat. Chiar dacă autorul ar fi decis să continue cu „Atavic II” – o carte pe care finalul celei dintâi o pregăteşte – încadrarea lui grăbită într-o categorie ar fi dovedit doar îngustime de vederi.

Parcă pentru a preîntâmpina acest lucru, Liviu Surugiu a decis să schimbe registrul cu a doua carte, publicată la doar câteva luni după „Atavic”. „Iubire şi moarte pentru totdeauna” este, în primul rând, un roman de dragoste. Sau nuvelă, dacă e să ne raportăm la dimensiunea cărţii. Aşa cum observa la lansare scriitorul şi redactorul Eugen Lenghel, dacă  autorul ar fi dus un pic mai departe premisele cărţii am fi ajuns pe tărâmul SF-ului.

Romanul are, într-adevăr, aerul unui text SF sau fantastic românesc din perioada anilor ’50-’60. Ceea ce surprinde este faptul că acest aspect, departe de a da un aer anacronic, induce o savoare aparte, care potenţează povestea. Dincolo de asta, el rămâne un roman de dragoste, de o altă factură decât „Atavic”. Prima diferenţă o constituie ritmul. Dar, deşi e departe de cavalcada romanului precedent, „Iubire şi moarte pentru totdeauna” nu lâncezeşte. Prin fiecare rând se simte vibraţia nerăbdării specifice autorului, acel nerv care te duce mai departe şi nu te lasă până nu te determină să-i asculţi întreaga poveste. Cei care l-au cunoscut pe Liviu Surugiu şi în realitate ştiu că acesta este felul său de a fi, iar cărţile reprezintă o oglindă fidelă a firii sale. În condiţiile lecturii de azi acesta este un avantaj – acela de a capta cititorul şi de a-l ţine până la sfârşitul cărţii, fără a-i da ocazia să se întrebe dacă e cazul sau nu să o lase deoparte.

Alte două diferenţe notabile le constituie personajele şi ideile. Acolo unde „Atavic” abundă în oameni din diverse colţuri şi timpuri ale lumii şi aruncă în joc idei care ar fi putut sta la baza mai multor cărţi, „Iubire şi moarte pentru totdeauna” îşi construieşte demersul pe două personaje principale –  cărora li se adaugă, discret, doi servanţi şi o mână de figuranţi – şi pe o idee. În fapt, este vorba despre un sanatoriu în care sunt internaţi, printre alţii, un bărbat şi o femeie afectaţi de o maladie care-i ţine o lună în viaţă şi o lună în stare de moarte clinică. Între ei se naşte o idilă imposibil de împărtăşit în mod direct, deoarece protagoniştii nu se află niciodată simultan în acelaşi stadiu al maladiei.

Dar ceea ce-i lipseşte cărţii din punct de vedere cantitativ este compensat calitativ. Autorul şlefuieşte cu grijă aspectele ideii enunţate, întorcând pe toate feţele consecinţele unei iubiri pe care cei doi o trăiesc sub constrângerile unui decalaj temporal. El nu se limitează la a căuta o modalitatea stilistică de a prezenta această stare de lucruri în aşa fel încât să păstreze activ interesul cititorului, ci merge mai departe, studiind implicaţiile până la un nivel care poate părea că frizează absurdul (căsătoria in absentia este elocventă în acest sens). Cu toate acestea, are grijă să nu treacă dincolo de linia care ar putea decredibiliza întreg efortul literar. Finalul, construit cu meticulozitate prin adăugarea progresivă a pieselor de puzzle, vine ca o încununare menită să impresioneze profund cititorul.

Cei care au apreciat romanul „Atavic” aşteaptă cu siguranţă desfăşurarea de forţe pe care o promite continuarea acestuia. „Iubire şi moarte pentru totdeauna” stă deoparte, ca o oază în lumea furtunoasă creată de Liviu Surugiu. Dar atât cititorii, cât şi autorul însuşi, ar merita să se oprească şi să reflecteze la marginea acestei oaze. Căci impactul unei idei simple, tratate în profunzime, poate fi de multe ori mai puternic decât o imaginaţie debordantă care jonglează cu ideile precum un demiurg. Nu pot spera decât că autorul va reuşi să combine pe viitor cele două abordări, rezultând cărţi a căror abundenţă şi profunzime vor face din el unul dintre autorii de referinţă ai anilor ce vor urma.