sergiu-manta-1După două volume de proză scurtă, „Camera obscură” (2009) şi „Pe cine nu laşi să moară…” (2014), Anamaria Ionescu a făcut pasul către roman. „Nume de cod: ARKON”, cartea publicată la editura Tritonic, deschide seria mystery&thriller Sergiu Manta.

De fapt, chiar şi acest volum poate fi considerat unul compus din două nuvele. Cele două părţi ale sale folosesc cadre diferite şi, mai mult, personajele aflate în vizor sunt altele. Acest element poate reprezenta un risc, afectând structura de ansamblu a cărţii. Familiarizat cu personajele primei părţi, ajungând să se identifice cu ele şi cu acţiunile lor, cititorul poate fi deranjat de schimbarea de perspectivă din a doua parte. Totuşi, la o privire mai atentă, demersul autoarei îşi dovedeşte utilitatea şi, mai mult, chiar necesitatea.

Spre deosebire de alte opere literare, în care autorul ne poartă de la început alături de personajul principal, Anamaria Ionescu alege să ne ofere întâi o viziune exterioară a lui. Personalitatea lui Sergiu Manta – cu viaţa, familia, trecutul şi tainele sale – se creionează pas cu pas în timpul investigaţiei făcute de sublocotenentul Cristian Herra de la poliţia militară şi de inspectorul-şef Andrei Cruceanu, care anchetează o crimă petrecută într-o tabără militară de lângă Braşov. Acest mod de prezentare îi permite cititorului să-şi facă o primă impresie obiectivă legată de personajul seriei, fără a vedea evenimentele prin prisma acestuia. Alegerea autoarei oferă un suspans suplimentar cărţii, deoarece cititorul este pus în faţa unui paradox: ştie că Sergiu Manta este protagonistul unei serii care începe chiar cu acel volum, dar vede cum cercul suspecţilor crimei se strânge în jurul lui. Implicit, asta duce la întrebarea firească legată de cele două posibilităţi: sau ceva a scăpat lecturii, iar Sergiu Manta este nevinovat – caz în care rebuie să ne înclinăm în faţa talentului autoarei de a disimula adevărul, sau evidenţa este cea întâlnită în paginile cărţii şi atunci rămâne misterul total al modului în care personajul va renaşte din propria cenuşă pentru a deveni elementul central al seriei.

Abia în partea a doua se oferă ocazia de a vedea lumea prin ochii lui Sergiu.  Acţiunile sale controversate capătă acum un alt înţeles, odată ce sunt prezentate prin filtrul trecutului care i-a marcat viaţa. Este un moment de reflecţie pentru cititor, de reconsiderare a valorilor morale, care-l determină să se întrebe cum l-ar fi marcat pe el experienţele prin care a trecut protagonistul. Acest mod de prezentare din două perspective diferite i-a permis autoarei să dea o dimensiune suplimentară personajului, imposibil de redat prin metoda clasică. Pentru a obţine o carte unitară, ar fi fost nevoie ca primul volum să-l trateze exclusiv „din exterior”, urmând ca abia din al doilea Sergiu Manta să ajungă cu drepturi depline în lumina reflectoarelor. În unele cazuri, acest demers poate fi unul reuşit – cum e cazul inspectorului Clouseau, care a reuşit să coaguleze în jurul lui seria începută cu filmul „Pantera roz”. Dar, dacă acolo experimentul a avut succes – în mare parte datorită şarmului incontestabil pe care Peter Sellers l-a dat respectivului personaj – în cazul unei cărţi riscurile erau deloc neglijabile. Anamaria Ionescu trebuia să pregătească un personaj care să prindă cititorul, să-l ajute să empatizeze cu el, pentru a-i stârni interesul faţă de restul seriei. Iar o carte în care protagonistul nu e protagonist ar fi făcut destul de greu asta. Pe de altă parte, prezentarea clasică l-ar fi văduvit de o dimensiune care, aşa cum am arătat mai devreme, a fost binevenită.

De altfel, creionarea personajelor este unul dintre atuurile scriitoarei. Cuplul Herra-Cruceanu din prima parte este extrem de verdic, lucru evidenţiat prin antagonismul celor doi. Ei se revelează treptat în ochii cititorului prin intermediul interacţiunii dintre ei. La fel, personajul secundar Maya surprinde prin descrierea sa conjuncturală. Femeia apare rareori în prim plan  şi nu are un impact marcant asupra vreunei acţiuni. Viaţa şi trăirile ei sunt prezentate prin intermediul celorlalte personaje ale cărţii, conturându-se delicat şi impresionant în ochii cititorului, care are impresia că o cunoaşte la fel de bine ca pe celelalte.

Dincolo de acest punct forte, cartea prezintă şi alte calităţi, indispensabile unui roman de gen. Are nerv, ritm şi o doză binevenită de umor ironic. Prinde cititorul şi-l poartă cu uşurinţă de la o pagină la alta, către un final care-l lasă dornic să cunoască şi restul aventurilor lui Sergiu Manta. Toate acestea într-un cadru care surprinde frumuseţea şi tarele poporului român, pe care autoarea ştie să le exploateze în folosul acţiunii, dând în acelaşi timp o notă de pitoresc. Dacă în volumele viitoare Anamaria Ionescu va reuşi să păstreze ingredientele care au dat savoare cărţii „Nume de cod: ARKON” şi să adauge altele, la fel de bine preparate, atunci seria „Sergiu Manta” poate deveni o referinţă în literatura mystery&thriller de la noi.