solar-climate-novelLumina soarelui cădea pieziş peste întinderea albă. Departe de a dezmorţi locurile, sporea senzaţia de frig. Alexei Simionovici Paliukin stătea pe culme şi privea în zare. Vântul tăios îi ardea pielea obrajilor şi a nasului. Igor Dimitrovici îl avertizase să-şi  acopere întreaga faţă, dar nu-l ascultase. Firele de păr îngheţate la vârfuri dădeau bărbii sale un aspect zburlit. Deasupra ei, culoarea roşie a pielii începuse să vireze spre vineţiu.

Îşi şterse cu un gest calm ochelarii de protecţie. Lumina albă, dureroasă la privit, era pentru el o adevărată binecuvântare. Îi oferea cadrul perfect pentru a studia taigaua siberiană imaculată, cu pădurea ei falnică de conifere.

O mogâldeaţă urca panta colinei. Se opintea prin stratul gros de zăpadă. Când ajunse pe culme respira greu. Îşi protejase faţa cu un fular gros, acoperit deja cu promoroacă.

– Alexei Simionovici, începu el gâfâind, a sosit camionul!

– Ştiu.

Îl văzuse mai devreme pe drumul bătătorit – singura cale de acces în locurile acelea. Înainte de asta îi auzise motorul gemând greu. Nou-venitul începu să joace mărunt din picioare, măcinând zăpada sub pâslari. Chiar şi cu două perechi de mănuşi, degetele tot simţeau înţepătura gerului. Era una dintre acele zile în care termometrele coborau atât de jos, încât nimeni nu mai mergea la pădure sau în mină. Toţi stăteau înghesuiţi în colibele în care sobele duduiau fără încetare.

Alexei Simionovici stătea nemişcat pe culme de mai bine de o oră, fără a da semne că ar fi fost deranjat. Curierul ezită. Nu ştia dacă se putea întoarce la căldura binefăcătoare odată ce-şi livrase mesajul, sau trebuia să aştepte până când superiorul său catadicsea să-şi întrerupă veghea neînţeleasă. Ieşise abia de câteva minute, dar deja tânjea după confortul interiorului. Decise să încerce marea cu degetul.

– I-am poftit pe musafiri înăuntru şi le-am dat ceai fierbinte cu votcă. Am pus să li se aducă haine groase. Unii dintre ei vor avea probleme să se adapteze în aceste locuri.

Alexei Simionovici nu dădu vreun semn că auzise sau că aproba acţiunile subordonatului său.

– Vă aşteaptă, insistă acesta.

– Şi iată, veghea noastră se încheie…

– Poftim?

– Nimic. Mi-am amintit de o carte de demult. Se răsuci spre nou-venit: Să mergem, Igor Dimitrovici!

Coborâră panta acoperită cu un strat gros de zăpadă îngheţată. La baza ei, barăcile se înghesuiau una în alta în împrejmuirea delimitată cu sârmă ghimpată. Plămânii lor pufăiau spre cer fumul gros al focului hrănit continuu cu lemnul cules din pădurea înconjurătoare. Alexei Simionovici păşi fără grabă printre ele, urmându-şi subordonatul spre uşa masivă a uneia dintre construcţii.

În comparaţie cu gerul de afară, căldura din baracă era o adevărată binecuvântare. Aerul închis şi mirosurile trupurilor asudate păleau. Era atât de cald, încât Igor Dimitrovici îşi dădu jos la repezeală pufoaica şi încă două rânduri de haine.

Musafirii păreau să-şi fi venit şi ei în simţiri. Cu cănile aburinde de ceai îmbunătăţit între palme, începuseră să povestească degajat. Transpiraţia li se scurgea pe la tâmple, adunându-se la baza gâtului şi coborând sub haine. Singurul care încă părea că nu se simte comfortabil era un arab cu faţa smeadă, ciupită de vărsat. Îşi păstrase pe el mai multe haine decât ceilalţi şi-şi aruncase pe umăr una dintre păturile cu firul des care se găseau împăturite într-un colţ.

Discuţiile se opriră când Alexei Simionovici păstrunse în încăpere. Omul părea imun la schimbarea de temperatură. Rămăsese îmbrăcat la fel ca afară, deşi diferenţa de temperatură era de câteva zeci de grade. Îşi dăduse jos doar căciula cu urechi şi ochelarii de protecţie. Sub tălpile bocancilor se formară rapid două băltoace noroioase, iar de pe barba care se dezgheţa începu să-i picure apă pe guler.

– Bine aţi venit! le ură el oaspeţilor într-o engleză cu accent rusesc. Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei mele.

– A fost însoţită de peţitori buni! glumi unul dintre musafiri.

Era un ins trecut de a doua tinereţe, al cărui trup nu-şi pierduse fermitatea. Se cunoştea că în tinereţe fusese sportiv şi încă avea grijă de condiţia fizică. Felul său tărăgnat de a vorbi îi trăda originea texană.

– Aşa este, domnule Rogers!

– Şi sperăm să fie urmaţi de alţii, completă un alt musafir cu accent rusesc. Cel puţin aşa spunea nota pe care ne-aţi trimis-o…

Alexei Simionovici zâmbi enigmatic.

– Dacă-mi amintesc bine, Vladimir Visarionovici, nota menţiona că acontul trimis era o amăgire, iar câştigul real are să întreacă orice închipuire.

– Întocmai. Iar dacă acea sumă era doar o amăgire, înseamnă că merita să venim aici şi din cea mai adâncă gaură din lume!

Murmure de aprobare însoţiră spusele lui. Gazda ridică din sprâncene, amuzată.

– De fapt, Vladimir Visarionovici, cele spuse de mine nu constituiau o metaforă. Banii aceia sunt o amăgire. Peste câteva luni, nu vor mai valora nimic.

– Poftim?

Musafirii tresăriră şi luară poziţii care le trădau confuzia. Schimbară rapid câteva priviri mirate.

– Dacă aceasta este o glumă, domnule Paliukin…

Arabul lăsă fraza în aer, dar era clar ce insinua. Rusul îl privi liniştit.

– Nu este o glumă. Este ceea ce se va întâmpla.

– Cred că ar fi cazul să încheiem cu şaradele şi să trecem la subiect, interveni un alt personaj.

Pielea palidă, pomeţii înalţi şi părul blond îi plasau ascendenţa în zona nordică a Europei. Gazda încuviinţă şi-i făcu un semn adjunctului său.

– Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu ultimele activităţi în domeniul meteorologiei, începu Igor Dimitrovici. Neprimind niciun răspuns, continuă: Capriciile vremii şi dorinţa de a controla producţiile agricole au determinat tot mai multe state să ia în propriile mâini manipularea vremii. Deja este ceva normal să se facă planificări privind locul şi orarul lansărilor rachetelor meteorologice. Privi spre musafirul friguros: Din câte ştiu, domnule Hassan, doar ţările arabe şi o parte a ţărilor africane nu apelează uzual la această metodă. Şi, desigur, ţările mici cu vecini puternici la cheremul cărora se află. Au fost trase numeroase semnale de alarmă, mai ales din partea ecologiştilor, cum că aceste acţiuni vor da peste cap clima. Dar au fost ignorate, fireşte.

Vorbise repede, aproape fără să ia aer. Se opri să inspire şi profită de ocazie ca să facă doi paşi în spate şi să dea la o parte o cortină. În spatele ei se afla o hartă interactivă a globului pământesc.

– În ultimele luni au fost sesizate anumite anomalii aici, aici şi aici! spuse el, indicând cu degetul trei zone de pe glob, fiecare situată deasupra unuia dintre marile oceane ale planetei. Asta a alarmat unele naţiuni, dar – până la validarea rezultatele cercetărilor făcute de acestea – lansarea rachetelor va continua. Şi, până se va lua o măsură, va fi deja prea târziu.

– Prea târziu pentru ce? întrebă Rogers.

– Am ţinut permanent legătura cu câţiva specialişti în meteorologie din lume. În următoarele luni China, India şi Japonia vor lansa zece rachete meteorologice. Le indică pe hartă: Rusia şi Uniunea Europeană optsprezece, SUA, Canada şi Mexic unsprezece, iar Brazilia, Argentina, Columbia şi Chile cinci. Lor li se adaugă dronele folosite uzual de Australia, Indonezia şi Malaezia pentru a-şi proteja coastele vestice în faţa musonului. Iar asta va fi picătura care va umple paharul.

Îşi mişcă palma într-un gest circular pe deasupra hărţii.

– Echilibrul meteorologic al planetei va fi dat complet peste cap.

– Cred că am auzit ceva despre riscul inversării curenţilor oceanici, mormăi meditativ Rogers.

Alexei Simionovici îi făcu un semn discret subalternului său, care tăcu.

– Nu cred că are rost să intrăm în detalii tehnice pentru care nu avem toate cunoştinţele necesare ca să le înţelegem. Ceea ce ne interesează pe noi este următorul lucru: Peste aproximativ două luni, clima planetei va suferi o răcire drastică. Şi, cu câteva excepţii, niciun popor nu este pregătit pentru asta.

– Se vor pregăti, comentă Vladimir Visarionovici.

– Nu vor avea timp. Peste două luni, vom fi încă în iarnă. Şi vom rămâne acolo.

– Vreţi să spuneţi că nu va mai veni primăvara?

– Nu numai că nu va mai veni primăvara, dar vom intra într-o iarnă mult mai aspră decât cea de până acum.

Vladimir Visarionovici era în continuare circumspect.

– Schimbările nu pot avea loc aşa repede…

– Schimbarea climei în timpul ultimei glaciaţiuni s-a produs în mai puţin de un an, îl întrerupse Igor Dimitrovici.

Hassan scoase mâna de sub pled şi ceru linişte.

– Propun să ne preocupăm de aceste detalii după ce vom afla exact în ce fel ne priveşte pe noi problema asta.

Alexei Simionovici aprobă din cap şi privi spre unul dintre musafirii care rămăsese tăcut pe durata discuţiilor.

– Domnul Gardot a făcut parte din Legiunea Străină şi este expert în tehnici de supravieţuire. Cred că poate imagina un scenariu la nivel mondial.

Faţa francezului rămase impasibilă.

– Chiar şi cele mai bune sisteme logistice vor colapsa în faţa acestei probleme, observă el. Multe zone vor rămâne izolate, iar majoritatea locuitorilor lor vor muri de frig şi de foame. Procentul celor care vor reuşi să se adapteze va fi foarte mic. Cei care vor apuca să fugă se vor refugia în zonele a căror climă va rămâne mai blândă. Suprapopularea din aceste regiuni va duce la lupte de stradă, înfometare şi izbucnirea unor epidemii.

– Guvernele au rezerve şi metode de a face faţă unor asemenea situaţii de urgenţă, se încăpăţână Vladimir Visarionovici.

Buzele lui Gardot schiţară un zâmbet, dar restul feţei rămase imobilă.

– Aceasta nu este o simplă situaţie de urgenţă. Guvernele vor încerca să construiască enclave pentru câţiva privilegiaţi, sau să se refugieze în alte ţări.

Alexei Simionovici îşi întoarse privirea spre Hassan.

– Mare parte a lumii va deveni un teritoriu dezorganizat, cu resurse abandonate la îndemâna celor adaptaţi la condiţiile vitrege. Lumea îşi va aştepta noii conducători.

– Domnule Paliukin, vrei să spui că ne-ai adus aici ca să declarăm război statelor lumii?

– Nu, domnule Rogers! răspunse calm rusul. V-am adus aici ca să punem bazele planului prin care, peste câţiva ani, vom conduce lumea.

Liniştea care se aşternu în încăpere era o consecinţă a şocului. Primul îşi reveni Gardot.

– Oricât de mult mi-ar plăcea filmele în care o minte diabolică stă ascunsă într-o fortăreaţă inexpugnabilă şi e hotărât să distrugă lumea, nu cred  că un asemenea scenariu este viabil şi în viaţa reală.

– Fireşte că nu, aprobă gazda. Făcu un semn larg cu braţele: Vi se pare că aici există un adăpost inexpugnabil? Nici vorbă. Este unul dintre lagărele siberiene în care oamenii sunt aduşi ca să taie lemne şi să sape în mine până crapă. Unii sunt deţinuţi politici, alţii infractori, iar alţii pur şi simplu oameni prea săraci ca să aibă altă opţiune. Avem mâncare, avem haine şi un loc cald în care să ne adăpostim. Atât.

– Atunci, înainte de a decide că avem de-a face cu un un nebun, ai face bine să ne explici cum stau lucrurile! ridică americanul o sprânceană.

Igor Dimitrovici se crispă şi privi grăbit spre superiorul său.

– Uşurel, domnule Rogers! Nu e înţelept să-l provoci pe cel în a cărui casă te afli, arătă acesta spre pistolul care-i atârna la brâu.

– În primul rând, nu cred că ne-ai fi adus aici doar ca să ne lichidezi într-un acces de furie. În al doilea rând, am văzut lucruri mult mai rele la viaţa mea. Nu mă sperie ameninţarea cu o jucărioară.

– Jucărioara asta poate lăsa un om cu o gaură în cap într-o fracţiune de secundă, îl atenţionă amuzat rusul. Dar ai dreptate. N-o port la mine ca s-o folosesc asupra voastră. Precum am spus şi înainte, vă socotesc parteneri în această întreprindere îndrăzneaţă.

– Ascultăm, îşi încrucişă americanul braţele.

– Domnule Gordot, vrei să vii aici? îl invită rusul la hartă. Desenă o linie imaginară care tăia orizontal globul în apropierea paralelei 45 de grade latitudine nordică: Cam pe aici estimăm că se va opri glaciaţiunea. Făcu un cerc cu palma deasupra Oceanului Indian: Aici vor avea loc furtuni care vor devasta coastele de est ale Africii, sudul Asiei şi vestul Australiei. Trecu la Oceanul Atlantic, apoi la Pacific: Majoritatea zonelor de coastă vor fi afectate de cicloane.

Francezul urmărea tăcut mişcările făcute deasupra hărţii.

– Noi suntem aici, arătă Alexei Simionovici.

– Îmi pare rău să întrerup această reuniune fericită, dar această apocalipsă îngheţată nu va afecta şi Siberia? comentă Vladimir Visarionovici.

– Acest loc este o apocalipsă îngheţată, sublinie gazda. Oamenii sunt adaptaţi acestor condiţii, iar infrastructura este ca şi inexistentă. Singurul efect notabil va fi că vremea aspră se va întinde pe o perioadă mai lungă.

– Şi vrei ca, fără infrastructură, fără resurse şi cu oameni nepregătiţi să cucereşti lumea?

– Cred că lucrurile stau puţin altfel. Domnule Gordot?

Francezul îşi drese glasul.

– Regiunile populate vor fi devastate. Infrastructrura lor va deveni ineficientă, iar logistica va fi paralizată. La puţine luni după instaurarea glaciaţiunii provocate de anomaliile meteorologice, majoritatea localităţilor vor fi devastate. Revolte, confruntări, exod în masă. Un procent mic dintre oameni – mai ales cei din localităţile mici, în care debandada nu va atinge cote paroxistice – vor reuşi să supravieţuiască în gospodării fortificate, incapabile să facă faţă unor atacuri serioase.

– Domnule Leppanen, cred că aici avem nevoie de ajutorul domniei tale.

Individul cu pielea albă şi pomeţii înalţi îşi scărpină gânditor obrazul.

– Bănuiesc că aveţi în vedere experienţa mea cu Forţele de Apărare Finlandeze.

– Unele dintre cele mai eficiente din lume în condiţiile vitrege ale iernii! îl complimentă gazda. Trebuie să antrenăm oamenii noştri pentru condiţiile care vor apărea.

– Cunosc câţiva ofiţeri în rezervă care ne-ar putea fi utili şi care ar fi mai mult decât bucuroşi să revină în acţiune.

– Experienţa domniei tale, alături de cea a domnului Gordot, ne vor ajuta să efectuăm razii eficiente în zonele afectate de schimbările climaterice.

– Dar ne lipsesc echipamentele, preciză finlandezul. Plus că, în aceste condiţii, construirea unor tabere pe traseu va fi de importanţă majoră.

– Echipamentul îl vom cumpăra. Unii dintre cei cazaţi în facilităţile noastre cunosc reţele care ne vor putea face rost de orice dorim. Pentru tabere ne bazăm pe inovaţiile doamnei Robinson, pe care guvernul australian le-a respins cu prea mare uşurinţă.

Femeia – singura din încăpere – strâmbă din nas.

– Nu le-a respins pentru că n-ar fi eficiente, ci pentru că nu consideră o prioritate popularea deşerturilor.

– Modelul de locuinţă propus pentru aşezările din deşert se poate adapta în condiţiile arctice? se interesă Alexei Simionovici.

– Evident. Este vorba tot de izolare termică, producerea şi conservarea energiei. Pot aduce unul dintre prototipuri pentru a-l testa aici, apoi putem trece la producţia de serie.

– Pe care o vom realiza într-una dintre ţările arabe, cu concursul domnului Hassan. Rusul privi spre cel menţionat: Aveţi contacte în tot Orientul Mijlociu. Sunt convins că puteţi găsi cea mai eficientă variantă în ceea ce priveşte costurile cele mai mici, viteza cea mai mare de producţie şi discreţia completă.

Arabul râse în barbă.

– Dacă se doreşte cu adevărat, orice poate fi ascuns acolo.

– Ca şi aici, îi trase cu ochiul gazda. În Rusia, nimeni nu pune întrebări dacă ai suma potrivită.

– Ceea ce ne aduce la problema banilor, îi atrase atenţia americanul.

– Domnule Rogers, ai simţit că aici intri în schemă?

– Aveam eu o vagă bănuială, hohoti gutural texanul. Dar eu am venit aici ca să câştig bani, nu ca să pierd.

– Banii se vor pierde, îi atrase atenţia rusul. O asemenea calamitate la nivel mondial va face praf şi pulbere economiile puternice. Băncile vor cădea ca piesele de domino. Acţiunile la diverse companii vor deveni hârtii fără valoare. Toţi banii de acum nu vor mai face nici cât o ceapă degerată peste un an. Sau, mai corect, o ceapă va fi mai valoroasă decât orice sumă de bani, se amuză el la jocul de cuvinte.

– Şi atunci?

– Vinde. Foloseşte tot ce e blocat şi transformă-l în bani acum cât încă mai au valoare. Investeşte în ce avem nevoie pentru a prelua puterea după ce întreaga economie se va fi prăbuşit. Când vom păşi prin cenuşa îngheţată a lumii, îţi vei construi un nou imperiu financiar, adaptat la vremurile care vor veni.

– Cu alte cuvinte, m-am plătit singur ca să vin aici! se autoironiză americanul.

– Oarecum, se amuză gazda.

– Totuşi, uitaţi cea mai importantă problemă! interveni Vladimir Visarionovici. Logistica. Doar nu credeţi că puteţi trăi alergând bezmetici de colo colo prin Maica Rusie, scormonind gospodăriile abandonate care ne ies în cale! Asta e o tactică de supravieţuire, nu de cucerire!

Tonul şi cuvintele folosite ascundeau o remarcă dispreţuitoare la adresa francezului. Acesta o ignoră.

– Ai perfectă dreptate! îl aprobă Alexei Simionovici. De aceea te-am şi cooptat în echipă. Timp de mai bine de un deceniu te-ai ocupat în minister de problemele care ţin de agricultură şi alimentaţie. Ştii unde se află fiecare depozit din ţara asta, ce şi unde se cultivă. Împreună cu domnii Gordot şi Leppanen vei stabili traseele optime pe care le vom urma pentru a cuceri teritoriile abandonate, având mereu acces la resurse. Nordul Asiei, al Europei şi al Americii vor fi ale noastre. Iar dacă statele din sudul paralelei de 45 de grade vor fi devastate de valul de imigranţi disperaţi, vom profita. Vom ocupa şi o parte din teritoriile lor, asigurându-ne regiuni fertile.

– Presupui cam multe, domnule Paliukin! Crezi că restul omenirii va sta cu mâinile în sân în timp ce noi vom ocupa jumătate de glob?

– Domnilor, aş vrea să înţelegeţi clar un lucru: după o asemenea catastrofă ecologică, omenirea nu doar că nu va fi capabilă să reacţioneze, ci va colapsa de-a dreptul! Vor rămâne câteva enclave, dintre care unele vor supravieţui pe termen lung şi-şi vor relua ascensiunea, altele se vor autodistruge. Nimic din ceea ce cunoaştem despre lume nu va mai fi la fel. Civilizaţia umană o va lua de la capăt. Loialităţile se vor reconfigura. Majoritatea vor prefera să se alăture celui care pare mai bine organizat. Zonele în care nu se vor resimţi atât de drastic efectele schimbărilor meteorologice vor deveni suprapopulate şi, implicit, vor fi complet dezorganizate. Cel puţin până vor reuşi să ajungă la o stare de echilibru, care se va instaura abia peste mai bine de o generaţie.

Se apropie de hartă şi îşi aşeză palma lată peste Rusia.

– Organizarea se va putea menţine doar în regiunile care vor fi depopulate în primă fază. Cu condiţia să fim pregătiţi şi să acţionăm prompt. Siberia va fi leagănul viitorului omenirii!

Îşi plimbă privirea peste adunare. Nimeni nu comentă nimic, dar Alexei Simionovici nu mai detectă aerul de neîncredere care-l întâmpinase la început.

Dimpotrivă.