Traducere şi adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

– Da, începu avocatul Rhode, eu m-am ocupat de chestiunea respectivă. Este un caz de vampirism, ceva destul de rar pe aici. Rogelio Castelar, un om normal până atunci, asupra căruia nu plana niciun fel de suspiciune, a fost surprins într-o noapte în cimitir, târând cadavrul recent îngropat al unei femei. Individul avea mâinile distruse, fiindcă înlăturase un metru cub de pământ doar cu unghiile. Pe marginea mormântului se găseau resturile sicriului, ars recent. Şi, ca o completare a imaginii macabre, o pisică, sigur una de pripas, zăcea acolo, cu rinichii sfâşiaţi. Cum vedeţi, tabloul era complet.

La prima întrevedere cu omul am constatat că aveam de-a face cu un nebun jalnic. La început se încăpăţână să nu-mi răspundă, deşi încuviința mereu din cap la afirmaţiile mele. În cele din urmă, păru să găsească în mine omul în stare să-l asculte. Gura îi tremura de nerăbdarea de a vorbi cuiva.

– A! Dumneavoastră mă înţelegeţi! exclamă el, pironindu-mă cu ochii lui cuprinşi de febră.

vampy

Şi apoi urmă o aiureală, din care abia dacă reuşesc să-mi dau seama ce-mi amintesc:

– Dumitale îţi voi spune totul! Da! Ce s-a întâmplat cu mota… cu pisica? Eu! Numai eu! Ascultă-mă: când am ajuns… acolo, nevastă-mea…

– Unde acolo? îl întrerupsei.

– Acolo… Pisica sau nu? Atunci?… Când am ajuns, nevastă-mea năvăli spre mine ca o nebună, să mă îmbrăţişeze. Şi leşină pe dată. Atunci toţi se îmbulziră spre mine, privindu-mă cu ochi de nebuni. Casa mea! Arsese, se prăvălise, căzuse cu tot ce avea înăuntru! Aia, aia era casa mea! Doar ea nu, nevastă-mea! Atunci un nenorocit, măcinat de nebunie, mă scutură de umăr strigându-mi: „Ce faci? Răspunde!“ Iar eu i-am zis: „E nevastă-mea! Nevasta mea, care a scăpat!“

Atunci se înălţă un strigăt: „Nu e ea! Nu e aia!“

Simţii cum ochii mei, în vreme ce-mi coborâi privirea să văd ce ţineam în braţe, erau gata să-mi sară din orbite. Nu era aia Maria, Maria mea, cea leşinată? Un val de sânge îmi aprinse ochii şi din braţe-mi căzu o femeie care nu era Maria. Atunci sării pe un butoi şi-mi rotii privirea peste toţi lucrătorii. Şi le strigai cu voce răguşită: „De ce? De ce?“

Niciunul nu mai era pieptănat, fiindcă vântul ce sufla pieziş le ciufulea tuturor părul. Şi ochii dimprejur mă priveau. Atunci începui să aud de pretutindeni: „A murit.“ „A murit strivită.“ „A murit.“ „A strigat.“ „A strigat o singură dată.“ „Eu am auzit că striga.“ „Şi eu.“ „A murit.“ „Nevasta lui a murit strivită.“

„Pe toţi sfinţii!“ le-am strigat atunci, frământându-mi mâinile. „S-o salvăm, oameni buni! E datoria noastră s-o salvăm!“ Şi alergarăm cu toţii. Alergarăm cu o furie mocnită spre ruine. Cărămizile zburau, cercevelele desprinse cădeau şi eliberarea locului avansa în salturi.

La ora patru doar eu mai lucram. Nu-mi mai rămăsese nicio unghie sănătoasă, iar degetele mele nu mai aveau ce să sape. Dar în pieptul meu… Ce nelinişte şi ce furie de cumplită nenorocire tremurau în pieptu-mi în căutarea Mariei mele!

Nu mai rămăsese de dat la o parte decât pianul. Găsii acolo o linişte de moarte, o fustă căzută şi şobolani morţi. Sub pianul căzut, pe podeaua grena de sânge şi scrum, zăcea strivită servitoarea.

Eu însumi am scos-o în curtea interioară, unde nu rămăseseră decât patru ziduri tăcute, îmbâcsite de catran şi apă. Pământul alunecos oglindea cerul întunecat. Atunci am luat-o pe servitoare şi-am început s-o târăsc prin curte.

Paşii aceia erau ai mei. Şi ce paşi! Un pas, un alt pas, un alt pas!

În cadrul unei uşi – tăciune şi gol, nimic altceva – sta ghemuită mâţa casei, care scăpase din prăpăd, deşi vătămată. A patra oară când eu şi servitoarea i-am trecut pe dinainte, pisica scoase un urlet de furie.

„A! Deci, n-am fost eu?“ am strigat disperat. „N-am fost eu cel care-a căutat printre moloz, ruine şi resturi de cercevele măcar o rămăşiţă din Maria!“

A şasea oară când am trecut prin faţa pisicii, animalul se zbârli. A şaptea oară se ridică, târându-şi în urmă labele din spate. Şi atunci ne urmă aşa, străduindu-se să-şi umezească limba în părul însângerat al servitoarei – al ei, al Mariei, nu, blestemat scormonitor de cadavre!

– Scormonitor de cadavre! am repetat eu privindu-l. Aşadar, astea toate s-au întâmplat în cimitir!

Atunci vampirul îşi netezi părul în timp ce mă privi cu ochii lui imenşi de nebun.

– Carevasăzică ştiai! scrâşni omul. Cu toţii ştiu şi mă lasă să vorbesc un ceas întreg! Ah! suspină el, dându-şi capul pe spate, şi alunecă pe perete până căzu în şezut. Dar cine-i spune nefericitului de mine, aici, de ce mi-am tocit unghiile în casa mea fără a reuşi să salvez din rămăşiţele arse nici măcar părul unduitor al Mariei mele?!

– După cum înţelegeţi, nu mi-a trebuit mai mult – concluzionă avocatul – pentru a mă decide pe deplin în privinţa individului. A fost internat pe dată. Au trecut deja doi ani de atunci şi noaptea trecută a ieşit, de-a dreptul vindecat…

– Noaptea trecută? întrebă surprins un tânăr cu haine cernite. Nebunii sunt eliberaţi şi noaptea?

– De ce nu? Individul e vindecat, e la fel de sănătos ca dumneata sau ca mine. Pe de altă parte, dacă recidivează, ceea ce se întâmplă de regulă cu aceşti vampiri, la această oră trebuie să fie deja activ. Dar asta nu mă priveşte. Bună seara, domnilor!