(revelație genetică, cu evidențe religioase & științifice)

PUSSITA J. CONYO a fost găsită fără suflare, în aceeași camera mică în care ea și-a trăit toate cele 33 de primăveri în configurație umană. În intimitatea ospitalieră  a celor 24 de metri pătrați am fost și eu în treacăt. Și doar o singură dată, fie vorba. Dar prea tîrziu și, evident, deja imposibil ca gîndurile (și, evident, corpurile!) noastre să mai poată comunica pe plictisitoarea frecvență terestră.

În raportul său suspicios de amănunțit, norocosul (ah, cît aș fi dat să fi fost în locul lui atunci!) polițist care a ajuns la fața locului a notat în agenda oficială doar o prezență minimă: un dildo lung, de forma unei vipere, și o pereche de chiloți tanga, împăturiți cu grijă, pătați de sînge sub forma unei coronițe regale miniaturale. Degeaba am încercat să găsesc, în consemnarea pregătită de polițist (pe care am parcurs-o de sute de ori pe zi, cu ochii mei înroșiți de durere!), vreun detaliu sau referință, oricît de incifrate, care să imortalizeze expresia finală a chipului ori a corpului care a aparținut de drept Pussitei J. Conyo, acum ambele părăsite de căldura care o făcea atît de vie!

Acum mi-e mai ușor ca niciodată să trec de barierele lumii fizice. Dar nu și de distorsiunile psihologice la care își supune pămîntenii!

Evident, dildo-ul l-am băgat – într-o seară cu lună plină și cu reflexe portocalii pe la margini – direct pe gîtul unui violator notoriu care își făcea mendrele în orașul nostru de cîțiva ani buni. Așa cum poliția nu își făcea treaba cum trebuie (mai exact ”cum trebuia”!), mi-am zis că e timpul, frate!, să se nască odată și odată eroul fetelor îngrozite, rămas neidentificat ca un Zorro, care să taie definitiv capul balaurului nesuferit.

Dar nu am făcut același lucru și cu chiloții. Chiloții ei (mov-deschis și cu floricele roșii discrete pe la margini!) i-am păstrat ca o legătură încă vie în aparențele lumii trecătoare și unica mărturie ce mi-a mai rămas despre legătura noastră materială alterabilă: așa împăturiți, cum i-am furat din camera de probe a poliției, printre obiectele mele intime, alături de dovada, evident furată și ea, de la medicului legist care înregistrase ”moartea ușoară, fără semne de violență, a femeii”. În documentul care însoțea decesul, așa și era scris: ”deflorată în momentul morții”. Hîrtia îngălbenită de vreme stă și acum neatinsă nici măcar de aer, cu sublinierea mea olografă: sintagma ”deflorată în momentul morții” înroșită cu un marker special, precum se făcea cîndva înfierarea vitelor în epoca modernă și a sclavilor în epocile apuse odinioară.

Dar simt tot timpul, uneori cu stări psihice insuportabile, cum imaginea ei diafană îmi înfierează mintea (ce refuză să uite amănuntele și gesturile pescuite în toți anii care au urmat de atunci!).

Și acum mi-amintesc cum, de fiecare dată cînd îi venea timpul ciclului de femeie, Pusita Conyo devenea de nerecunoscut. Încă de pe cînd o văzusem prima dată, adesea mi se părea că unele părți ale corpului ei se lichifiau și deveneau invizibile, precum în vremea lor faraonii făceau călătorii astrale, revenind în fața gloatei decăzute care nu bănuia nimic despre trans-materialitatea principilului merkaba.

Uneori își punea un șirag de mărgele din coral roșu. Nu de puține ori am văzut-o purtînd o haină de culoare roșie, dar asta e o altă poveste, pe care o păstrez pentru rubrica ”Alte sinucideri”.

Îmi amintesc cum observasem o legitate cidată: atunci cînd luna nouă, guvernatoarea femeilor de pe timpul cînd acestea încep ca fetițe inocente, așadar cînd satelitul cidat apărea pe cer sub formă de seceră mică, Pusita J. Conyo îmi dădea peste cap, de fiecare dată (și cu tot mai multă deziluzie!), toate datele din calendarul meu ținut cu rigurozitate.

Acum luna putea să nu mai răsară deloc. Era suficient pentru copilăria mea! Și ea, la rîndul ei, suficient de solitară încît să mă oblige să port haine din „crep” pentru a-mi ascunde de ochii atenți ai băieților coloana vertebrală fracturată, chiar dacă ei erau, mult mai vizibil pentru oricine, cu plămînii afectați de fumatul chiștoacelor.

Peste ani avea să citesc și eu despre legendara ”doamnă cu camelii”, dar nu cred că ea putea să fie așa de sofisticată în materie de sex ca francezii. Mai ales că fiind născută din părinți cu descendență boliviană și norvegiană, genele ei au făcut abstracție de credința și de greșelile lor culturale inevitabile. Ba mai mult, Pusita Conyo reușise să treacă pînă și peste preferințele lor gastronomice, așa cum a reieșit din gestul ei admirabil, luîndu-mi capul înfierbîntat (de lumina iubirii emanate chiar pentru ea, dar fără să afle vreodată) și sărutîndu-mă ușor pe frunte: precum milostivul Mîntuitor pe leprosul biblic.

S-ar putea ca și exemplul de mai sus să fie o fantezie legată de Pusita Conyo, dar eu dintotdeauna am bănui-o, în modul cel mai serios, că ar fi preluat o moștenire cu totul străină ADN-ului pămîntean!

În urma unei documentări ulterioare minuțioase am găsit, într-adevăr, niște informații despre amantul mamei sale, un african coptic cu fața smeadă, născut în acea parte a Egiptului care e populată de minoritatea ortodoxă monofizică. Așa cum se știe, aceștia recunosc doar calitatea divină a lui Iisus, făcînd abstracție de dogma oficială privind dubla natură – umană și divină – a Mîntuitorului populației creștine.

În ceea ce privește celaltă parte a omenirii rămasă, fără drept de apel, cu alți mîntuitori în brațe, nu mă interesează problema mai mult decît legătura divinității cu culoarea pielii adoratorilor săi bigoți. (Acum lucrez și la acest aspect, pe care, poate, îl voi da publicității vreodată!). Așa că, dacă putem vorbi în continuare despre ”mulatri”, persoane nascute dintr-o casătorie mixta cu o persoană albă și una neagră, sau ”metisă”, ca rezultat al mixării unei persoane neagre cu una albă, Pusita Conyo trecea ușor și de această barieră. La fel ca și populația spaniolă mixtă numită ”zambo”, ”glezne de alamă” sau ”lumbees” din cele două Caroline americane sau ”guineas” din Virginia de vest, Pusita Conyo făcea parte din ”descendență tri-racială”, in limbajul antropologiei moderne. Acum am certitudinea că ea se încadra, mai curînd, la ”melungeoni”, bruneți cu pielea măslinie și cu ochi albastri, conectați – prin nu știu ce minune genetică și filtru hip-pop – cu Abraham Lincoln, Elvis Presley sau Ava Gardner.

Evident, depistasem și alte rezonanțe culturale tulburătoare, dar una dintre ele m-a făcut să îmi iau în serios cercetarea total epuizantă!

La fel cum mediteranienii poartă, în trupul lor modelat prin nu știu ce alquimie divină, o boală specifică, numită ”sarcoidosis”, absolut străină populației albe majoritare, după mai multe căutări care m-au costat averea (și precaritatea mentală, bîrfesc unii!), am găsit, în structura corpului pe care l-a purtat – pe perioada celor 33 de ani – virgina Pusita Conyo, tocmai în corpul ei mirabil!, o boală, necunoscută configurațiilor umane de pînă acum, pe care o purta în gene și Cleopatra, ultima regină a piramidelor egiptene.

Botezasem imediat această maladie incurabilă drept ”crepitudine”, de la ”starea finală, specifică, a corpului aflat la frontiera morții fizice”. Respectivul nume mi-a venit ușor și firesc în inerția gîndurilor circulante, prin contaminare lexicală de la cuvintele “crepitație” (adică ”zgomotul produs de aer prin pătrunderea în plămînii afectați sau prin lovirea extremităților unui os fracturat”) și „crep” (”țesătura subțire și încrețită, purtată sub formă de doliu”). Evident că puteam lăsa neterminat cuvîntul, ca și semnificația lui utilă pentru experiență, dacă nu avea să adaug terminația specifică, preluată ca un ecou de la termenul „solitudine”.

Boala ”solitară dar pe deplin regească” a Împăratului roman Caesar, care reapărea periodic după zvîrcolelile epileptice,  acum pare o înțepătură de albină pe lîngă crepitudinea pe care trebuia să o înfrunte doar cele două femei în Istoria nescrisă a omenirii. Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în Mausoleul său falnic, Cleopatra le ceruse sclavilor să-i aducă ”un coş cu o viperă în el”. Se spune că agonia reginei ar fi durat 3 ore, de la otrava preluată din muşcătura fatală. Eu cred că, mai aproape de adevăr, sunt puținii cercetători, dar nu lipsiți de ignoranță pînă la capăt totuși, care au identificat ”coşul” cu ”coroana regală”, iar ”şarpele” – exact cu ”cobra egipteană”, simbolul coroanei faraonilor.

Acum eu pot merge mai departe.

Acum eu pot merge dincolo de configurația mea umană alterabilă. Acum afirm, ca pe o ofensă relansată zeilor de către Prometeu: șarpele vizat de oamenii de știință nu era decît lumina nestinsă a serpentului kundalini, ochiul al treilea, forța spirituală deconspirată de budiști, iar dildo-ul (cu care a fost ”deflorată în momentul morții” virgina Pussita J. Conyo) nu e decît replica simbolică a acestuia.

Desigur că și camera mică în care și-a trăit, în configurație umană, toți cei 33 de ani virgina ideală Pusita Conyo, exact 3 ore pînă la agonia terestră finală, nu e decît o parabolă sinistră a Mausoleului falnic, în care Cleopatra biruia, cu tot extazul disponibil luminii kosmice, falosuri legendarea așa cum Sf. Mucenic Gheorghe – cu sulița sa măiastră – balaurii!

Acum știu exact.

Acum înțeleg foarte bine de ce în copilărie purtam haine din crep pentru a-mi ascunde, de ochii băieților băgăcioși, coloana vertebrală fracturată după un contur tainic…

Acum știu exact de ce o solitudine crasă, dintre acelea pe cît de sfîșietoare pe atît de mute, mă acapara în adolescență ca o amantă focoasă, în timp ce tovarășii mei se trezeau cu plămînii afectați de la chiștoacele cu filtru dublu ori de la țigările nefumate, aruncate intact în stradă…

Acum îmi dau seama că sulița e chiar coloana vertebrală care îmi stă înfiptă, ca un dildo prelucrat de un extraterestru iscusit, în corpul meu împotmolit în crepitudinea cea mai pură: crepusculară și lichidă ca sîngele cel mai pur…

Și mai știu, de data acesta cu documente plauzibile și probe clare la mînă: în zilele acelea întunecate, cînd luna nu răsare pe cer, înseamnă că a mîncat-o un balaur iscusit!