Prin hubloul „Odiseei lui Berg” se observa o porţiune însemnată a planetei Gliese 581d. Atmosfera densă de dioxid de carbon ascundea vederii orice formă de relief. Akeel ştia ce se afla dedesubt – un deşert stâncos, cu creste muntoase şi falii întinse pe mii de kilometri. O lume moartă.

– Nu, se corectă. Adormită.

Era una dintre planetele pe care omenirea încerca să le trezească la viaţă, în întreprinderea ei de a găsi noi cămine în univers. Akeel oftă şi se îndepărtă de hublou. Într-un colţ al camerei, micul altar adăpostea o statuie a lui Ardhanārīśvara, forma androgină a zeului  Śiva şi a consoartei sale, Pārvatī. Îngenunche în faţa ei şi-şi plecă fruntea cu smerenie, cerându-i binecuvântarea. Venera această formă a divinităţii pentru realismul cu care sublinia că niciun lucru nu poate exista fără opusul său. Întregul, echilibrul, se forma doar la confluenţa contrariilor.

Astfel, călătoria la bordul „Odiseei lui Berg” se dovedea pentru el în acelaşi timp un privilegiu şi un blestem. Pe de o parte, avea ocazia să revină pe Gliese 581d peste câteva sute de ani – care pentru el vor fi reprezentat doar câteva săptămâni sau luni – şi să vadă transformarea ei dintr-o planetă stearpă într-una locuibilă. Pe de altă parte, era rupt pe vecie în viaţa aceasta de prietenii pe care-i lăsase în urmă, în timp ce el se avântase în spaţiul guvernat de timpul relativist.

După ce recită Ardhanarinateshvara Stotra, imnul dedicat zeităţii, îi ceru jumătăţii masculine – Śiva – să-şi exercite atributul de transformator al lucrurilor, distrugând lumea veche a planetei pentru a face loc celei noi. Abia când termină ritualul observă că Paul îl apelase. Îl contactă.

– Mă întrebam dacă n-ai chef de o partidă de bridge, spuse acesta.

– Ba da. Noi doi împotriva inteligenţei artificiale?

– Văzând că nu răspunzi, am discutat şi cu MC.

– Oh!

– Nu e o problemă. Doar să găsim şi un al patrulea. Mă ocup de asta până ajung la tine.

– Pregătesc un ceai? îl îmbie Akeel.

– Te rog, chicoti Paul.

Întrerupse legătura cu hermafroditul. Se bucura că acesta acceptase să joace – nu-i plăcea în mod deosebit să facă echipă cu E=mc2. Inginerul-şef ciborg insista că egoul virtual pe care-l aloca pentru partidă folosea o capacitate de procesare separată, capabilă să se descurce singură în timp ce el se ocupa de problemele tehnice. Ceilalţi acceptau explicaţiile lui ca să nu-l jignească, dar ştiau că nu erau în întregime adevărate.

– Am nevoie de cineva care să nu se enerveze când MC face greşeli…

Avea o singură soluţie la îndemână. Asta dacă Nazik avea chef să iasă din stare ei continuă de visare. Femeia dormea în cuva de stază. Contactul cu mediul exterior îl menţinea prin intermediul lui Berg, care-i capta gândurile. Rareori căuta compania celorlalţi şi se conecta la interfeţele lor neurale. Din fericire, era o jucătoare pasionată de bridge.

– Fă-mi legătura cu Nazik, îi ceru Paul lui Berg.

Discuţia cu acesta se purtă cu viteza gândului, prin intermediul interfeţei neurale. Pilotul îi îndeplini cererea şi, câteva picosecunde mai târziu, femeia îşi dădu acordul să joace în echipă cu E=mc2.

Între timp, Paul îşi părăsise cabina şi mersese pe culoar până la cea a lui Akeel. Se întreba cum vedea hermafroditul pereţii formaţi doar din câmpuri de forţă. Interfaţa neurală îi permitea lui Paul să vizualizeze imaginile pe care Berg le proiecta pe pereţii navei sale, sau să-şi creeze propriile profile imagistice. O poartă aurită, decorată cu motive vii şi colorate din Rāmāyaṇa, desemna locul prin care putea pătrunde în cabina lui Akeel.

Androginul îl aştepta cu două căni aburinde de ceai. Era uşor supraponderal, cu aspectul deconcertant al unor trăsături dure, masculine, conturate pe un ten fin, feminin. Avea şolduri voluptoase şi sâni plini, dar braţele îi erau musculoase şi spatele lat. Era spân pe tot corpul, cu excepţia pletelor date cu ulei mentolat, prinse cu agrafe şi bentiţe. Pe antebraţe şi pe glezne îi zornăiau brăţări aurite, iar unghiile îngrijite de la mâini şi de la picioarele încălţate cu sandale erau colorate frumos cu ojă.

– Bine ai venit! îl întâmpină cu voce baritonală.

Îl invită să ia loc pe una dintre rogojinile pe care le întinsese pe podeaua cabinei. Paul se aşeză şi-i contactă pe ceilalţi doi jucători. Câteva secunde mai târziu li se alătură spectrul lui E=mc2 – un avatar cu vreo treizeci de ani mai tânăr al ciborgului care trebăluia prin sala motoarelor. Prezenţa Nazikăi nu se manifestă în niciun fel – singurul semn că se afla acolo avea să fie dat de jocul în sine. Berg împărţi cărţile. În faţa ochilor fiecăruia era vizibilă doar propria distribuţie – cu excepţia lui Akeel, care nu avea interfaţă. Cărţile lui apăreau în aer, aurite, dar opace pentru ochii lui Paul.

Primul contract se opri liniştit în trei fără atu. După atacul din lungimea de caro al lui Akeel, cărţile Nazikăi apărură în spaţiul de deasupra mesei. În timp ce E=mc2 îşi făcea planul de joc, Paul inhală parfumul pe care beţişoarele de pe altar îl răspândeau în cabină.

– Miroase frumos, comentă în timp ce spectrul inginerului-şef începu să joace.

– Santal, îl lămuri laconic hermafroditul.

Vizitatorul studie cu interes micul altar, în care statuia androgină cu trei braţe se sprijinea pe taurul vāhana.

– Chiar crezi în chestiile astea? întrebă el cu interes.

– În care? replică neatent Akeel, bucuros că echipa adversă se îndrepta spre două căderi.

– În zei, creaturi fantastice…

– Aşa distribuţie mai rar! răbufni E=mc2. Numără punctele: Avem treizeci şi unu de puncte de onor, opt levate clare şi trei impasuri din care să o scot pe a noua. Şi toate stau prost!

Studiară tustrei distribuţia.

– Trebuia să laşi atacul meu să meargă în valetul singleton al lui Paul.

– Aşa e, aprobă acesta. Orice atacam după aceea, îţi rezolvam un impas.

Spectrul tremură uşor în timp ce se actualiza, apoi dădu din cap gânditor. Inteligenţa artificială a navei înregistră punctajul şi amestecă din nou cărţile.

– Credinţa este un element important în familia mea, răspunse Akeel la întrebarea anterioară. Ne-a ajutat în multe momente grele.

– Mie mi se par poveşti, ridică din umeri Paul. Nu au suport practic, demonstrabil.  Ţin doar de o convingere interioară.

Hermafroditul zâmbi. Faţa lui căpătă un aspect luminos, feminin.

– Şi cu ce ar fi mai extraordinară decât convingerea că am putea întâlni fiinţe extraterestre în călătoria noastră?

– Hai să şi jucăm, îi atenţionă E=mc2 şi atacă în cupa pe care partenera sa o avea din belşug.

Spectrul privi spre Akeel cu ochii săi imateriali.

– Extratereştrii au o bază logică. Aşa cum a evoluat omenirea pe Pământ, la fel puteau s-o facă şi alte rase în medii prielnice.

– Ce contract de rahat! îşi molfăi Paul buza superioară, căutând o variantă sigură pentru a realiza micul şlem de pică.

Hermafroditul se concentră la tactica aleasă de partenerul său. Acesta încercă un impas reuşit, care-i permise să defoseze un caro din mână pe a cincea treflă. După ce-şi trase levatele câştigătoare, îl felicită.

– Ai riscat un pic. Dacă nu-ţi ieşea impasul…

– Atunci mi-ar fi atacat în tai-defosă! îi atrase atenţia Paul. Făceam contractul oricum.

– Ai dreptate, ai gândit-o bine! Reveni la subiectul discuţiei: Zeii pot proveni de pe orice lume, la fel ca fiinţele care le însoţesc. Ei sunt imateriali şi se manifestă sub toate formele care există în univers.

Ridică un deget, întrerupând discuţia pentru a se putea concentra la contractul pe care-l avea de realizat. Atacul de treflă al lui E=mc2 era în mod cert un singleton. După licitaţie, Nazika avea culoare lungă la caro şi, foarte probabil, asul, ceea ce făcea posibil ca asul de cupă şi de pică să fie la inginerul-şef. Când acesta avea să ia mâna pe una dintre cele două culori, urma să returneze caro în asul partenerei şi să primească înapoi treflă, pe care s-o taie. Asta însemna patru levate pierdute, adică două căderi.

Akeel îşi mângâie o şuviţă, încercând să găsească o soluţie. Singura variantă era să-şi arunce din mână singletonul de caro pe atacul de pică, împiedicând-o pe Nazika să mai ia ulterior mâna ca să-i poate întoarce lui E=mc2 treflă.

Scissors coup! fluieră Paul admirativ. Asta ai jucat-o superb! Cât despre zei, să-mi fie cu iertare – nu-i poţi băga în aceeaşi oală cu extratereştrii.

– De ce?

– Peste extratereştri putem da cu toţii în călătoria noastră. Zeii ţin de o latură pe care, eventual, o vor experimenta credincioşii după moartea lor. Cu paradisuri şi alte cele…

– Totuşi, încă n-am luat contactul cu alte specii! îi atrase atenţia Akeel. Nu sunt un lucru mai real ca zeii, la fel cum nici aceştia nu sunt mai exageraţi ca ei.

Spectrul lui E=mc2 pufni.

– Sau poate că universul nu-i conţine pe niciunii! Este doar un vast laborator fractalic, care-şi desfăşoară procesele la scări temporale astronomice.

Paul se pregătea să riposteze, dar hermafroditul îi tăie elanul interogându-l de aşi. Răspunse, apoi comentă teoria inginerului-şef.

– Şi, după ce s-a scremut să creeze condiţiile necesare apariţiei a miliarde de galaxii, stele, planete şi tot ce mai conţine universul, s-a limitat la o singură lume pe care să apară viaţa? Contrazice orice date statistice!

– Prietene, nu vezi că foloseşti aceleaşi argumente pe care mi le conteşti mie? surâse Akeel. Universul e atât de vast încât ar încăpea în el toate teoriile noastre, plus încă un miliard pe lângă ele.

E=mc2 îşi arătă ultimele cărţi:

– Şi cu asta am dus două mâini! Îmi pare rău, dar nu era un contract fezabil. Aţi mers prea sus.

Hermafroditul dădu din cap şi-şi etală restul cărţilor. Paul ridică mâinile, arătând că nu  avea nicio pretenţie. Nazik acceptă şi ea rezultatul.

– Universul poate conţine viaţă în forme pe care nici nu suntem capabili să le înţelegem, răspunse inginerul-şef la aserţiunea anterioară. Chiar şi o bacterie de pe altă lume ar însemna viaţă extraterestră.

Paul ridică din umeri.

– Aşa este! Dar eu vorbesc despre o specie inteligentă, comparabilă cu omenirea.

– Şi cum crezi tu că arată? insistă E=mc2. Poate că se află chiar acum dincolo de hubloul acesta, dar noi nu suntem capabili să ne dăm seama ce e.

– E posibil, admise Paul. Dar eu cred că are o formă recognoscibilă. O creatură, ceva, chiar străină de standardele noastre. Cam cum îşi imaginează operele SF.

– Aha, vezi? Accepţi un exerciţiu de imaginaţie, dar experienţele religioase le consideri doar o iluzie…

– S-ar putea să avem o problemă, îi întrerupse Berg.

Tonul vocii lui nu se potrivea cu vorbele rostite. Era blând, cald şi optimist – în conformitate cu recomandările psihologilor. Chiar şi cei dotaţi cu implanturi neurale o percepeau ca un flux liniştitor, reconfortant.

– Sectorul C7 este străbătut de o furtună electromagnetică. Sondele de pe orbită nu vor putea activa dispozitivele din cauza turbulenţelor.

– Dacă reacţia nu este declanşată simultan, riscăm ca operaţiunea să se soldeze cu un eşec, observă Paul.

– Afirmativ.

– Şi care ar fi soluţia?

– Un echipaj trebuie să coboare pe Gliese 581d şi să acţioneze manual dispozitivele din acel sector.

Participanţii la joc fură străbătuţi de frisoane. În afară de Nazik, desigur.

– E periculos.

– Afirmativ. Am făcut toate calculele necesare pentru o intervenţie optimizată. Este nevoie de două persoane care să activeze dispozitivele. Selecţia aleatorie te-a desemnat pe tine ca unul dintre aleşi, îl informă pe Paul.

– Superb! se strâmbă Paul. Şi cu cine voi face echipă?

– Cu Mama Cheryl.

– O, nu! Nu merg cu ciudata aia!

– Ştii că tu eşti ciudatul aici? tremură uşor spectrul lui E=mc2. Abia aştepţi să întâlneşti nişte extratereşti care arată complet diferit de tot ceea ce ştim, dar nu vrei să accepţi o fiinţă umană, ca şi tine, care aparţine unui curent diferit de valorile tale.

– Diferit? se strâmbă Paul. Pentru toţi zeţii lui Akeel, femeia asta este un terrariu ambulant! Aţi văzut viermii care-i ies din urechi şi-i intră în nas? Sau păianjenii care-şi fac pânze în părul ei? Faţă de ea, voi sunteţi nişte…

– Cred că ar fi mai bine să te opreşti, îşi puse hermafroditul palma catifelată pe antebraţul lui. Cu toţii suntem diferiţi şi trebuie să învăţăm să ne acceptăm unii pe alţii. Chiar dacă nu împărtăşim aceleaşi valori.

– Dar Mama Cheryl…

– Misiunea va începe la 1600, continuă imperturbabil Berg de parcă nici n-ar fi auzit protestul lui Paul.

 

*

 

260 până la declanşarea reacţiei…

O reţea de fulgere lumină difuz atmosfera densă, încărcată la maxim. Părea un joc de artificii mascat de o ceaţă lăptoasă. Curând, un bubuit surd repercută în pereţii înalţi ai canionului, ca şi cum un paznic uriaş al lui Gliese 581d pornise în căutarea intruşilor care-i tulburaseră liniştea.

Sau poate că nu erau decât vulcanii turbulenţi, invizibili din cauza furtunii.

Prin geamul fumuriu al căştii, Mama Cheryl urmărea mişcarea lentă a indicatoarelor.

Nu mai era mult.

250 până la declanşarea reacţiei…

Iniţiativa lor se asemăna cu mersul pe o pojghiţă subţire de gheaţă. Reacţia în lanţ urma să afecteze drastic planeta. Efectul ei putea fi comparat cu impactul a câteva mii de asteroizi. Berg calculase cu precizie reţeaua pe care trebuiau s-o deseneze dispozitivele şi forţa reacţiei, pentru a obţine rezultatul dorit: expulzarea în spaţiu a unei mari părţi a atmosferei dense de dioxid de carbon. Gazele dislocate din sol urmau s-o înlocuiască parţial, iar o altă parte avea să fie capturată din nou de câmpul gravitaţional al corpului ceresc.

Dacă estimările lui Berg erau corecte, presiunea atmosferică avea să fie redusă de la 92 la 1 bar.

Cu condiţia ca nimic să nu meargă greşit.

240 până la declanşarea reacţiei…

La douăzeci de metri în faţă putea distinge prin ceaţa deasă silueta întunecată a roverului monoloc cu care ajunsese acolo şi care avea s-o ducă prin canion până la navetă. De cealalaltă parte a ei, undeva la peste o mie de kilometri distanţă de Mama Cheryl, trebuia să se afle Paul. Probabil la fel de speriat ca şi ea, rumegând aceleaşi idei obsedante, scăldat de aceeaşi atmosferă cenuşie.

Femeia se concentră asupra umbrei roverului construit în întregime din materiale de sinteză, cu comandă manuală. Armăsarul care, dacă n-avea să-l strunească aşa cum trebuie pe drumul de întoarcere, risca s-o transforme într-un piatră pusă pe monumentul funerar al călătoriilor spaţiale.

Intervalul de timp era foarte strâns. Nu-şi permitea nicio greşeală.

230 până la declanşarea reacţiei…

Îi era teamă. Încercă să se liniştească, concentrându-se asupra milioanelor de vietăţi care-i foloseau trupul pe post de adăpost şi hrană. Le simţea mişunând pe pielea proteică, intrând şi ieşind prin pori şi orificii. Mama Cheryl era o gazdă, membră a unui cult care-şi dăruia trupul creaturilor minuscule. Interiorul ei constituia un mediu fertil pentru ele. Laolaltă, formau un biosistem aflat în echilibru. Ea le hrănea, ele îi reparau continuu ţesuturile, îi întreţineau organele, vasele sangvine şi nervii, îi devorau tumorile înainte să devină periculoase. Comuniunea trecea dincolo de stadiul fizic vizibil. Cumva, erorile de reproducere ale celulelor aveau loc mult mai rar şi la intervale de mai multe generaţii decât în cazul oamenilor obişnuiţi.

Asta făcea ca viaţa ei biologică să fie neobişnuit de lungă, chiar şi printre oamenii învăţaţi cu stocarea virtuală sau cu simbioza om-maşină. Şi, spre deosebire de aceştia, sentimentul de împlinire dat de faptul că avea grijă de atâtea fiinţe o ajuta să treacă peste problemele psihologice care apărea în cazul longevităţii.

Fireşte, era la fel de vulnerabilă în faţa accidentelor ca orice altă fiinţă. Iar situaţia de faţă era una în care trebuia să evite o înlănţuire de erori posibile.

N-avea rost să se teamă. Totul urma să decurgă cum fusese planificat. Declanşarea reacţiei, cursa spre navetă, decolarea împreună cu Paul şi gata! “Odiseea lui Berg” avea să-şi îndeplinească misiunea pe această planetă şi să plece spre alte zări, lăsând locul în grija unei alte misiuni, sosită peste sute de ani…

Încercă să nu se mai gândească la lucruri sumbre. Se concentră pe ceea ce avea de făcut după terminarea acestei misiuni ‫– reîntâlnirea cu Micul Dwayne. Antrenamentul zilnic alături de tânărul ucenic, veghindu-i paşii în încercarea titanică de a deveni gazdă.

Clipele petrecute împreună ‫– cele mai fericite momente din vieţile lorپc

220 până la declanşarea reacţiei…

Verifică încă o dată toate mecanismele pe care trebuia să le acţioneze. Abia atunci constată cât de tare îi tremura mâna.

Multe lucruri puteau să meargă rău. Furtuna putea afecta dispozitivele pe care ea şi Paul coborâseră ca să le acţioneze manual. Întregul sector care primise codificarea C7 ar fi rămas nedetonat, ceea ce avea să afecteze ‫– probabil chiar să compromită ‫– tentativa de demarare a terraformării.

Putea avea probleme cu roverul. Din cauza furtunii de afară şi a vizibilităţii extrem de reduse, riscul unui accident rutier creştea exponenţial. Trebuia să ruleze cu o viteză mare peste denivelările de teren dintre pereţii canionului. Înainte de a ateriza, stabilise împreună cu Paul un plan de evacuare. Aveau o fereastră de aproximativ 15 în care nu riscau să fie prinşi în atmosferă de reacţia declanşată. Conveniseră să aştepte până la limita maximă a intervalului de timp în cazul în care unul dintre ei nu ajungea la navetă.

Despre comunicaţii nici nu putea fi vorba în mijlocul unei furtuni electromagnetice.

Sau poate determinaseră greşit fereastra de decolare, lipsiţi de aportul unui calculator. Nava nu avea să scape la timp din atmosferă şi urma să fie expulzată violent, împreună cu cantitatea aceea incalculabilă de atmosferă, fără şanse de a scăpa întreagă.

Iar numele lor urmau să se adauge pomelnicului victimelor zborului spaţial. Nişte nume gravate pe marmura unui memorial. Sau doar nişte menţiuni într-o rutină pe care n-avea s-o mai acceseze nimeni, niciodată.

În afara vreunui statistician, cine ştie când…

210 până la declanşarea reacţiei…

Se gândi la mentorul ei, persoana pe care o venera. Chipurile părinţilor biologici se estompau în amintirea ei. Adevărata viaţă începuse când păşise pe calea dificilă a simbiozei. Fusese dată în grija Tatălui Lendl, care o crescuse cu răbdare infinită, severitate extremă, înţelepciune profundă şi  iubire necondiţionată.

Se întrebă ce i-ar fi spus în acele momente.

Probabil ar fi dojenit-o pentru slăbiciune. Apoi i-ar fi amintit că e răspunzătoare pentru nenumăratele fiinţe minuscule care-i foloseau trupul.

200 până la declanşarea reacţiei…

Într-un fel îi părea rău pentru lumea aceea virgină. Sălbăticia ei avea un farmec aparte.  Efectul de seră o păstrase ca pe o sămânţă pregătită să încolţească la prima oportunitate. Cu o atmosferă curăţată, apa de la suprafaţă avea să ofere condiţiile propice începerii terraformării. Conform calculelor lui Berg, în primă fază volume importante de atmosferă urmau să se încălzească sau să se răcească rapid, ducând la drastice schimbări climaterice şi furtuni devastatoare, ca aceea care o înconjura.

Dar peste sute sau mii de ani ‫– doar câteva luni sau ani pentru cei care zburau prin spaţiu ‫–  ‫când „Odiseea” urma să treacă din nou prin sistemul Gliese 581, probabil că Mama Cheryl şi Micul Dwayne ar fi putut vedea pitica roşie profilată pe cerul senin, aşezaţi pe acelaşi prag de piatră pe care stătea ea acum.

Deocamdată, acesta reprezenta doar un vis. Realitatea sălbatică era în faţa ochilor ei, terifiantă şi fascinantă în acelaşi timp, inducându-i respect. Smerită, îşi luă rămas bun de la lumea aceea ale cărei clipe erau numărate.

190 până la declanşarea reacţiei…

Omenirea explora spaţiul imens şi gol. Fiecare navă avea trei îndatoriri de bază. Prima o constituia descoperirea unor planete capabile să devină noi cămine ale omenirii şi, dacă era cazul, terraformarea acestora. A doua reprezenta un vis care bântuia visele oamenilor încă din vremurile îndepărtate ‫– descoperirea şi stabilirea contactului cu o specie extraterestră. În fine, al treilea deziderat includea adunarea datelor ştiinţifice care să permită îmbunătăţirea cunoştinţelor legate de univers.

„Odiseea lui Berg” îşi îndeplinise cu succes prima sarcină. La douăzeci de ani-lumină de sistemul solar, în constelaţia Balanţei, explorase sistemul stelei Gliese 581 şi confirmase că două dintre planetele acestuia reprezentau opţiuni serioase pentru omenire.

Sacrificiul fusese mare ‫– Berg cheltuise tot ce avea pentru a finanţa expediţia, iar legile fizicii relativiste săpaseră o groapă imensă între ei şi restul omenirii. La data revenirii în portul din care plecaseră, cunoscuţii aveau să fie demult oale şi ulcele, sau ‫– în cazul fericit ‫– ar fi ajuns atât de diferiţi în urma metodei alese pentru prelungirea vieţii, încât n-ar mai fi avut nimic în comun unii cu alţii.

Dar meritase. Două noi cămine pentru omenire ‫– 581d şi 581g ‫– urmau să aducă venituri substanţiale atât lui Berg, cât şi tuturor participanţilor la expediţie.

Venituri cu care se putea începe o nouă viaţă, alături de noi cunoştinţe.

180 până la declanşarea reacţiei…

Mama Cheryl şi-ar fi dorit să transforme în casă una dintre aceste planete. Să se retragă aici, după terminarea expediţiei şi încasarea sumelor cuvenite. Alături de Micul Dwayne, ajutându-l să ajungă o gazdă completă, responsabilă. Un Tată. Eventual să devină matroana unei întregi comunităţi care să trăiască în comuniune cu natura într-un teritoriu pe care şi-ar fi permis să-l cumpere de la autorităţile din acel viitor ‫– apropiat pentru ea, îndepărtat pentru planetă şi omenire.

Şi poate, astfel, ar fi reuşit să ducă la capăt unul dintre idealurile cultului lor, neatins până acum de nimeni: trecerea în moarte să se facă tot sub forma unei simbioze. Gazda să se pietrifice, devenind un muşuroi sfânt, casă pe vecie pentru generaţiile de viermi şi insecte care urmau să se perinde de-a lungul mileniilor prin trupul ei sanctificat.

Se decise să discute cu Micul Dwayne despre asta, odată revenită la bord.

170 până la declanşarea reacţiei…

Se ghemui instictiv, ca la startul unei curse. Pupilele ochilor i se dilatară, iar inima începu să bată violent, spărgându-i pieptul. Fiinţele aflate în grija ei simţiră tensiunea şi începură să se agite.

„Pericol”, transmiteau înnebunite prin intermediul feromonilor, alertând întreaga comunitate.

Îşi opri respiraţia. Dinţii îi clănţăneau în gură, iar spatele îi fu cuprins de o sudoare rece. Tâmplele îi zvâcneau sălbatic.

‫– Calmează-te! îşi şopti. Rând pe rând, locatarii trupului ei intrară în catatonie, protejându-se cât puteau mai bine în faţa pericolului pe care-l resimeţeau prin toţi porii gazdei. Cheryl încercă să-şi recapete controlul. Îşi muşcă buza până la sânge. Era complet schimbată, o statuie a fricii.

– Calmează-te!

160 până la declanşarea reacţiei…

Acţionă dispozitivul şi ţâşni cu toată viteza spre rover. Demară în trombă şi abia după câteva ce parcuse câteva sute de metri mintea începu să i se limpezească. Urmă un nou val de panică. Oare activase corect dispozitivul? Încercă să-şi amintească gesturile din acele momente, dar nu reuşea. Un văl opac îi acoperea memoria. Nu putea decât să spere că păstrase secvenţa corectă.

Roverul rula ca o nălucă prin furtună, decupând cu greu bucăţi de drum cu raza proiectoare. Suspensiile erau serios puse la încercare de terenul accidentat. Oricât se străduia, Mamei Cheryl i se părea că nu reuşea să evite nicio denivelare a terenului. Mai rău chiar, avea impresia că alege ruta cea mai dificilă, riscând în orice clipă să fie răsturnată sau aruncată în pereţii înalţi care mărgineau canionul. Era greu să conducă un dispozitiv conceput pentru oamenii care stăteau în şezut. Ea era suspendată cu capul în jos, ca un liliac. Aşa evoluaseră gazdele.

I se părea că mergea de o veşnicie şi se întrebă înciudată de ce nu ajunsese încă la navetă. Se panică. Dacă o luase în direcţia greşită? Încercă să-şi amintească dacă lăsase roverul orientat cu faţa spre direcţia de întoarcere sau nu.

Memoria era complet blocată. Tensiunea atinsese cote paroxistice. Din fericire, asta se dovedi de ajutor. Cu raţiunea incapabilă să mai păstreze controlul, instinctele antrenate în zeci de ani ieşiră la lumină.

Respiraţia se reglă de la sine. Un calm rece puse stăpânire pe corpul ei. Ca prin farmec, hurducăturile încetară. Roverul îşi găsea acum calea lină prin bolovănişul de pe fundul canionului, înghiţind kilometri. Pacea interioară se răspândi în toate cotloanele, rechemând la viaţă creaturile minuscule. Furnicarul din trupul gazdei îşi reluă agitaţia interminabilă a luptei pentru supravieţuire.

Îşi privi ceasul mecanic. Era în grafic, cu condiţia să fi pornit în direcţia corectă.

Nu se mai panică. Emoţiile existau, le simţea, dar erau îndepărtate, anesteziate. Îi mulţumi în gând Tatălui Lendl pentru cât de bine o pregătise.

150 până la declanşarea reacţiei…

Nu greşise. Pornise în direcţia corectă şi mersese fără probleme. Nu suferise niciun accident şi se încadrase perfect în timp. Ajunsese cu o unitate înaintea de începerea ferestrei de decolare. În faţa ei, Paul tocmai intra cu roverul în mini-hangarul navetei.

Se linişti. Îşi aşteptă calmă rândul. Când partea din spate a roverului lui Paul dispăru în pântecele navetei, se urni din loc şi-l urmă.

Frână brusc. Se încruntă. Mintea refuza să accepte ceea ce vedea. Poarta mini-hangarului se micşora vizibil, împiedicându-i înaintarea. Simţi un nod în stomac, dar îşi impuse să se stăpânească. Probabil că ‫– lipsit de antrenamentele de care beneficiase ea ‫– Paul era încă pradă agitaţiei şi greşise comenzile. Cu siguranţă că avea să redeschidă poarta imediat ce-şi dădea seama de eroare.

Îşi privi ceasul. Timpul nu-i ajuta, aşa că decise să intervină singură. Coborî din rover şi se apropie de corpul navetei. Deschise panoul şi accesă secvenţa care deschidea poarta.

Nu se întâmplă nimic. Reluă secvenţa.

Tot nimic. Mai mult, palma aşezată pe corpul navetei percepu un tremur uşor.

Ştia ce însemna asta. Începu să bubuie cu pumnii în fuzelajul cromat. Tremurul se intensifică. Mama Cheryl se dădu în spate şi se adăposti în carcasa protectoare a roverului. Sub ochii ei împietriţi, naveta se desprinse uşor de pe sol şi se ridică în furtună.

Puţin mai târziu, dispăru în norii întunecaţi. Ca într-un vis, femeia privi ceasul. Mai aveau încă jumătate din fereastra de decolare.

Roverul rămase nemişcat între pereţii canionului, o piatră în monumentul funerar al lui Gliesi 581d.

140 până la declanşarea reacţiei…

O surprinse cât de calmă era. Tot un efect al învăţăturilor Tatălui Lendl. Când nu mai putea face nimic pentru situaţia ei, ochiul interior prelua frâiele şi o aducea pe calea adevărată, cea căreia îşi dedicase viaţa.

Acum era important ca, în aceste ultime clipe, să se dovedească o gazdă perfectă pentru cei care o însoţiseră atâţia ani. Să treacă Dincolo împreună, împăcaţi. Ar fi vrut să fie la fel de senină ca mentorul ei atunci când părăsise această viaţă. Versurile ritualice pe care le lăsase posterităţii înaintea morţii reflectau din plin pacea interioară.

Ea nu ajunsese atât de departe. Putea accepta moartea, dar nu era împăcată cu asta. Desfăcu din cingătoare mica tolbă şi desfăşură cu grijă mătasea care acoperea pielea tăbăcită şi cuţitul sacru. Desfăşură pergamentul, mângâindu-i textura cu buricele degetelor. Era un petic mic pe care, conform obiceiului, mentorul ei şi-l îndepărtase de pe trup înainte de a muri, pentru a-l lăsa moştenire fostei sale discipole.

Mama Cheryl trase adânc aer în piept şi efectuă câteva respiraţii de liniştire. Apăsă lama ascuţită a cuţitului pe antebraţ, scoţând la iveală o dâră de sânge. Continuă să decupeze pielea, încercând să obţină o bucată cât de cât dreptunghiulară. După ce trasă marginile, îşi muşcă buzele şi strecură lama sub piele. Ezită o clipă, apoi smulse fâşia delimitată. Un urlet îi părăsi gâtlejul, dar îl înnăbuşi rapid. Ochii i se umplură de lacrimi. Puse bucata de piele în micul compartiment frigorific cu care-i era dotat costumul, apoi înmuie vârful cuţitului în rana deschisă de pe antebraţ.

Cu vârful înroşit începu să-şi aştearnă epitaful pe pielea moştenită de la Tata Lendl.

 

Mă simt precum un pui în coajă-nghiocat

Pereţii mă apasă, strig, mă sufoc, mă zbat…

Nu-mi mai ajunge spaţiul în care-acuma sunt

Mă cheamă altă viaţă, în ceru-ndepărtat!

 

Versurile de despărţire nu erau perfecte. Nu erau nici măcar la fel de echilibrate ca ale altor gazde.

Dar erau tributul ei.

130 până la declanşarea reacţiei…

Nu ştia ce-l îndemnase pe Paul să facă gestul acela. Avuseseră timp suficient.

– Poate că nu-i mergea bine ceasul, încercă să-i găsească scuze. Sau poate că era prea speriat şi n-a mai gândit limpede.

Nu-l ura. Îi fusese frică mai mult decât ei. Îi era milă de el. Ştia că, aşa cum ea era un ecosistem care lega toate fiinţele care-i împărţeau trupul, universul era un ecosistem mai mare care lega tot ce exista în el. Nimic nu era complet izolat.

Iar gestul lui Paul avea să se întoarcă, mai devreme sau mai târziu, împotriva lui.

120 până la declanşarea reacţiei…

Se relaxă pe grinda de care stătea atârnată şi încercă să desluşească ceva prin negura de afară. Închise ochii şi se abandonă sunetelor nefamiliare care înconjurau roverul. Un limbaj necunoscut, terifiant. O altă lume, intangibilă.

– E cineva acolo? murmură.

Antebraţul îi pulsa continuu, dar durerea fusese anesteziată în mare parte de viermii care străbăteau deja rana, acoperind-o cu mucusul pe care-l secretau.

110 până la declanşarea reacţiei…

Îl vedea cu ochii minţii pe Micul Dwayne, aşteptând nerăbdător dincolo de sasul hangarului în care avea să andocheze naveta. Nedumerit, stană de piatră în mijlocul echipajului, ascultând explicaţiile bălmăjite de Paul.

În cunoştea prea bine. Incapabil să accepte realitatea, avea să parcurgă drumul înapoi pe culoarele „Odiseei”, plângând în hohote, nutrind o mică speranţă că ‫– printr-o minune ‫– o va găsi totuşi în compartimentul pe care-l împărţeau. Că totul fusese doar o glumă. Îl vedea deschizând uşa cabinei şiپc

Nimeni acasă.

100 până la declanşarea reacţiei…

Îi păreau rău de discipolul ei. Mai avea încă mult de învăţat până să-şi poată lua viaţa de gazdă în propriile mâini. Singur pe navă, se îndoia că era capabil să meargă mai departe fără îndrumare. Iar când urmau să se întoarcă la restul omenirii, mai mult ca sigur că niciun alt mentor n-ar fi vrut să ia în grijă o aspirant rămas orfan.

Din păcate, Micul Dwayne avea să sfărşească sfâşiat de transformările fizice şi psihice pe care nu era suficient de pregătit ca să le gestioneze. Îi oferi o lacrimă din ochii închişi, un dar-de-apă plecat din suflet.

Spera ca tânărul să găsească măcar roverul când „Odiseea” avea să revină aici şi, astfel, să-şi culeagă peticul-moştenire pe care i-l lăsase în compartimentul frigorific.

90 până la declanşarea reacţiei…

Clipele ei erau numărate. La fel şi cele ale Micului Dwayne.

– Şi ale lui Paul, comentă cunoscătoare.

Oare câţi alţi membri ai echipajului aveau să piară în acea expediţie? Câţi dintre ei urmau să mai revină acasă ‫– acea casă de care nu-i mai lega nimic decât apartenenţa la aceeaşi specie?

80 până la declanşarea reacţiei…

Era curioasă dacă, în periplul său, „Odiseea lui Berg” avea să întâlnească mult-disputaţii extratereştri. Micul Dwayne o întrebase dacă credea în ei. Ei i se părea firesc să considere că, aşa cum feluriţi viermi şi insecte împărţeau trupurile finite ale gazdelor, diferite specii locuiau în infinitul univers.

– Şi cum crezi că arată? insistase aspirantul.

Tata Lendl o învăţase că universul depăşeşte tot ceea ce-şi poate imagina un om. Dar ea spera ca, printre multele specii extraterestre despărţite de galaxii, să se numere şi o entitate de forma unei colonii inteligente de bacterii.

Nu se putea gândi la o formă de viaţă mai completă.

70 până la declanşarea reacţiei…

Trecu rapid în revistă întreaga ei viaţă, care se întindea pe câţiva zeci de ani reali şi câteva sute ‫– sau mii? ‫– de ani relativişti. Timpul standardizat nu mai avea nicio semnificaţie reală pentru cei care călătoreau către alte zări. De aceea, toţi cei de pe navă adoptaseră timpul lui Berg.

Ce însemnase viaţa ei? Întrebări, reuşite, eşecuri, iubiri, depresii ‫– un amalgam de timp pierdut, asta până se alăturase cultului şi se hotărâse să devină gazdă. De atunci, viaţa ei căpătase un sens. Şi, chiar dacă spectacolul lumii avea să continue după moartea ei ca şi cum nici n-ar fi trăit, ştia că ‫– pentru multe generaţii de fiinţe minuscule ‫– ea reprezentase tot ce avuseseră nevoie.

60 până la declanşarea reacţiei…

O reţea de fulgere lumină difuz atmosfera densă, încărcată la maxim. Se auzi bubuitul furtunii. Poate că era uriaşul nevăzut, poate vulcanii turbulenţi.

Mama Cheryl nu se uită la indicator. Ştia că nu mai era mult.

50 până la declanşarea reacţiei…

Fără niciun avertisment, echilibrul interior se frânse. Deschise larg ochii, apucă manşele şi demară cu scrâşnete, aruncând pietre în toate direcţiile. O energie ascunsă în ea, necunoscută până atunci, se descătuşă violent şi pompă adrenalina care distrugea colonii întregi.

Conduse în viteză, cu o precizie faţă de care cursa anterioară părea încercarea unui amator. Accelera continuu, urlând până rămânea fără aer. Îşi umplea apoi din nou plămânii şi zbiera din nou, eliberând presiunea care se adunase acolo în zeci de ani şi despre care Tata Lendl nu-i povestise niciodată.

Când combustibilul se epuiză şi maşina muri cu un vaiet surd, Mama Cheryl deveni conştientă de dezastrul interior. Inima era aproape în pragul colapsului, plămânii nu mai făceau faţă.

Cel mai grav, simţea moartea din ea. Puţinii supravieţuitori din rândul locatarilor-simbioţi încercau să reînnoade viaţa după catastrofa provocată de lipsa controlului.

Se opri epuizată şi începu să plângă ca un copil, incapabilă să se oprească.

40 până la declanşarea reacţiei…

Nu-i mai rămânea decât să aştepte. Atârnată cu capul în jos, întorcându-se din nou la ochiul interior, atentă să protejeze în ultimele clipe ce mai rămăsese din fiinţele al căror cămin era. Unele dintre ele aveau să-i supravieţuiască ‫– cum era specia de viermi care urma să supravieţuiască pnă consuma ultima urmă a cadavrului.

Măcar atât mai putea face ‫– să-şi dedice ultimele clipe şi pe cele de după moarte  ţelului pe care-l servise în cea mai mare parte a vieţii. Se concentră asupra interiorului ei. Micile furnicături date de mişcările miriapodelor. Masajul subtil al târâtoarelor. Feromonii prin care comunicau, a căror compoziţie o putea simţi alterându-i subtil papilele gustative, dacă era foarte atentă la senzaţiile din gură.

30 până la declanşarea reacţiei…

Se legă în chingi de grindă. Nu ştia dacă roverul avea să rămână întreg în urma reacţiei violente, dar măcar dorea să rămână în el. Era singura şansă ca Micul Dwayne s-o găsească şi să-şi culeagă moştenirea.

Inspiraţie.

Expiraţie.

Aşteptare.

20 până la declanşarea reacţiei…

Profită de timpul rămas ca să-şi ia rămas bun de la toţi cei pe care-i cunoscuse în viaţă. Spre surprinderea ei, unii îi apărură în minte supăraţi, acuzatori. Alţii plini de iubire. Iar alţii, pur şi simplu indiferenţi.

Constată ‫– cu o undă de regret ‫– că în prima categorie intrau cei care-i fuseseră alături în prima parte a vieţii, fie că era vorba despre familie sau prieteni. Toţi îi spuneau din nou ‫– aşa cum o făcuseră şi demult ‫– ce greşeală cumplită comisese prin aderarea la cult. Cuvinte lor o loveau ca nişte pietre, dornice să-i frângă credinţa. Nu cedase în faţa acuzelor, a şantajului. N-o făcu nici acum, când singura izbăvire pentru sufletul ei o reprezenta tocmai credinţa.

A doua categorie cuprindea doar două persoane: asprul Tata Lendl şi inocentul Micul Dwayne.

Iar a treia ‫– ei bine, a treia categorie includea aproape toate celelalte fiinţe pe care le cunoscuse. Fireşte, era mult mai numeroasă decât celelalte două puse la un loc.

10 până la declanşarea reacţiei…

Poate că pe locul unde zăcea acum abandonată în rover aveau să se joace, peste ani, copii. Râzând, bucurându-se de copilărie sub lumina roşiatică a lui Gliese 581. Jucând acelaşi joc pe care-l jucase şi ea.

Jocul vieţii şi al morţii.

0 până la declanşarea reacţiei.

 

*

 

Gliese 581g creştea încet în faţa navei. Telescoapele o aveau de mult în vizor, la rezoluţie maximă, aşa încât pentru Berg ea era, în acelaşi timp, departe şi aproape. Ochii fizici care priveau prin hublou vedeau un disc mic, învăluit în nori. Ceilalţi ochi ‫– conectaţi continuu la senzorii navei ‫– treceau dincolo de atmosferă, spre incredibilul paradis de dedesubt.

Toate datele trimise de sonde indicau că planeta era locuibilă fără a necesita nicio acţiune de terraformare. Flora şi fauna evoluaseră acolo la fel cum o făcuseră pe Pământ cu sute de milioane de ani în urmă. Fireşte, erau diferite de tot ce cunoşteau, dar respectau aceleaşi tipare. Iar compoziţia chimică a întregului ecosistem era suficient de apropiată de cea a Terrei pentru ca adaptabila rasă umană să spere că o va putea coloniza.

Berg nu era bucuros. Nu avusese niciodată asemenea sentimente. Celulele din care se dezvoltase embrionul său fuseseră plasate încă de la început într-o baie chimio-organică în care, prin inginerie genetică şi nanotehnologie, se iniţiase reacţia de creare a unei păsări spaţiale. Embrionul crescuse împreună cu cel al navei pseudo-organice, într-o relaţie simbiotică, fiecare adaptându-se cerinţelelor celuilalt. Când procesul naşterii se sfârşise, Berg era un om ca toţi oamenii din punct de vedere al conştiinţei ‫– într-un sens larg al acestui concept ‫– dar nu mai putea fi separat fizic de nava sa.

Creierul său era format pe o structură hexazecimală. Pentru a crea o interfaţă prietenoasă cu restul omenirii, convertise primele cifre ale codului său în litere. Astfel, şirul 62 65 72 67 devenise Berg. Cu pasărea spaţială era mai complicat. Era un un tot unitar şi, totuşi, ea nu era umană. Aşa că prefera să se refere la ansamblu ca la „Odiseea lui Berg”.

În ceea ce priveşte emoţiile, acestea erau strict legate de raţiune. Înţelegea sentimentele umane şi studiase multă psihologie pentru a le depista şi a alege dintr-o paletă de soluţii un remediu pentru ele.

Gliese 581g era, pentru el, un semn că misiunea sa era încununată de succes. Ajuta specia umană să se răspândească prin galaxie şi, în acelaşi timp, îşi recupera investiţia. Altă problemă era acum mai stringentă. Ştia că problemele umane se adunau şi creşteau, până dădeau pe dinafară ‫– de obicei în momentele critice şi cu rezultate imprevizibile.

Pierduse un membru al echipajului pe cealaltă planetă a sistemului stelei Gliese 581. De la acest eveniment porniseră două fire care ameninţau să se tensioneze. Primul era dat de partenerul decedatei, Micul Dwayne. Acesta intrase într-o stare de depresie profundă. Din ce studiase despre cultul căruia îi aparţineau cei doi, Berg înţelesese că acesta devenise un proscris şi, mai grav, risca să sucombeze. După ce analiză o serie de alternative de acţiune, se opri asupra uneia. Avea să umple cabina lui cu un gaz soporific şi, ulterior, să-l plaseze în stare de animaţie suspendată. Încă nu ştia cum să acţioneze pe termen lung, dar acesta era primul pas. Al doilea era să recupereze rămăşiţele Mamei Cheryl de pe Gliese 581d, atunci când condiţiile aveau s-o permită. Se părea că exista o legătură ritualică între trupul unui maestru decedat şi cel al aspirantului supravieţuitor.

A doua problemă o constituia Paul. Revenise pe „Odisee” obosit şi trist. Din ce relatase, o aşteptase pe Mama Cheryl până la limita maximă a ferestrei de decolare, punându-şi viaţa în pericol. Dar femeia nu apăruse. Modul în care se desfăşurase reacţia de la suprafaţa planetei indica faptul că-şi dusese la capăt misiunea. Dar, cumva, întâmpinase probleme pe drumul de întoarcere şi nu mai ajunsese niciodată la navetă.

Paul era afectat. Interfaţa neurală prezenta anumite disfuncţionalităţi şi restricţii de securitate. Berg înţelegea nevoia sa de solitudine în urma şocului psihic prin care trecuse, dar mai ştia şi că ignorarea problemei putea avea consecinţe nefaste. Îl conectase pe Paul la unul dintre programele psihologice, dar unele elemente îi indicau că asta nu era de ajuns. Omul mai ascundea ceva, mai profund, cu potenţial periculos.

Îl apelă pe Akeel.

‫– Am nevoie de ajutorul tău. Vreau să discuţi cu Paul.

‫– De ce?

‫– Are nevoie de sprijin psihic, insistă calm Berg. A trecut printr-un eveniment traumatizant.

‫– Misiunea de pe Gliese…

‫– Afirmativ.

‫– Am observat şi eu că e marcat. N-ar fi mai bine să-i cauţi un psiholog?

‫– I-am arondat deja unul. Dar mi se pare că are nevoie şi de o companie umană. Sunteţi prieteni apropiaţi şi mă gândeam că experienţa ta spirituală i-ar fi de folos.

‫– Bine. Voi face tot ce pot.

Odată rezolvată problema aceasta, îşi focaliză atenţia asupra lui Nazik ‫– femeia care-i ceruse s-o lase să viseze, cu trupul în stare de animaţie suspendată. Cu ea nu era nevoie să rostească vorbele, aşa cum o făcea în cazul celor fără interfeţe neurale. Comunicarea se desfăşura la un nivel subtil, aproape instantaneu comparativ cu lentul proces al vorbirii. Iar Nazik era, oricum, tăcută.

‫– Am nevoie de ajutorul tău.

‫– Ce aş putea face eu şi tu nu?

Sesizase de mai multe ori tendinţa femeii de a fi caustică. O punea pe seama aceloraşi probleme emoţionale care o îndemnau să caute solitudinea. Berg îi explică situaţia Micului Dwayne şi măsurile luate de el.

‫– Mă gândeam să-i oferi companie câtă vreme se află în stare de animaţie suspendată.

‫– Cred că eşti mai uman ca mine, cel puţin în ceea ce priveşte socializarea.

‫– Faţă de mine s-ar putea să aibă anumite… reţineri, căută Berg termenul potrivit.

‫– Atunci apelează la Akeel. El le are cu fiinţele ciudate.

‫– Akeel a primit altă însărcinare. Cred că soluţia pentru Micul Dwayne este să discute cu cineva care nu e aşa de ancorat în lumea fizică. Cineva care-l poate ajuta să evadeze în abstracţii.

‫– Adică eu.

‫– Afirmativ.

‫– Şi, după ce-l ascult, ar trebui să-ţi raportez.

‫– Nu, o contrazise Berg.

Nazik făcu o scurtă pauză. Îi simţi nedumerirea.

‫– Nu înţeleg. La ce-ţi foloseşte atunci să vorbesc cu el? Nu vrei să afli care e problema lui?

‫– Nu. Vreau să-l ajut să supravieţuiască până revenim în zona locuită.

‫– Doar atât?

‫– Afirmativ.

‫– Atunci… ok. Dar nu promit că pot obţine rezultate, se grăbi femeia să adauge.

Berg nu comentă. Avea să-l monitorizeze îndeaproape pe Paul, pentru a-şi da seama de eficienţa soluţiei găsite. Îşi comută atenţia spre o punte inferioară, mai precis spre una dintre cabine.

‫– Hilda, am rulat toate testele posibile legate de mediul de pe Gliese 581g.

Vorbise cu glasul său uşor nazal, cu inflexiuni liniştitoare. Femeia robustă, cu părul albit la tâmple şi faţa îmbujorată nu avea niciun fel de implant. Ridică privirea spre locul din care i se părea că vine vocea lui şi se încruntă uşor. Nu comentă nimic.

– Planeta este propice colonizării. Am întocmit un catalog cu principalele ei caracteristici şi cu elementele de floră şi de faună pe care le-au depistat până acum sondele. Ţi-l voi lista în 20.

‫– Vrei să spui că…?

Ştia care era concluzia logică a întrebării. Era unul dintre elementele de bază în citirea oamenilor.

‫– Afirmativ. Grupul pe care-l coordonezi va fi debarcat în 1700. Gliese 581g va deveni căminul vostru.

– Vom face din el un adevărat paradis. Îl vom pregăti pentru omenire, atunci când va ajunge aici.

Acesta era un eveniment îndepărtat. Sonda lui Berg avea să efectueze saltul spre zona populată acum de oameni, iar aceştia urmau să trimită nave întregi pline de colonişti, proces afectat de relativitate. Până atunci, pe Gliese aveau să se succeadă generaţii.

– Dar îi vom schimba numele. Acesta este un cod de catalog, în niciun caz o denumire potrivită pentru un cămin.

Berg nu avea nimic împotrivă. Pentru el, noua denumire era doar o notă la codificarea oficială. Nimic dificil pentru memoria uriaşă pe care o împărţea cu „Odiseea”.

 

*

 

Mathilde se aşeză în faţa terminalului. Se aplecă uşor spre microfonul încorporat în masca aparatului şi şopti:

– François!

Nu trebuia să strige. Glasul ei avea să fie amplificat şi transmis în mediul acvatic de la un capăt la altul al „Odiseei lui Berg”. Nu reuşise să înţeleagă cum putea bărbatul să-şi dea seama de la ce terminal fusese apelat. Se mulţumea să considere asta unul dintre numeroasele mistere care-i înconjura pe oamenii-amfibie. Îl aşteptă melancolică pe scaun, plimbându-şi uşor degetul arătător pe formele care se reliefau pe aparat şi privind prin hubloul care o despărţea de secţiunea acvatică a navei.

Trecu destul de mult timp până când de cealaltă parte se ivi faţa verde-albăstruie a lui  François. Capul bărbatului era lipsit de orice urmă de pilozitate, iar nasul complet atrofiat. Gâtul i se transformase într-o structură tronconică a cărei bază era la fel de largă ca deschiderea umerilor. De o parte şi de alta a ei, branhiile pulsau în ritmul respiraţiei sacadate determinate de cursa grăbită pe care omul o făcuse către terminal.

– François! repetă fata cu bucurie în glas.

Îşi lipi palma pe hublou. La rândul său, bărbatul o imită şi-şi ridică palma sa cu degete scurte, legate între ele printr-o pieliţă rezistentă. O pieliţă similară îi lega cotul de torace. Palmele celor doi se suprapuseră, despărţite de geamul rezistent.

– Ai venit greu…

– Avem de încărcat bagaje în calele unor navete, explică el.

Mediul acvatic uşura mult munca hamalilor, ceea ce determinase mulţi comandanţi de navă – printre care se număra şi Berg – să apeleze la hamali-amfibie. Timpul necesar încărcării şi descărcării calelor se redusese astfel drastic.

– Ştiu, se întristă fata. Sunt navetele cu care vom pleca noi…

– Cum?

Bărbatul se încruntă şi pieliţele care-i acopereau ochii încercănaţi se înroşiră uşor.

– Hilda ne-a anunţat că a fost găsită o colonie potrivită pentru comunitatea noastră.

– Dar… Mathilde… cum rămâne cu planurile noastre?

Bărbatul se agita disperat prin apă, în spatele hubloului. Fata îşi frângea mâinile neputincioasă.

– Încă n-am destui bani pentru operaţie, scânci François. Am lucrat ture duble, am căpătat prime, dar încă nu pot!

În tonul lui se ghicea frustrarea. O furie reţinută. Disperare. Nu vorbea cu adevărat. Operaţiile care ajustaseră gâtul pentru a permite existenţa branhiilor afectaseră corzile vocale umane. Scotea nişte fluierături, pe care Berg le convertea în cuvinte umane. Din păcate, expresia dispărea din ele. Dar Mathilde le ghicea din mişcările lui, din mimica feţei.

– Am vorbit şi cu Alphonse – a promis că, imediat ce am banii necesari, mă ajută să urgentez procedurile legale!

Alphonse era şeful său. După mulţi ani petrecuţi ca hamal, câştigase banii necesari operaţiei care să-i permită să iasă din apă. Era un procedeu costisitor care se baza pe principiile tensiunii superficiale pentru a menţine continuu o peliculă de apă la suprafaţa corpului. Autonomia era limitată – amfibianul era obligat să se îmbăieze periodic – dar ultimele realizări tehnologice lungeau tot mai mult perioada pe care omul o putea petrece departe de mediul său natural.

Era un paradox. Omenirea căutase multă vreme o alternativă la atmosfera tot mai poluată a Pământului. În cele din urmă, o parte din ea se retrăsese în oceane, dezvoltând cu ajutorul ingineriei genetice o nouă ramură a speciei umane. Ca în orice societate, etapa de pionierat fusese urmată de una în care structurile se aşezaseră şi apăruseră clasele. După o perioadă în care spaţiul cosmic reprezentase un teritoriu interzis, amfibienii îşi construiseră propriile nave – imense tancuri acvatice. Astfel se descoperise metoda folosită acum şi pe „Odiseea lui Berg”, aceea a transportului bagajelor prin mediul lichid. Fusese o şansă pentru pătura săracă a amfibienilor, deveniţi hamali pentru fraţii lor care trăiau pe uscat şi pe care-i invidiau. Acum, după atâta vreme de când strămoşii lor părăsiseră omenirea cu cheltuieli imense, unii amfibieni tânjeau să revină în sânul ei.

Iar cheltuielile nu erau cu nimic mai prejos.

– Nu poţi să mai rămâi?

– Ştii prea bine că nu…

Glasul ei era la fel de trist ca al lui. Deşi Berg nu-i lăsa să sesizeze asta.

– Promite-i Hildei că vei reveni aici cu „Odiseea”! Între timp voi munci mai mult şi voi strânge banii pentru operaţie…

– Nu pot, François…

Ochii ei albaştri erau plini de lacrimi. Bărbatul îşi frământa mintea, căutând o soluţie. Se simţea prins în capcană. Neputincios.

– Măcar dacă v-aţi stabili lângă o mare! Aş putea trăi acolo şi ne-am vedea zilnic. Aş putea pescui pentru comunitate!

Fata zâmbi trist. Hilda n-ar fi acceptat niciodată un mutant în comunitatea ei puritană. Nu le permitea membrilor ei nici măcar un implant sau utilizarea unor gadgeturi banale. Poate tocmai asta o împinsese pe Mathilde să caute compania unei persoane diferite. Un om care, prin natura lui, nu putea atenta la castitatea ei. Cu care putea stabili o relaţie sinceră, dincolo de condiţionări. Ochii căprui ai bărbatului o pironiră, scrutători.

– Ştiai de la început asta.

De multe ori o speriase cu capacitatea lui de a intui ce gândeşte. Sau, poate, tocmai asta o atrăsese şi mai mult către el. Fascinaţia victimei faţă de prădătorul căruia nu-i poate scăpa.

– François…

– Te-ai jucat cu mine! În glasul lui se făcea simţit un ton acuzator: M-ai lăsat să-mi fac vise, speranţe! Să mă zbat ca un prost!

– Şi crezi că mie îmi este uşor?

Bărbatul făcu câteva ture nervoase în spatele hubloului, stârnind vârtejuri de apă. După câteva minute, se opri din nou în faţa ei.

– Atunci… de ce?

– Pentru că au fost cele mai frumoase clipe din viaţa mea! se îndârji fata. Pentru că ştiu că niciodată nu voi mai avea parte de aşa ceva. Voi fi doar o femeie de prăsilă, menită să facă plozi care să ajute la sporirea comunităţii. O femeie care va munci ca un rob pentru a-şi creşte familia, ofilindu-se înainte de vreme şi despre care nimeni nu se va gândi că are un suflet!

– Eu mă gândesc! Eu ştiu!

– Da! Şi asta mă va face să rezist an după an, împovărată de greutăţi, ştiind că – undeva printre stele – există sufletul meu pereche. Şi-mi voi face datoria faţă de comunitate. Voi fi o soţie şi o mamă devotată doar pentru că sufletul meu călătoreşte alături de tine, în visele pe care le voi avea târziu în noapte, când voi pune capul pe pernă după o zi istovitoare. Şi-mi voi aştepta cu drag clipa de pe urmă, ştiind că atunci vom putea fi cu adevărat împreună!

François tăcu. Se simţea trădat, dar şi impresionat de forţa interioară a tinerei pe care o iubea. Mintea lui căuta în continuare soluţii şi cuvinte potrivite.

– Am venit să-mi iau rămas bun de la tine, îi întrerupse fata zbuciumul interior.

– Nu te pot lăsa să pleci! şopti el, disperat.

– Mă voi întoarce, promise Mathilde. Într-un alt timp, adăugă.

Închise ochii şi-şi lipi buzele de hublou. Bărbatul făcu acelaşi lucru. Deşi trupurile lor erau despărţite de răceala sticlei, mintea fiecăruia era convinsă că întâlnise buzele persoanei iubite. Când se despărţiră, pe geam rămaseră urmele aburite.

– Te iubesc, şopti el.

– Eşti sufletul meu, răspunse ea.

Apoi se ridică şi plecă, cu paşi înceţi. Când ajunse în pragul uşii se întoarse şi-l văzu pe omul-amfibie lipit cu tot trupul de hublou, de parcă s-ar fi străduit să treacă prin el. Îi admiră frumuseţea străină şi şi-o înscrise pentru totdeauna în inimă. Apoi îi zâmbi, înlăcrimată.

Şi ieşi.

 

*

 

Lui E=mc2 îi plăcea să creadă că-l concura pe Berg. Comandantul navei avea la dispoziţie imensiul spaţiu de stocare organică oferită de pasărea spaţială şi platformele virtuale hexazecimale pe care rula continuu. Inginerul-şef avea doar un trup augmentat cu echipamente de ultimă generaţie care se îmbucau printre puţinele organe care mai rămăseseră nemodificate. Şi un sistem de algoritmi în folosirea procesarelor interne la a cărui dezvoltare contribuise din plin şi pe care-l considera superior oricăror tehnologii existente la ora aceea pe piaţă. Sau, cel puţin, la data la care plecaseră din sistemul solar.

Acesta îi permitea o optimizare a stocării, accesării şi corelării informaţiilor care – credea el – compensa avantajele sistemului lui Berg. Aşa se face că, deşi comandantul îi furnizase schema optimă de salturi spaţiale care să-i ducă la grupul stelar în mişcare AB Doradus, E=mc2 replicase procesul în propriul sistem, folosind propriile ipoteze de lucru. Procesoarele încărcate până la refuz îl făcuseră inactiv timp de 187, dar inginerul-şef era convins că găsise o diferenţă de o fracţiune de salt, care-i putea ajuta să ajungă la destinaţie mai repede cu 0,0056.

În intervalul de timp în care fusese ocupat cu calculele, lăsase sala motoarelor în grija lui μ~. În afara acestuia, restul inginerilor şi mecanicilor erau ultra-specializaţi pe diferite domenii şi, prin urmare, aveau nevoie de cineva care să supravegheze coordonarea acţiunilor. Închis într-o unitate centrală nu mai mare decât craniul unui om obişnuit, creierul lui μ~ comunica wireless cu sute de dispozitive care accesorizau diferite formaţiuni organice crescute din celulele sale stem şi care nu semănau cu nimic din ceea ce compunea o fiinţă umană. Toate aceste părţi ale corpului său, răspândite în pântecele uriaşei nave, îşi executau independent activităţile pe care creierul le programa şi le coordona cu grijă. Şi E=mc2 profita din plin de ubicuitatea lui.

După ce procesoarele reveniră la încărcarea normală, inginerul-şef dădu ordinele necesare pentru pregătirea saltului sub-luminic în conformitate cu calculele ajustate de el. Era un adevărat as în acest gen de călătorii. μ~ observă cu justeţe că specialitatea sa venea în contradicţie cu numele ales. Ciborgul rânji.

– L-am ales tocmai pentru a celebra continuu această limită a fizicii relativiste pe care o provoc continuu.

– Şi ţi-l vei schimba dacă vei căuta o alta?

– Fireşte. Orice erou îşi ia un supranume atunci când are de-a face cu o probă.

– Cum ar fi descoperirea unei specii extraterestre? testă terenul μ~.

– Asta, dragul meu, reprezintă o imposibilitate. Eu cred în universul holografic. Există o legătură biunivocă între mine, ca observator şi universul pe care-l observ. Cred că extratereştrii sunt similari paradoxului din experimentul pisicii lui Schrödinger. În acest moment, ei se află în conştiinţele noastre într-o stare nedefinită: există şi nu există. Doar în momentul morţii, când conştiinţa se eliberează, ei pot căpăta o stare anume. Într-un fel, abia atunci vor putea fi văzuţi.

– Presupunând că teoria ta e valabilă, înseamnă că şi noi putem exista doar în momentul în care suntem eliberaţi din conştiinţa unei specii extraterestre.

– Evident.

– Atunci ajungem într-o fundătură.

– Te contrazic, Micro! Gândeşte-te la timpul relativist. Dacă eu mă îndepărtez de tine cu o viteză hiperluminică, timpul tău trece mult mai repede ca al meu. Dar asta doar dacă tu eşti considerat sistemul de referinţă. Din perspectiva unui sistem de referinţă care mă are pe mine drept etalon, tu eşti cel care se îndepărtează cu viteza hiperluminică. Este un paradox aparent al logicii, dar practica ne dovedeşte că el nu există în realitate.

– Şi care e pisica ta, MC?

– Ţi-am spus: eu cred într-un univers holografic. Extratereştrii mei au forma fractalilor, glumi.

– Am dezvoltat câteva modele fractale pe baza unor observaţii făcute asupra continuumului spaţio-temporal, îl informă μ~. Dacă te interesează…

– Cu siguranţă! se entuziasmă inginerul-şef.

Când „Odiseea lui Berg” ajunse la destinaţie, E=mc2 avu grijă să-i predea comandantului un raport detaliat cu privire la traseul optim ales pentru călătoria cu pricina.

Berg nu dădu prea multă importanţă informării primite de la inginerul-şef. Pe el îl interesa dacă luase o decizie bună când stabilise acea regiune a spaţiului ca următoarea destinaţie. Pentru că CFBDSIR 2149-0403 era un corp cosmic suficient de masiv ca să atingă echilibrul hidrostatic, dar nu într-atât încât să susţină un miez stelar. Cu alte cuvinte, era o planetă rătăcitoare – probabil expulzată dintr-un sistem planetar. Avea o masă de aproape şapte ori mai mare ca Jupiter şi o atmosferă bogată în metan, ceea ce o făcea un candidat neplauzibil pentru o viitoare colonie umană.

Dar, în afara rolului său în expansiunea omenirii prin spaţiu, periplul navei lui Berg avea şi un rol ştiinţific. Şi, cum acest tip de planete rătăcitoare nu fusese studiat niciodată până atunci – ci se bazase strict pe observaţii de la distanţă şi speculaţii – comandantul spera că datele culese aveau să-i aducă fonduri satisfăcătoare din partea cercurilor ştiinţifice.

Scanarea din afară a atmosferei furniză o serie de rapoarte pe care Berg le privi cu neîncredere. Decise să trimită o sondă. Aceasta colectă date în timpul unei rotaţii complete în jurul planetei. Înainte de a ieşi din zona de ocultare, se defectă şi nu reuşi să transmită spre „Odisee” informaţiile culese. Berg studie variantele pe care le avea la dispoziţie şi decise că varianta care avea cele mai mari şanse de reuşită pentru recuperarea sondei o constituia trimiterea unei navete pilotate manual.

Aşa cum făcea de fiecare dată, apelă la algoritmul care alegea aleator unul dintre membrii echipajului capabili să piloteze o navetă cu autonomie scurtă – adică aproape toţi, ţinând cont că devenise un fenomen la fel de banal ca şi conducerea maşinilor de uscat pe autostrăzile din istoria Pământului.

Sper marea lui surpriză – şi o oarecare îngrijorare – tragerea la sorţi îi furniză tot numele lui Paul. Verifică dacă nu cumva greşise ceva în cadrul algoritmului – un element care-l determina să aleagă preponderent anumite nume. Văzând că nu era cazul, decise că era vorba despre un rezultat legitim.

Şi îl anunţă pe Paul despre noua misiune pe care trebuia s-o îndeplinească.

 

Va urma.