Ozz coperta_03211344

Ștefana Cristina Czeller – OZZ (2013) 309p., Editura Tracus Arte, București.

Am format numărul lui Julien, însă am dat doar peste mesageria vocală. Atunci roata din spate stânga a explodat, iar maşina pur şi simplu a zburat într-o parte. M-am rostogolit odată cu ea, izbindu-mă de portieră, în ciuda centurii de siguranţă. Am simţit ceva cald şi umed pe faţă când un alt tonou m-a lovit de plafon. Mi-am pierdut cunoştinţa chiar în timp ce ne opream, scârţâind şi fumegând.

M-a readus în simţiri o durere cumplită de cap. Am clipit şi întâi n-am văzut decât lumini roşii şi albastre, într-un model care ar fi făcut de ruşine orice pictor abstract. Îmi dădeam măcar seama că eram aşezat în genunchi şi aveam încheieturile prinse cu bride din plastic de ceva tare, aflat deasupra nivelului umerilor mei. Era o poziţie foarte incomodă şi putea sugera un singur lucru: că eram din nou gata să fiu bumbăcit. Începea să mă enerveze chestia asta, dar pe moment n-aveam ce să fac. Trebuia să aştept până-mi revin cât să caut o modalitate de a mă elibera şi de a riposta.

– Se trezeşte, am auzit o voce de bărbat.

Cineva mi-a prins părul şi mi-a dat capul pe spate. M-am încordat când plasticul mi-a intrat voios în carne. Încă vedeam doar puncte şi linii, amestecate ca legumele într-un ghiveci, dar măcar începeam să-mi limpezesc mintea. Singurul obiect de îmbrăcăminte a cărui atingere o simţeam erau chiloţii. De restul mă dezbrăcaseră. Încă un semn prost pentru viitorul meu.

– Durează prea mult, a continuat vocea.

Am primit un jet de apă drept în faţă şi am icnit surprins.

– Nu te mai smiorcăi, lepădătură! m-a apostrofat alt glas. Abia am început…

Am clipit pentru a nu ştiu câta oară şi am reuşit să văd ceva. Eram într-un fel de atelier auto, iar în faţa mea se afla un banc lung de lucru plin de praf. Cei doi inşi ale căror voci le auzisem mă fixau cu ochi răi. Erau singurele trăsături pe care mi le dezvăluiau. Purtau amândoi cagule şi dădeau impresia că steroizii le erau cei mai buni prieteni încă din copilărie. Erau îmbrăcaţi cu blugi negri şi tricouri roşii identice. Până când făceau prezentările, i-am numit în mintea mea Pic şi Poc. Poc era cu un cap mai înalt decât celălalt, iar cracul drept al pantalonului îi era sfâşiat, dezvăluind un bandaj înroşit pe alocuri. Cum nu eu îl rănisem, am presupus c-o făcuse Kat. Abia atunci am realizat că lipsea din peisaj.

– Kat? am bolborosit. Ce-aţi făcut cu ea?

– Măi, ce cavaler! a zis cel mai tânăr, adică Pic. Îi vine şi ei rândul. Fă-ţi griji pentru pielea ta deocamdată!

Asta putea însemna c-o prinseseră şi pe ea, dar şi că le scăpase. Am preferat să cred în ultima variantă. Altfel, întrebând despre ea, tocmai le oferisem încă un instrument ca să mă tortureze. Mă îngrozeam numai la gândul că m-ar face să privesc cum o bat sau…

– Cine sunteţi? am întrebat.

Poc mi-a tras o palmă peste ceafă.

– Băi sulă, a zis, cine crezi că pune întrebările aici?

Începeam să ghicesc că Pic era creierul, iar Poc mâna cu bâta. Tot pe Pic îl auzisem la telefon. Nu mă omorâse atunci, dar presupuneam că între timp şansele de supravieţuire mi se reduseseră dramatic. Nu ataci aşa dacă nu eşti dispus să ucizi. Totuşi, faptul că încă nu-şi arătau feţele era oarecum încurajator. Deocamdată, trebuia să joc după cum îmi cântau.

– Voi? am presupus.

– Corect!

Pic şi-a aşezat degetul mare peste pieptul meu, în dreptul inimii, şi a împuns de parcă voia chiar să ajungă la ea. Nu era o aluzie prea greu de descifrat. Am preferat să păstrez tăcerea.

– N-ai venit la întâlnire, pungă vorbitoare de sânge! a mormăit Pic. Crezi că vampirii te pot ajuta să scapi? Te înşeli amarnic!

Ăsta era un element nou şi alarmant, din mai multe motive. În primul rând, cea mai mare parte a locuitorilor din Ozz ar fi râs ca la filmele cu Stan şi Bran să le spui că în oraşul lor mişunau vampiri. Pic şi Poc erau la curent cu existenţa organizaţiei şi nu păreau să nutrească afecţiune pentru ea. Nu le luam asta în nume de rău, orice om cu mintea întreagă ar fi avut aceeaşi atitudine, însă intuiam în ei o ferocitate cu nimic mai prejos decât cea a purtătorilor de colţi. Plus că, între timp, aflaseră că şi eu slujeam organizaţiei, ceea ce mă făcea duşmanul lor. Am încercat totuşi să neg.

– Despre ce vorbeşti? am şoptit.

Poc m-a lovit cu putere peste umărul drept. Nu mai era nevoie de cuvinte ca să pricep. Prima muşcătură a lui Julien mă dăduse de gol.

– Aşa c-ai face bine să răspunzi repede şi corect, a zis Pic, dacă vrei să scapi cu viaţă! Clar?

Am dat aprobator din cap. Nu credeam că şi de data asta aveau să-mi dea doar un avertisment, orice-aş fi făcut. Dar era mai bine ca ei să-şi închipuie asta. Cine erau? Nu acoliţi de-ai vampirilor, dar nici nu ştiau prea multe despre ei. Deşi îmi purtam semnul sclaviei pe obraz de când vorbisem cu ei prima oară, nu se prinseseră până nu văzuseră rana. Am surâs în doi peri. Îmi dorisem să descopăr o tabără adversă şi uite că ea exista, însă orbecăia în ceaţă.

– Cine-i stăpânul tău? a întrebat Pic.

Am ezitat doar o secundă. Nu vedeam cum m-ar fi ajutat, dar nici cum mi-ar fi stricat adevărul. Plus că varianta alternativă era Samuel, despre care nu ştiam mare lucru. Nu că Julien mi-ar fi destăinuit toate secretele sale!

– Julien, am murmurat. Ascultă, n-am vrut să…

Pic mi-a pus degetul mare de la mâna stângă pe buze, oprindu-mă. S-a uitat la Poc de parcă tocmai aflase o informaţie crucială.

– Bine, a spus.

– Nu i-am zis despre voi, am adăugat repede. Încă putem să cădem la o înţelegere.

Poc a râs ca o uşă prost unsă. Pic a ieşit din câmpul meu vizual, dar a continuat să pună întrebări.

– Unde-i? a zis.

– Cine? am şoptit.

– Maica Tereza! Îţi baţi joc de noi?

Se referea la Gail. Le mai dădusem răspunsul o dată, nu puteam decât să-l repet.

– Chiar nu ştiu! Asta-ncerc să aflu.

Poc a scos un fel de chiţăit indignat şi mi-a tras o palmă peste ceafă. Aproape că m-am aşteptat să-mi aud capul sunând ca un clopot.

– Minţi! a spus.

– Ba nu! am gemut. Ascultaţi, când părinţii lui Gail m-au angajat, n-aveam nici o legătură cu vampirii. Nici despre Gail nu ştiam că-i de-a lor. Apoi lucrurile au degenerat şi am fost prins în capcană. Cred că şi ea a intrat într-una, dar întinsă de-un psihopat. Omu-i nebun, iar vampirii ar putea fi singura şansă a lui Gail să scape…

– Bla, bla, bla, a spus Poc. O să-mi placă să-ţi rup toate oasele unul câte unul, băieţică!

Pic a revenit lângă el. Avea în mână pantalonii mei şi găsise buzunarul ascuns. Se holba la bancnotă, încă prinsă în folie, aşa cum mi-o dăduse sergentul. A extras-o din plastic şi a scos o lampă UV. A luminat bancnota, iar eu am aşteptat, oscilând între speranţă şi frică, rezultatul examinării. Ştiam ce citea de pe ea, dar habar n-aveam dacă asta căuta şi ce însemnau cifrele pentru el.

– Termină! a spus, după o pauză. Ai hârtia, deci totu-i o mascaradă! Amicii tăi cu colţi au ucis-o, iar tu eşti aici ca să aduni gunoiul?

– Nu, am şoptit. Gândiţi-vă puţin…

Pentru Poc asta era, se pare, o insultă mai rea decât o înjurătură de mamă. M-a lovit peste rinichi cu bocancul. Am gemut surd.

– Nu mai fă pe deşteptul! a rânjit Poc. Poate c-ar trebui s-o aducem pe curvă… Kat, nu? Să i-o tragem chiar aici, lângă tine, în toate găurile. Mie unu-mi place mai mult pe la spate.

Am simţit cum mă cuprinde disperarea. Cu durerea mă învăţasem într-o oarecare măsură, chiar şi cu perspectiva morţii, dar să asist neputincios la supliciul lui Kat… Am căutat un argument convingător, dar vedeam că fiecare vorbă de-a mea doar le sporea neîncrederea.

– Nu-s amicii mei! am exclamat totuşi. Am intrat în bucluc doar ca s-o salvez pe Gail.

– Şi bancnota cine ţi-a dat-o? a întrebat Pic cu un glas care ar fi făcut calota arctică să pară un tărâm de-a dreptul tropical. Gândeşte-te foarte bine la răspuns!

Poc a scos un pistol şi i-a lipit gura de palma mea stângă.

– A fost a lui Gail, am spus cu voce mică.

– Aşa, a zis Pic. Şi cum a ajuns la tine?

– Gail a lăsat-o la o benzinărie…

Nu l-am pomenit pe James. Nici n-ar fi ajutat. Nu mă credeau, n-ar fi făcut-o indiferent ce le spuneam. Am auzit cum Poc ridică piedica pistolului şi, deodată, am capitulat. Pur şi simplu, m-am lăsat copleşit de uriaşa oboseală adunată, pe care nici o lună de somn n-o putea alunga.

– Dă-i drumul! am spus, privindu-l în ochi. Torturează-mă până mor! N-o să afli altceva şi nici n-o s-o ajute pe Gail să scape de-un sfârşit îngrozitor, dar mi-ai face un serviciu. M-am săturat să fiu muşcat şi tras pe sfori ca o marionetă. Cred c-am sacrificat destule pentru o piţipoancă gata să devină vampir. Haide, ce mai aştepţi? Trage!

Poc a scos un chicotit satisfăcut, iar eu am închis ochii şi am aşteptat sunetul pistolului.

– Nu! a zis Pic. Spune adevărul… Avem codul, fata nu-i esenţială. Trebuie să mergem mai departe.

S-a rezemat de banc şi m-a învăluit într-o privire meditativă. Nu puteam să ghicesc ce socoteli îşi făcea, dar aveam impresia distinctă că planul său de bătaie tocmai suferise o întoarcere de 180 de grade.

– Nu le-ai jurat supunere de bunăvoie, a spus. Nu vrei să-ţi recapeţi libertatea?

– Ba da, am recunoscut. Dar nu e-un jurământ pe care să-l pot lua înapoi, nu? Julien e prea puternic, prea iute, prea…

Ce făceam? De ce vorbeam cu Pic de parcă mi-era amic? Tocmai orchestrase torturarea mea!

– Şi dac-ar exista o soluţie? a întrebat Pic.

Mi s-a oprit inima-n loc. Era ăsta supliciul suprem? Să mă tenteze cu o salvare inexistentă? Dacă da, trebuia să-mi scot pălăria în faţa inventivităţii lor. Pic nu avea însă aerul cuiva care doar se distrează.

– Despre ce vorbeşti? am murmurat. Cine sunteţi?

– Suntem cei care vor să-l elimine pe Julien şi pe toţi trepăduşii lui. Şi te-am putea folosi. O mână spală pe alta, nu?

Poc l-a prins de cot.

– Auzi, a spus, chiar crezi că-i cazul…

Un ţiuit l-a întrerupt. Pic s-a încruntat.

– Avem oaspeţi, a spus. Ocupă-te de ei! Am nevoie de încă un minut.

Poc s-a îndepărtat, bombănind ceva într-o limbă cu sonoritate latină. Am auzit apoi uşa închizându-se şi, după câteva secunde, focuri de armă. Pic a adunat de pe banc un ciocan prăfuit.

– Ce zici de oferta mea? mi-a spus.

– Mă bag, am şoptit.

– Te caut eu.

A ridicat ciocanul şi l-a izbit drept în degetul meu mare de la mâna stângă. Am urlat şi, încă o dată, am plonjat într-o lume de tăciune. Am hălăduit o vreme pe acolo, nepăsător la ce se întâmpla în jur, până când am descoperit că eram întins pe spate, iar cineva îmi mângâia părul. O palmă caldă, tremurătoare. Simţeam o durere surdă în degetul zdrobit şi am presupus că primisem un analgezic destul de puternic. Am mormăit ceva, nici eu nu ştiam ce. Poate ar fi fost bine să nu mă mai trezesc.

– H.L.?

Vocea lui Kat. Am deschis în fine ochii şi am văzut-o, aplecată deasupra mea, cu faţa boţită de îngrijorare. Avea vânătăi urâte pe obrazul drept şi o zgârietura adâncă pe frunte, dar până la urmă părea să fi scăpat destul de uşor din accident.

– Eşti bine, am şoptit. Am crezut…

M-am mişcat puţin şi o durere ascuţită mi-a străbătut braţul, până la umăr. Palma îmi era acoperită de un bandaj gros, trupul aproape gol, de o pătură.

– Stai liniştit! Îmi pare rău, a murmurat Kat.

M-am uitat întrebător la ea.

– Am fost aruncaţi din maşină în direcţii diferite, a spus. Eram ameţită… I-am lăsat să te ia. Erau doi, cu arme mai puternice… Of, slavă Domnului că lordul Julien te-a găsit! Dar putea să fie prea târziu… Îmi pare aşa de rău! Când te-am văzut acolo, leşinat, am crezut… În fine, nu mai contează! O să fii bine. Te ducem la el.

Asta nu însemna neapărat că voi fi bine, dar nu ştiam cine mai era în maşină şi, oricum, morfina sau ce-o fi fost îmi cam împleticea limba. Mi-am întors doar puţin capul şi i-am sărutat degetele care îmi mângâiau obrazul. Era cel mai bun mesaj pe care-l puteam transmite fără cuvinte. Am simţit-o relaxându-se doar puţin. Oare chiar crezuse c-o învinuiam pentru ceva?