Tristă vieţuitoare care acum citeşti aceste rânduri, mai pâlpâie încă în dumneata vremelnica lucire iluzorie a vieţii, fie ea mizerabilă sau plină de glorie, însă eu, ticălosul care am fost Mugurel Apopândoaiei, voi fi demult umbră neştiută în ţara lui Aghiuţă şi nimeni nu va mai pomeni numele meu, nume cu care nici n-aş fi vrut să-ţi pângăresc gândurile întrucât nu mai merită să fie rostit fără adâncă scârbă din partea semenilor mei.

În curând voi zace o vreme la morga penitenciarului Nazarcea de unde nădăjduiesc să ajung îngropat, în mare taină, între viile din apropiere, printre vrejurile şi butaşii de Cabernet, fără de piatră funerară, căci se obişnuieşte prin partea locului ca deţinuţilor muribunzi să le fie împlinită dorinţa ultimă, pentru ca nimeni să nu mai audă vreodată de mine şi nici eu de voi.

Am lângă mine fiola cu cloroform, un capăt de lumânare şi acest creion chimic cu care voi aşterne aici, în taină, deşertăciunea unei vieţi pline de cumplite vise urâte ce m-au măcinat până când s-au adeverit.

Dacă ai găsit cumva această mizeră scriptură şi ai apucat până acum să auzi de mine, poate ar fi bine să te opreşti şi să zvârli în foc aste slove care, dacă nu vor stârni in tine dezgustul, te vor tulbura îndeajuns pentru restul vieţii tale, precum îţi năuceşte visele un vechi vin de Nazarcea în care, poate vreodată, îţi vei înmuia amarul somn.

Fie dar să ai înţelepciunea să te opreşti, pentru că eu voi continua să aştern aici mişelia zilelor şi ceasurilor din urmă ale vieţii mele, fără pretenţia ca cineva să le înţeleagă sau chiar să le dea crezare.

De cele mai multe ori, tot omul devine necrofil pe nesimţite, deşi nimeni nu obişnuieşte a recunoaşte, specia umană, în întregul ei, manifestând adoraţie ce lesne se transformă în iubire, doar după ce fiinţa trece în nefiinţă, astfel că persoane care în viaţă au cunoscut doar hula şi sărăcia, după moarte au dobândit gloria şi iubirea semenilor încă vii, cum bine au remarcat latinii care deşi l-au exilat pe nefericitul Ovidiu tocmai la margine de ghiol mioritic, într-o cruntă bataille de jeu, au sfârşit prin a recunoaşte, pe limba lor, după ce acesta s-a stins umilit si blamat, că gloria venit, cineri sera, aşezând opera lui în abecedarele micuţilor ce proveneau din familii de gladiatori.  Eu însumi, nu îmi aduc aminte ceasul în care mi s-a cuibărit în suflet o dragoste adâncă şi pustie, mai întâi faţă de obiectele neînsufleţite, apoi spre cele ce odată au avut suflet.

Ai grijă ce începi să îndrăgeşti, pentru că nu-i iubire mai mare ca dragostea nereciprocă, fie-mi îngăduit să o numesc astfel, căci doar iubirile neîmplinite, zic oamenii, par a fi eterne,dar sigur,sigur nu este aşa.

Adevarata dragoste, al cărei capătâi nu se mai poate întrezări, şi prin urmare te duce spre eterna ei căutare nemuritoare, este iubirea dintre un muritor şi un mort, nascută după momentul vremelnic în care muritorul a devenit la rândul său mort, când partenerii, fie-mi din nou îngăduit să le spun astfel, nu s-au cunoscut în timpul vieţii pamânteşti decât unilateral, muritorul pe mort, în scurtul răgaz în care mortul mai poposeşte vreme de câteva zile printre cei vii.

Fie-mi îngăduit să-ti aştern povestea mea, fiindcă văd că vrei sa pătrunzi în urzelile chinuite ale ciudatului meu destin de vreme ce încă mai citeşti aceste rânduri murdare, care  n-ar merita să atingă nici măcar o privire prihanită, care a cunoscut multe rele, la care poate s-a facut părtaşă, într-atat încât să o intereseze, iată, acum, acest destin despre care iţi vorbesc, fără să fi fost chip să te fac să renunţi la a ma cunoaşte,căci oricum, mă vei cunoaşte după moartea mea .

Nu vreau compătimirea semenilor mei, însa ţie iţi cer să îmi juri, acum, în chiar acest ceas, că nu mă vei crede nebun şi mai ales că nu mă vei judeca greşit, apoi n-ai decât sa cunoşti până la capăt nefericita mea poveste şi să îţi împlineşti astfel curiozitatea.

Şi, era să uit, dacă se nimereşte să fie o seară friguroasă, nu uita să verşi şi pentru mine,aşa cum nu ştiu de ce se obisnuieşte, puţin rachiu, sau chiar nişte carmol, pe colţul sobei şi fii sigur, sigur, că-ti voi fi recunoscător, oricât de departe s-ar afla tărâmul  umbrelor, unde mă aflu acum. Lasă-mă aşadar să îmi amintesc…

*

Copilăria mi-am petrecut-o la Uricani,oraş minier răsărit în preajma minei Lupoaia,mină stearpă care îşi trage numele de la urletele brigadierilor rătăciţi, repartizaţi după absolvirea liceului să –şi facă acolo ucenicia ,în galerii,urlete ce răzbateau în nopţile de iarnă aidoma scheunatului prelung al haitelor de lupi.

Cu tot progresul anilor de după razboi,când la Uricani au început să se înalţe spre cer blocuri cu un etaj, aşezarea a rămas pentru localnici un ţinut plin de taine, bântuit de iele, strigoi şi pitici subpământeni.Aici, după miezul noptii, poţi întâlni în zăvoaiele pustii somnambuli care caută mandragore, acele ierburi despre care se spune că pot desface încuietorile şi care cresc din plantele udate de lacrimile spânzuraţilor ce curg dacă aceştia atârnă în ştreang trei zile şi pe care le pot dibui doar câinii negrii,aduşi în lanţ, pe timp de furtună.

Bunicul era din părţile Moldovei şi prin anii “50 a fost strămutat la Uricani pentru simpla vină că într-o amiază ar fi cântat la mandolină mai tare şi ar fi deranjat o mătuşă a lui Stalin care vizita în acea vreme un azil din zonă, abia reuşind apoi să cumpere o casă dărăpănată ce aparţinuse unui cismar falit,în care ne mutasem întreaga familie.

Casa avea un beci adânc , plin de şobolani altoiţi ,judecând după mărimea lor, pe care bunicul nu reuşise să îi stârpescă. Într-o noapte de iarnă , bunicul coborâse în beciul acela întunecat, în care îşi ţinea putina cu varză şi câteva sticle cu rachiu.

N-am să uit nici acum chipul albit de groază al bunicului, care ieşise din pivniţa igrasioasă după câteva clipe, spunându-ne că în pivniţă este cuibărit un pitic negru şi acoperit cu fulgi.

Am aşezat un scrin greu peste oblonul pivniţei, care dădea în bucătarie ,apoi ne-am dus cu toţii la culcare,laolaltă,în aceeaşi încapere,unde n-am închis ochii până dimineaţa,când am constatat îngroziţi că bunul meu bunic,aflat cu noi in acelaşi aşternut, urinase în pat, probabil de frică.

Zilele au trecut şi niciodată nu am mai desfăcut capacul beciului, pe care l-am zăvorât sub scrinul greu ce nu l-am mai clintit de acolo. În suflet mi se cuibărise însă teama de pitici, astfel că obişnuiam să visez urât şi chiar să am coşmaruri tot mai frecvente, mai ales ca în toiul noptii auzeam uneori urletele bunicii şi vedeam

în camera alaturată cum se aprindea lumânarea când uneori bunicul se mai scapa prin pat ,chinuit de vreun coşmar ce găsea tărâm prielnic în cazul în care bunicul lua cina mai târziu, ţinand seama de adoraţia pe care bunicul o nutrea  pentru omlete, dar şi de faptul că de fiecare dată bunica se descotorosea de ouăle ce scăpaseră neobservate sub cloşcă, servindui-le bunicului,tocmai pentru a le păstra pentru mine pe cele proaspete.

O dată cu venirea primăverii, bunicul şi-a recăpătat vigoarea şi a încercat să ne încurajeze povestind că era posibil ca o maimuţă bătrână să fi scăpat de la menajeria din Uricani, meşteşugindu-şi singură cheia ce i-a asigurat descătuşarea , după anii în care se umanizase sub privirile vizitatorilor inumani, săpând tunel spre a se încuibuşa în beciul nostru ca să fete, pivniţă care, în opinia bunicului, oferea condiţii similare junglei datorită funiilor de usturoi şi ceapă, ori legăturilor de mărar ce atârnau de tavan, explicaţie în care nici bunul meu bunicuţ nu părea să creadă, judecând după necontenirea scăpărilor nocturne de care da dovadă spre groaza bunicii care continua să îi servească preferatele lui omlete, mai ales de când începuse să găsească în fundul grădinii noastre, în mod misterios, ouă îngropate în bălegarul vacii de o preadarnică mână necunoscută, fără a mai băga de seamă faptul că noi nu aveam nici găini şi nici vacă, ci doar un vecin duşmănos şi ascuns, al cărui fiu plecase de mic la oraş şi preda acum la o universitate controversată de medicină naturistă.

Într-o seară ploiasă , bunicul a adus de la bibliotecă o cărţulie despre pitici şi obiceiurile lor, sperând ca eu, mezinul familiei, să mă familiarizez cu idea existenţei unor astfel de creaturi care, de regulă, nu pot fi considerate duşmănoase.Era o carte murdară,cu file îngălbenite, plina cu stihuri scurte şi povesti cu pitici.In seara următoare m-am cufundat în lectura cărţii şi am descoperit povestea unui pitic rătăcit într-o pădure, pe viscol, pitic care nu s-a mai putut întoarce printre ai săi, poveste care mi-a adus o oarecare nelinişte căci versetele aveau numai o aparentă voioşie, dar în realitate ascundeau o mare tristeţe:                  

         “ Ce poveşti

                              Mai citeşti?

                              Cu moşnegi,

                              plini de negi?

                              Cu pitici,

                              ucişi de mici…

                             Vrăjitori si moşi saşii,

                             Care chinuie copii…”

Apoi povestea continua despre chinurile piticului prins de viscol care n-a mai nimerit drumul de întoarcere şi nu a mai putut ieşi de sub zapadă:

             “Înapoi,nu-i chip să iasă,

                             Dă din coate..

                             Nu se poate,

                             Groasă,deasă îl apasă,

                             Neaua-greaua,

                             Dusmanoasă..

                             -Vreau acasă !!!.. “

În urma lecturilor de acest gen, cu care bunicul începuse să vină tot mai des de la biblioteca comunală,în casa noastră domnea o atmosferă de spaimă neştiută şi adâncă,care mai dispărea doar când vara se apropia şi zilele se lungeau.Atunci, mergeam împreună cu bunicul la groapa de gunoi să adunăm tinichele , pe care le vindeam către centrele de colectare a vechiturilor. Am crescut între tinichele,care pentru noi erau sursa existenţei şi motiv de încântare,învăţând de mic că nu este desfătare mai placută decât găsirea unei ruginituri, pe jumătate înghiţită de pământ.

După majorat m-am înscris la o facultate privată de medicină naturistă din Uricani, instituţie care, contra unei taxe modice, pregătea tineri practicanţi care chiar dacă nu puteau deveni doctori în adevăratul sens al cuvantului, căci nimeni n-ar fi întraznit să le solicite ajutorul, scotea de pe băncile sale felceri iscusiţi în arta îmbălsamarii, care puteau opera şi asupra celor vii disecţia unui furuncul sau scoaterea unei ţepe mai adânc infipte.

La internatul facultăţii l-am cunoscut pe colegul meu, Cîrstea Dragomirescu, fiul unor boieri scăpătaţi de prin părţile Putineiului.

Ca să mă pot întreţine şi să achit taxele de şcolarizare am fost nevoit să mă angajez ca gropar la cimitirul din Uricani.

Groparii erau rari în Uricani şi nimeni nu s-ar fi învoit la aşa o slujbă întrucat, într-un oraş de mineri, un gropar este socotit o piază rea şi aducător de ghinion.

Aşa m-am însingurat. Am devenit tăcut ca mormântul şi privirea mi-a slăbit.

Puţinii prieteni au început să mă ocolească până ce am devenit atât de singur încât, neavând cu cine vorbi, glasul mi-a scăzut, transformându-se în şoaptă.

Mă simţeam în largul meu doar în interiorul gropniţelor pe care le săpam cu dibăcie, pierdut în gânduri, uitând să mă mai opresc din săpat şi ajungând astfel să sap gropi neobişnuit de adânci, din care aproape că nu mai puteam ieşi.

Am început să desluşesc graiul râmelor, acele mici vieţuitoare solitare care împânzesc pământul şi pe care majoritatea oamenilor le cred fără de glas, ceea ce desigur este un neadevăr ştiintific, dar şi o mare nedreptate făcută unor fiinţe capabile de afecţiune şi chiar compasiune, care nu se bucură niciodată de răul altuia, pe care omul le-a exclus în mod nedrept din rândul animalelor de companie,

trecându-se cu vederea că de fapt acestea sunt singurele care ne acompaniază cu adevărat pentru eternitate.

Aşa trecuse primul an de facultate, plătindu-mi restanţele din banii câştigaţi ca gropar sau din vânzarea tinichelelor pe care le găseam din abundenţă la groapa de gunoi, în aşteptatrea absolvirii cursurilor, căci se apropia cu paşi repezi momentul când aveam să devin un soi de doctor şi să traiesc de pe urma îmbălsămării cu carmol a concetăţenilor mei, pe care începusem să-i studiez instinctiv şi să apreciez din ochi cantitatea optimă de lichid de îmbălsămare în cazul fiecăruia.

Încă din luna noiembrie se instalase un ger cumplit şi ninsori abundente, nemaivăzute cuprinseseră Uricaniul, şubrezind acoperişul facultăţii.

Într-una din zilele acelea geroase, în amfiteatrul facultăţii ţinea cursuri marele profesor Praporgescu Eliade, renumit cercetător în domeniul tanatologiei juvenile.

Zgribulit, lângă Cîrstea Dragomirescu, încercam să iau notiţe din prelegerile  profesorului, răcit cobză, aflat în mijlocul sălii unde pe o masă rotundă fusese adus un cadavru acoperit cu o carpetă colorată, cadavru ce urma să ne slujeasca drept material didactic. Profesorul Praporgescu îşi începuse prelegerea, aşa cum facea de obicei, pe un ton grav, cu inflexiuni teatrale:

– Onorat auditoriu, precum ştim, medicina, şi îndeosebi cea umană, este şi va rămâne un tărâm necunoscut, în care mintea umanoidă bâjbâie spre a dibui leacurile capabile să cârmuie suferinţele semenilor noştri. De astă dată, am deosebita plăcere să lucrez împreună cu voi asupra unui corp omenesc real, lipsit de cea mai mică urmă de viaţă, corp peste care, de ore bune, s-a instalat rigor mortis cadaveris, căci sufletul a părăsit de îndelungate ceasuri acest trupuleţ. Şi, capetele domniilor voastre, luminate de făclia ştiintei riguros exacte care este medicina, fie ea şi naturistă, vor distinge între animus şi viaţa vulgară, care animă orice vieţuitoare din alte specii. Căci nu putem pune semnul egalităţii între sufletul poetului care, ca o trestie cugetătatoare, ne mângâieşte simţirile cu capodoperele sale şi, de pildă, un urangutan sălbatic, care în ţarile subdezvoltate poate proceda chiar la violuri asupra altor specii, din păcate, inclusiv cea umană,rezultând uneori nedorite încrucişări din care s-au născut tot felul de quasimodoi,uneori numiţi,în bătaie de joc,copii minune. Să ţinem minte aşadar că omul, acestanimalicus vulgaris, poate crea într-o anumită măsură viaţa, fie ea artificială, dacă e să ne gândim la calculatoare sau roboţi, fie ei şi de bucătarie, căci robotul tot robot rămâne, însă el nu poate crea sufletul nobil. Desigur, fiecare dintre dumneavoastră, dragi hommo erecţi însetaţi de ştiinţă , mai ales cei proveniţi din familii înstărite, cunoasteţi că în secolul trecut a existat o practică ,des răspândită în zonă, de a crea un soi de viaţă primitivă, referindu-mă aici la ceea ce noi numim naşterea îndrăgiţilor homunculi, nepreţuite forme de viaţă, născute din ou, persecutate în vremurile de demult de circarii ambulanţi ruşi, pe mâinile cărora ajungeau în mod nedrept. Astfel, după cum bine ştiţi, după descoperirile medicinei, care au devoalat că în ouăle de găină se petrec procese de împreunare spre fecundarea ovulului, boierii scăpătaţi care cochetau cu ştiinţa când nu erau fugăriţi de turci prin câmpia Dunării, au găsit de cuviinţă că este posibil a fecunda oul găinii, imediat după expulzare, injectând în el sămânţa umană şi lăsându-l la soare, în bălegar umed, folosind vulgarul ou nu pentru a-l preface într-o greţoasă omleta dătătoare de junghieri stomacale, aşa cum poate mulţi dintre domniile voastre procedaţi, ceea ce ar trebui să vă dea de gândit şi să vă reorientaţi purtările omeneşti culinare meschine, pentru a nu deveni sclavi ai closetului, ci arhangheli ai ştiinţei experimentale. Acum vă voi arăta însă un înveliş de suflet uman şi nu un homuncul cleios, în care viaţa n-a pâlpâit decât la ieşirea din ou, uneori trecut neobservat, embrion minuscul, în omleta vreunui gentilom…

Zicând aceasta profesorul smulse carpeta ce acoperea cadavrul şi o azvârli spre

tavan, dezvelind privirilor noastre corpul unei fătuci înţepenite, înecată în Bistriţa.

Un murmur rece străbătu sala de la un capăt la altul, iar ochii studenţilor începură să se holbeze la corpul care zăcea inert pe masă. Profesorul continuă:

– Ceea ce vedeţi aicea, în lumina ochilor voştri studenţeşti, este un corpuleţ de om…corpus, cum bine spuneau latinii, corpus din care animus, adică sufletul, s-a dus spre a nu se mai întoarce… Practic, este vorba de un mort, mai exact de o moartă, iar principala caractersitică a mortului, dar în egală măsură regula se aplică şi moartelor, este că nu simte nimica!.. Iacă, dacă voi înfige în ochiul acestei tinere o vergea sau dacă mă voi apuca să o biciuesc cu propria mea curea, ea nu va simţi deloc mare lucru, după cum nici curentarea ei, cu înalt amperaj, nu produce efect, în afară de o oarecare pârlire, uşor fumegăcioasă…

Zicând acestea, profesorul Praporgescu începu să îşi desfacă cureaua pantalonilor spre a pune în practică cumplitul experiment.

Nu ştiu de ce, dar nu am mai putut răbda şi am luat de pe jos carpeta colorată ce acoperise trupul fără viaţă, îndreptându-mă către profesor şi după ce i-am înfăşurat faţa în carpetă, i-am înfipt vergeaua de pe masă în fesa stângă.

Gestul m-a costat scump, căci am fost desigur exmatriculat şi a trebuit să mă reîntorc în baraca pe care mi-o clădisem în marginea cimitirului, cu visele zdrobite.

Nu aveam să mai devin doctor niciodată şi nu îmi puteam explica neînţeleasa izbucnire. Am băut toata noaptea carmol, golind în zilele următoare recipientele cu lichid de îmbălsămare pe care le strânsesem, într-o pornire bahică  inexplicabilă.

După câteva zile, când spre înserare începuse să ningă liniştit, duba primăriei sosise la poarta cimitirului aducând un mortuleţ într-un sicriu improvizat din placaj, spre a fi îngropat degrabă. L-am cărat singur pe zăpada afânată, legându-l de mine precum o sanie trasă de renul cu lopata pe umăr, care eram chiar eu.

Aproape se întunecase când am aşezat singur sicriul în groapă. Nu caut obârşia sentimentului ciudat care, înainte de a acoperi mormântul, m-a făcut să doresc să ridic capacul, fie şi numai pentru o clipă. Am privit îndelung, în lumina care pălea, şi am desluşit chipul tinerei pe care profesorul Praporgescu o prezentase în aula sumbrei facultăţi de medicină naturistă. Deşi avea ochiul înţepat şi vizibile lovituri de bici, aplicate în mod sigur de profesor, tânara era de o frumuseţe desăvârşită. Chipul începuse să se descompună imperceptibil, ca o pictură pe care picură ploaia, iar stropii prelinşi o şterg încet. Am aşezat în cele din urmă capacul peste sicriu şi, plin de o neînţeleasă amărăciune, având în vedere obişnuinţa cu care îngropasem tot felul de ingineri sau notari mărunţi, am astupat groapa, întorcându-mă în baracă aproape de miezul nopţii, când am văzut cum luna galbenă, ca o febră tifoidă, apune în spatele ruinelor fabricii de bere aşezată la marginea cimitirului.

Nu ştiu cât era ceasul când m-am trezit din somnul greu, căci felinarul stins care se bălăbănea de peretele barăcii în bătaia vântului care se dezlănţuise, făcea un zgomot surd şi insuportabil, iar baraca se zgâlţâia din temelie. Am socotit că mai erau câteva ceasuri până avea să se lumineze. Era tocmai una din acele nopţi de spaimă în care destinul ţi se schimbă pe nesimţite, când în suflet ţi se cuibăresc gânduri nemaiavute, precum se preumblă şerpii în aşternuturile popilor blestemaţi.

Atunci m-am dus şi am dezgropat-o. Am săpat orbeşte până am simţit capacul sicriului pe care l-am ridicat cu înfrigurare. Am stat aşa vreme de aproape un ceas, după ce i-am aşezat în gură o lumânare, observând cum ceara străvezie îi picură pe buzele încălzite de flacăra feştilei. Când buzele i s-au încălzit cât să topească fulgii de zăpadă ce continuau să curgă în groapă, am sărutat-o. Spre dimineaţă, cântatul cocoşilor anemici a început să răzbată dinspre oraş, iar eu am îngropat-o cu mare grijă şi nimeni nu mai putea bănui că toată noaptea mormântul fusese răvăşit.

A doua zi m-a vizitat Cîrstea Dragomirescu. Îşi lăsase plete, începuse să se simtă pătruns de studiul facultăţii şi mi-a mărturisit că îşi comandase deja roba de absolvire. Am discutat fleacuri, ocolind amândoi subiectul care mă făcuse să termin cu facultatea. Mi-a vorbit totuşi despre cursurile profesorului Praporgescu şi aplecarea acestuia spre studiul homunculilor clociţi la soare, din care, în opinia profesorului, puteau evolua fiinţe umane născute din ouăle păsărilor de curte, fecundate de bărbaţi, femeia nemaiavând astfel nici un rol în perpetuarea vieţii, stranie găselniţă a profesorului, ce izvora parcă dintr-un anume misoginism de burlac rătăcit şi dintr-o neînţeleasă ură faţă de prepararea unei omlete, considerată crimă în viziunea lui.

Când să plece, fostul meu coleg s-a întors către mine şi, uşor încurcat, mi-a spus:

– Ştii, până la urmă profesorul a biciuit-o pe fata aia…ba chiar i-a băgat şi o vergea în ochi… nu trebuia să te mânii, totul era o chestiune ştiinţifică, pentru ca cei ca noi să putem fi doctori… chiar dacă era o fetişcană destul de atrăgătoare…

Simţind privirea mea tulbure, Cîrstea Dragomirescu se opri din cugetat, îşi scoase cuviincios jobenul şi, luându-şi rămas bun, se pierdu pe aleile cimitirului.

Fusese o zi lungă, interminabilă şi plictisitoare, iar la lăsarea serii am luat lopata şi am dezgropat-o din nou. Îi adusesem flori şi sucul acela rar, numit Brifcor, din care i-am turnat câteva înghiţituri peste buzele pe care tocmai i le încălzisem cu lumânarea.

Nu mă socoti nebun, sunt conştient de absurdul grotesc al gestului meu însă în acest fel o apropiam aparent de viaţă şi de normalitatea pe care am fi putut să o cunoaştem în timpul vieţii dacă ne-am fi întâlnit la un suc. Şi noaptea a fost scurtă, a trecut imediat, iar spre dimineaţă am acoperit cu cea mai mare grijă răvăşitul mormânt. Am luat felinarul şi, când să plec, am rămas împietrit de o cumplită vedenie. În graba mea uitasem capacul sicriului la suprafaţă. L-am luat cu grijă şi am pornit spre baraca mea, l-am aşezat sub pat, unde probabil este şi astăzi.

Toată ziua am mângâiat capacul şi l-am alintat ca pe un dar nebănuit. Atunci mi-a încolţit în minte gândul de a o aduce pe tânăra mea viitoare mireasă în baracă, unde preţ de câteva zile aveam să trăim fericiţi.

Am aşteptat nerăbdător ceasul înserării, ascuţindu-mi în continuu cazmaua cu gresia, însă am găsit şi timp ca să împodobesc umilul meu sălaş cu crenguţe de vâsc şi să aştern o masă pentru o cină aproape numai în doi.

După lăsarea serii mi-am împlinit visul. Am acoperit mormântul pentru ca nimic să nu trădeze că acesta fusese golit pentru eternitate.

Nici nu trecuse de miezul nopţii, când deja eram amândoi aşezaţi la mescioara din baracă, eu sprijinit în coate, privind-o cu nesaţ pe fata sprijinită în scaun, căreia, la lumina lumânărilor, i-am cerut mâna, dezmierdând-o peste nedreptele urme de biciuşcă rămase de pe urma profesorului Praporgescu.

Desfăcui sticla cu Cabernet de Nazarcea şi îi umezii buzele neînchipuit de frumoasei mele tovarăşe cu lichidul sângeriu, apoi sorbii şi eu din acea licoare cu şăgalnice arome venite din adâncurile pământului.

Vechiul meu gramofon, singurul prieten din nopţile de dinainte, susura încet melodiile cântate de franţuzoaica aceea care, deşi nu-mi aduc aminte numele ei, a suferit ca şi mine neîmplinirea unor amoruri ,fără a-şi găsi însă liniştea doar  din prea mărunta neinspiraţie de a nu-şi fi căutat dragostea în cimitirele Parisului.

Am luat-o în braţe pe logodnica mea şi i-am dăruit câţiva paşi de dans, din paşii mei, valsând fericit prin coşmelia în care locuiam, împreună cu ea, ţinând-o strâns la piept, în armonia divină a muzicii ce şoptea despre acea la vie en rose pe care o tocmai  trăiam şi pe care, bunule confident, ţi-aş dori să o trăieşti şi tu, fie doar câteva clipe, măcar pentru a o putea înţelege, convins fiind că orice dorinţă este sortită împlinirii, mai ales când ea aparţine unui deţinut muribund, căci se pare că tot universul pune umărul la realizarea ei atunci când ea este respinsă cu prea multă uşurinţă de nevrednicul ei destinatar.

Astfel, nu mă vei mai judeca greşit când, la rândul tău, răpit în mrejele dansului, vei valsa în braţe cu frumuseţi ce odinoară au avut suflet, bărbaţi sau femei, după cum îţi este preferinţa, indiferent  cui au aparţinut acestea, fără a mai băga de seamă amănunte lipsite de importanţă, precum nerespiraţia lor ori melodia ce vă poartă, fie ea veche romanţă de pe malul Senei, ori înfrigurate  ţopăieli ale dansurilor de felul acelora atribuite pinguinilor de pe marginea Dâmboviţei.

Am adormit cu capul pe umărul ei, plecat în vise stranii, ce nu pot fi dezlegate, legănat într-o fericire amăruie imposibil de descris, care nu ştiu cât a durat.

Era amiază când m-am trezit din vis, într-o larmă nespecifică, ce răzbătea până la baraca mea. Mahmur, am privit prin perdeaua ruptă zărind în marginea cimitirului un pluton de miliţieni agitaţi, care răscoleau cimitirul, şi maşina miliţiei care tocmai sosise.

Aveam să înţeleg imediat ce se petrecuse, zărind pe marginea mormântului răscolit, ce-mi găzduise câteva nopţi proaspăta mireasă, pe profesorul Praporgescu, lovit de dambla. Nefericitul profesor se ataşase şi el, chinuit sufleteşte, în mare şi nespusă taină, de tânăra ce-i slujise drept material didactic, disimulând prin cruzime o dragoste adâncă, ce-l făcuse să vină noaptea cu gând să o dezgroape, săvârşind însă acest sacrilegiu la scurtă vreme după ce eu o luasem la mine.

Grija cu care fusese reacoperit mormântul nu-i dăduse de bănuit, iar când a găsit mormântul gol şi sticla de Brifcor golită pe jumatate întrânsul, fusese lovit de dambla. Aşa îl găsiseră a doua zi primele babe ce veniseră la tămâiat, tremurând în chinurile spasmelor pricinuite de o dambla severă , lângă mormântul gol şi răvăşit. N-am să uit niciodată acea privire a profesorului Praporgescu, ce mi se dezvălui în acele clipe, în care lucea ceva neînţeles, neuman şi de-a dreptul homunculesc.

Puzderia de miliţieni întărâtaţi începuse să perie cimitirul ,căutând cu înfrigurare dispărutul corpuleţ.

Spre seară au ajuns şi la baraca mea, au forţat uşa şi cred că am leşinat, căci m-am trezit trei zile mai târziu, în beciul întunecos al miliţiei.

Bătrânul miliţian, un anume Fănete Acrocodârliţei, ce a intrat primul în baraca noastră în acea zi blestemată, mai povesteşte şi astăzi, de îl vei întâlni la vreun birt , că ar fi desluşit venind din întuneric un glas stins, femeiesc, care ar fi murmurat ,,lăsaţi-ne!”, dar nimeni, nimeni nu l-a crezut…