Mart făcea dragoste cu întâia sa soţie. Linda îi punea pe piept ventuze senzuale cu buzele ei mari şi fierbinţi…
Se trezi plin de transpiraţie. Sonia umbla la ceasul de pe noptieră.
– E târziu, Mart.
În baie văzu prima dată semnele: erau pe piept și arătau ca atunci când dormi pe burtă, iar nasturii ţi se imprimă în piele.
– Heei?! făcu uluit.
– Mart? îl strigă Sonia din bucătărie. Vrei şi pâine prăjită?
– Da, iubito!… Fir-ar să fie! Zici că e Linda…
*
La serviciu, între două dosare, îi căută numărul de telefon, în agendă. În clipa aceea îşi vărsă cafea pe piept.
– La naiba !
Îşi desfăcu cravata, cămaşa… încremeni.
Încercă să respire normal. Deşi era după amiază şi ziua de lucru pe sfârşite… Trecuseră atâtea ore, totuşi imprimeul de pe piept nu vroia să dispară!
Pipăi. Părea chiar mai pronunţat. De fapt, portretul în carne vie se deplasase puţin.
Spre inimă.
Îşi scoase acul de cravată, minicalculatorul din buzunarul de sus, agenda, rupse doi nasturi, aruncă batista… în mod sigur ele erau de vină pentru hieroglifele din piele!
Seara primi un telefon. De fapt, era pentru Sonia. Fratele ei mai mic suferise un preinfarct. Adormiră destul de tensionaţi.
Nici Sonia, nici ceasul, nimeni nu-l trezise, totuşi se ridicase din pat mai devreme ca de obicei.
Cu mâna pe burtă, intră în baie. Aprinse becul şi, încet, îşi privi capodopera. Căci nu putea fi altceva… Cumnatul său în basorelief pe propria sa burtă!
– La naiba! La naiba!!
*
Trecu de protestele unei anticamere pline, secretara nici nu apucă să se ridice, iar o asistentă creolă se dădu speriată înapoi.
Bărbatul în halat alb, se ridică de la birou.
– Mart! Spune-mi că nu visez!
– Asta tu să-mi spui! luă el cartea de vizită aruncată pe masă. Dr. Aldiss – coşmaruri, vise premonitorii, insomnii! Jeff…
Se aşeză în fotoliu desfăcându-şi haina.
*
Mart adormi din nou, parcă mai liniştit, după ce în prealabil făcu dragoste cu iubita sa soţie, puţin cam neglijată în ultimul timp. Sonia se simţi în al nouălea cer şi, trăgând un norişor pufos peste ea, îl rugă să-şi ia liber a doua zi. Fratele ei era în Philadelfia, internat.
– Poţi să te duci tu, dacă vrei. Îţi las maşina. Eu am două procese. În plus, mâine se întoarce directorul Companiei şi, să-ţi spun sincer, deja mi-e cam teamă.
Teama explodă însă în mod justificat chiar la prima oră, găsindu-l pe director în propria sa baie. Mai precis, pe propriul său spate, între omoplaţi când, folosind o a doua oglindă, îşi verifica tăietura părului.
Mii de cioburi săriră pe podea.
*
A doua zi făcu analize serioase. Pur şi simplu acasă nu se mai putea dezbrăca. Pe ambele picioare avea înşirate chipurile tuturor vecinilor – varice inteligente pline de răutate şi viclenie.
– Pe Linda ai mai visat-o? întrebă Jeff în timp ce-i pipăia excrescenţa de pe piept.
Se întinsese binișor, de la mamelonul stâng până la buric. Întotdeauna Linda fusese o posesivă.
– Arată bine…
– Arată bine?! făcu Mart deodată.
Scrâșni.
– Dar acum? Ăă? Ia zi!… Da’ acum…
Şi se zgârie. Se zgârie pe piept până la sânge cu unghiile devenite gheare.
– Eşti tâmpit, decise Jeff calm. Poate îţi iese ceva şi pe instrument, să-l zgârii şi pe el.
Mart încremeni. Simţise aşa ceva în baie.
– Dumnezeule! căscă Jeff ochii. Cel puțin nu l-ai visat pe Franklin! Cu puțină cerneală o foloseai pe post de rotativă și imprimai dolari!!…
*
Sonia îl primi ca pe vremuri. Asta nu era normal şi Mart căpătă o privire bănuitoare.
– Mart, nici nu ştii cât sunt de fericită! Jimmy, Jimmy cel Voinic e aici!
Asta da fericire! Cumnatul său se externase şi probabil avea să rămână o săptămână pe capul lor, să trăiască regeşte, să fie plimbat cu Mercedesul şi hrănit la Royal-Club.
– Bine, vin şi eu imediat.
– Ce ai la mână?
– M-am tăiat cu un dosar…
– Dacă visezi cu ochii deschişi!
Intră în baie, încuie uşa, îşi desfăcu bandajul şi se uită ca un vrăjitor dement în palmă: de acolo îl privea cu aceeaşi uimire un chip necunoscut adus la serviciu într-o clipă – o clipă în care ațipise.
*
Mart Senson sună de pe hol, în şoaptă, pentru a nu o trezi pe Sonia.
– Mart?!… E două noaptea!
– Ascultă-mă…
– S-a întâmplat ceva ?
– Jeff, mi-e frică să adorm… E cumnatul meu la mine.
– Şi?!
– La dracu’! Toată seara și-a pus filme în salon! E mort după horror! M-am uitat fără să vreau… înțelegi? Eu, in mod normal, nu mă uit la așa ceva… Nu mi-a fost frică, dar acum, îmi e… să adorm… Dacă mâine mă trezesc cu aşa ceva pe faţă?!
– Nu ai cum să știi dinainte ce vei visa. Poate fi orice. Linişteşte-te, Mart…
– S-a mai întâmplat ceva, Jeff… Acolo unde m-am zgâriat şi le-am rupt… au început să crească!
– Vin imediat.
*
Aşa cum se înţeleseseră, Aldiss sună după câteva minute şi Mart răspunse din dormitor, trezind-o fără să vrea pe Sonia care, încă adormită, pricepu ceva despre o plecare imediată la Detroit.
– Să-ţi fac bagajul, îşi reveni ea. Cât timp stai?
– Nu trebuie… Două-trei zile. Iubito, nu te alarma! Am mai fost plecat şi altădată.
– Dar niciodată fără bagaj!
O privea cum aleargă din baie la bucătărie şi înapoi la dormitor.
– Lame de ras… Periuţa, cămăşi…, vorbea ea.
El sta pe marginea patului şi o privea. Deodată inima i se strânse.
Sonia continua să se învârtă după fiecare lucru. Se ridică şi o luă în braţe. Simțea ceva… ca şi cum ar fi văzut-o pentru ultima oară.
– Mart, te iubesc.
– Şi eu.
– Te-am visat, Mart.
Săriră amândoi. Era Jimmy cel Voinic.
– Şi ce dacă! vorbi Mart, nervos. Ascultă, puiule, de ce nu faci nani? E aproape trei.
Uriaşul se legănă şi căscă prelung.
– Pleci undeva? Când te întorci?
– Nu e treaba ta!
– Mart, dar n-a spus nimic rău, interveni Sonia, a spus doar că te-a visat!
Jimmy bătu în retragere.
– Nici măcar nu te-am visat acum.
– Dar când?
– Săptămâna trecută.
Soneria îi sperie de-a binelea.
Sonia încercă să glumească.
– Parcă ai pleca în război. De când lucrezi cu Jeff Aldiss?
*
Aproape că ar fi aţipit în maşină, dacă farurile de pe contrasens nu l-ar fi orbit mereu.
– Urăsc oraşul ăsta noaptea…, privi Aldiss spre el. Încearcă să nu adormi! Poftim, mai bea puţină cafea.
Laboratorul era la ultimul etaj din aripa stângă a Universității. Jeff aprinse toate luminile, apoi își luă direct peste costum un halat cu ecuson.
– În afară de faptul că e vacanţă, aripa asta a Universităţii e oricum închisă, fiindcă se renovează…
În timp ce vorbea îl aşeza pe un fel de scaun stomatologic.
– Să nu-mi spui că vrei să adorm cu sârma asta în gură! protestă Mart.
– Te jenează?
– Mă enervează!
– Dar nu vei mai visa nimic.
Şi, într-adevăr, după multă vreme, fu prima noapte fără nici un vis. Sau, cel puţin, nu şi-l aminti.
La prima oră Jeff Aldiss aproape că trecu prin ușă:
– Maart! Ia să vedem, ceva nou? Aici nu, aici nu… popoul! Perfect!… Ți-am sunat avocatul-şef!
– Directorul Companiei?!
– Exact. Să-ţi motivez absenţa. «Hm-hm! Doctor Aldiss? Îl apreciez mult pe dl.Senson. E unul din cei mai buni pe latura apărare. Hm-hm! Ciudat, dar aş putea să jur că l-am visat de curând… Acum îmi amintesc… Hm-hm!» Ce zici?
– Hm-hm!
– Aseară mi-ai spus cam acelaşi lucru despre cumnatul tău.
Mart încearcă să se relaxeze.
– Şi acum, bomba! Cu cine am vorbit aseară la telefon ?
– Cu diavolul?
– Nu chiar!
– Cu Linda?!
– Exact.
Jeff începu să se învârtă în jurul fotoliului.
– E bine-mersi, lucrează la acelaşi bar din Florida unde am găsit-o noi atunci… Acolo am şi sunat-o.
– De ce?
– Voiam să o întreb ceva. Dar nu a fost nevoie.
– Ţi-a spus singură, bineînţeles. Ce anume?
– Te-a visat, de curând. Într-o dimineaţă.
Aproape două ore Aldiss cercetă portretele vii. Deveniseră excrescenţe purpurii şi netede, gata parcă să înmugurească.
– Nu trebuie să te nelinişteşti, vorbea încet Aldiss în vreme ce ochiul i se plimba, imens-diform, în spatele lupei, de-a lungul câmpului de bătălie al epidermei. Nu cresc numai cele rupte… Cresc toate.
– M-ai liniştit.
– P-ăsta zici că nu-l cunoşti? Desfă bine palma!
– Nu l-am văzut în viaţa mea… Jeff ?!
Aldiss amuţise. Abia reuşi să facă un gest… ca şi cum n-ar fi singuri în încăpere.
– În palmă… Mart, eşti chiar tu!
Mart nu se albi, nu leşină, nu tremură. Într-adevar, era chipul său, mult mai bătrân, de aceea nu-l recunoscuse… Însă faptul că arăta astfel nu putea fi decât un lucru foarte bun.
*
În biroul său cu vedere spre marginea orașului, Jeff Aldiss aproape sări în picioare.
– Sonia ?!
– Am telefonat la Companie. Mart e internat.
Avea fața complet răvășită.
– Sonia… Era strict-secret! De-aia te-au minţit! Vrei să fim daţi afară de acolo?
– Aldiss, tu nu poţi fi dat afară de acolo.
În cabinet se lăsă tăcerea. Ca o a treia ființă, neinvitată din anticamera goală.
– Sonia, îţi voi povesti. S-ar putea să nu mă crezi.
– Dacă asta va fi de necrezut, voi crede, fii sigur.
*
Universitatea era acoperită de schele şi muncitori ca un Gulliver luat prizonier de pitici. Jeff Aldiss se legitimă de trei ori până când, însoţit de femeia cu glugă, pătrunde în împărăţia sa.
– De fapt, nu mi se pare nimic fantastic…, vorbea ea, mai mult singură, parcă spre a-și da curaj.
– Nici nu e. Aici trebuie să decodific poarta.
– Ştii cum am început să bănuiesc…? L-am visat.
Jeff sări înapoi ca electrocutat.
– Ăăă… Nimic nu e fantastic, Sonia. Important e să nu te sperii.
– Cum aş putea să-i fac aşa ceva ?!
Aldiss împinse uşa.
– Important e să nu te sperii…
Încremeni. Sonia îl dădu la o parte. Apoi scoase un ţipăt şi căzu la podea. În faţa sa, propriul ei chip, schimonosit, mărit înfricoşător, se mişca încet.
Jeff lovi cu piciorul ghemul de păr căzut de pe ceafa lui Mart Senson.
Cu mâinile la urechi, ca în faţa unei orchestre dezlănţuite, acesta se legăna, încercând să se întoarcă. Tot părul îi căzuse lăsând pielea albă de pe partea dinapoi a craniului să se umfle şi să crape şi să ia chipul Soniei, ultimul său vis.
Doctorul o târî de acolo după ce mai întâi blocă uşa cu un cifru foarte lung.
*
Când reveni, Mart dormea. Scormonise în geanta pe care Sonia o scăpase înăuntru; mâncarea îi plăcuse, pesemne, dar o întinsese peste tot. Deodată, Jeff se cutremură; pricepu de ce Mart devenise atât de neîndemânatic, spărgând un borcan şi nereuşind să desfacă altul. Fiecare deget purta amprenta unui chip micuţ şi ticălos, din care Jeff nu recunoscu nici unul.
Se apropie de monitor și începu să deruleze casetele, să vadă cum se prefăcuse în carne vie ultimul vis.
– Al… diss… ss…
Vocea părea doar că vine dinspre Mart. Era foarte obosit şi avea cearcăne mari. Când îi văzu ochii, doctorul simți cum inima i-o ia razna. Irisul stâng era sculptat în forma unui chip cunoscut.
– Mart! Mart, mă auzi?
– Da.
– Ai umblat în sertare ?
– Am găsit o fotografie, da… Sora ta ?
Jeff Aldiss înghiți în sec.
– E moartă de mult.
– Dar mie mi se pare încă foarte frumoasă.
Mart Senson clipi și pleoapa umedă îi făcu ochiul antropomorf să lucească și mai puternic, precum un safir viu:
– A murit în somn.
– De unde ştii?
Senson respira greu, de parcă alerga pe tărâmuri neştiute.
– Chiar tu ai zis că fiecare imagine de pe mine este efectul unui vis reciproc.
Aldiss încercă să schimbe subiectul:
– Nu mă întrebi de Sonia?
– Am simţit-o… Ştii că nu stăteam intenţionat cu spatele? Pe măsură ce se apropia, ceva în mine, aici, mă atrăgea spre soția mea. Aici…e chipul ei, nu?
Jeff schimbă casetele cu altele noi.
– Cu ochiul ăsta o văd continuu pe sora ta. E o imagine plăcută, cel puţin… Jenny K. Aldiss.
– Dumnezeule, Mart, de unde ştii cum o chema?
– Am visat-o. Dar e ceva deosebit… A murit visând, pe când era doar o fetiță.
– Ce vrei să spui?
– Dacă cineva moare visând… cu ce e visul său de vină? Acesta nu poate muri…
– Trupul şi creierul putrezesc!
– De cât timp poate fi stinsă o stea şi totuşi lumina ei să vină în fiecare seară? Jeff, sora ta mă roagă să o trezesc din vis… să termine de murit.
Din ochiul său strălucitor lacrimile curgeau purtând parcă imagini ca o peliculă de film.
– Jeff… Ea poartă un secret.
Doctor Aldiss se sprijini de perete. Își scoase ochelarii, își șterse fruntea de transpirație.
– O să mor și eu…, vorbea Mart în continuare.
– C…cum să mori, prietene? se bâlbâi Jeff. C…chipul tău, mai bătrân, din viitor, ţi-a dat de veste că vei ajunge până acolo!
Încet, Mart Senson ridică palma. Ochii autoportretului erau închişi.
– Îmi pare rău, Jeff, dar… am mai avut un vis. Nu e al meu. E visul sorei tale.
– Unde? Unde e ?
Cealaltă mână! Cu palma neatinsă, ca un codru virgin adăpostind o fiară încă nevăzută. Doctorul simți că înnebunește.
Brusc.
Curiozitate, indiferență, răutate, aproape ură…
– Să vedem.
– Nu, Jeff! încercă Mart să se ridice.
Dar nu reuși.
– Desfă palma! îi vorbi Aldiss, poruncitor. Mart, înţelege! Eşti singurul exemplar din lume, poate din Univers, în care gândurile şi carnea devin una!…
Renunţă să mai încerce astfel. Comandă aparatele și scaunul începu să se strângă, imobilizând prada, în vreme ce un fel de cleşti prindeau pumnul încleştat. Dar acesta tot nu vroia să se deschidă.
– Mart, nu te mai opune! Îți voi face o injecţie…
– E un vis urât…! hârâi muribundul. Nu-l mai pot ține…
– Pe cine? țipă doctorul furios. Ce ai acolo, al cui Chip e în palmă? Vreau să îl văd, îţi poruncesc, trebuie să îl văd acum!
Sedativul îşi făcu efectul. Şi uşor, prea uşor, palma se deschise. Şi doctorul se uită acolo. Şi înnebuni.
Uitase. Uitase ce visase în ultima noapte, uitase ce visa în fiecare noapte, de atâția ani.
O visase așa cum murise, dormind, strânsă de gât, în somn. Așa cum deschisese ochii, văzându-l grohăind ca un porc deasupra ei.
O visase pe sora sa.
Jeff Aldiss se cutremură. Chiromantic, palma îi arăta trecutul nesfârșit și viitorul foarte scurt, ca o oglindă în care, peste chipul său, o vedea pe Jenny încoronată cu cinci degete hidoase purtând scufii din unghii murdare. Simți că e atras acolo, că i se face somn şi știu că nu se va mai trezi niciodată.
Aproape că-şi auzi inima bătând pentru ultima oară. Apoi căzu fără viaţă la podea.
O secundă mai târziu scaunul cedă şi Mart Senson se ridică în toată măreţia-i înfricoşătoare, scoţând un căscat molipsitor. Somniferul îi sporise puterile, ultimele de care mai avea nevoie.
Abia acum, după ce voinţa-i dispăruse, abia acum începea coşmarul.
Oriunde va fi dus, îngropat sau tăiat în bucăţi mici-mici, ars, pulverizat, oriunde şi orice i s-ar face, abia acum el va începe. Şi toţi cei care-l vor visa, vor fi visaţi de el!
Atenţie! Nu-l visaţi pe Mart!
Nu-l visaţi!…
Pe Mart, pe Mart, Mart… Mart… Mart…