Cover-17Rubrica de proză din numărul trecut al revistei „Ficţiuni.ro” (16/februarie, anul curent) se deschide cu textul lui Igor Ursenco, intitulat „Crepitudinea Cleopatrei”.

Deşi consistenţa trimiterilor filosofice şi diversitatea ideilor este încă şi mai densă ca în cazul lucrărilor sale de luna trecută, din punct de vedere literar tot nu sunt convins, chit că textul de faţă conţine unele încrustaţii cu sclipiri poetice. Spre exemplu: „Și mai știu, de data acesta (sic!) cu documente plauzibile și probe clare la mînă: în zilele acelea întunecate, cînd luna nu răsare pe cer, înseamnă că a mîncat-o un balaur iscusit!”.

Toate sclipirile de acest fel şi toate ramificaţiile şi implicaţiile estetico-filosofice de care autorul face literalmente risipă se diluează perceptibil din cauza multitudinii de schije înfipte la tot pasul în faţada creaţiei.

Repetările unor cuvinte sunt uneori mai mult decât supărătoare, cum e, în cele ce urmează, cazul lui care: „Degeaba am încercat să găsesc, în consemnarea pregătită de poliţist (pe care am parcurs-o de sute de ori pe zi, cu ochii mei înroșiţi de durere!), vreun detaliu sau referinţă, oricît de incifrate, care să imortalizeze expresia finală a chipului ori a corpului care a aparţinut de drept Pussitei J. Conyo, acum ambele părăsite de căldura care o făcea atît de vie!”. Cuvinte scrise greşit („satelitul cidat; avea să citesc și eu”; „dacă nu avea să adaug”), neologisme forţate, cu vag iz filosofic („alquimie”; „kosmice”) şi diacritice lipsă („persoane nascute dintr-o casătorie mixta”) apar la tot pasul. Foarte adesea, în locul ghilimelelor româneşti se ivesc altele, ca în ”doamnă cu camelii”, lucru cu atât mai greu de înţeles cu cât ele sunt folosite şi în mod corect („solitudine”, de pildă). Toate aceste neglijenţe sunt tot atâtea semne că textul n-a fost revizuit cum se cuvine, lucru regretabil pentru un filolog de cel mai înalt nivel, de la care aşteptăm totuşi mai mult respect faţă de limba în care scrie, faţă de sine şi faţă de cititorii săi.

Iertată ne fie exigenţa…

Povestirea Adinei Speteanu, „Bărbatul cu numărul 25418”, e centrată emoţional pe tema urii şi răzbunării. Un bărbat, închis pe nedrept cu ani în urmă, o ucide pe femeia care-l acuzase de viol. Fusese găsit la locul faptei, iar probele criminalistice îl indicau ca prim suspect. Declaraţia victimei şi graba poliţiei de a rezolva cazul deciseseră totul.

Pe o asemenea temă, se pot face minuni literare. Să ne amintim pentru o clipă romanul „Contele de Monte-Cristo”, de Alexandre Dumas tatăl, care a încântat copilăria multora dintre noi. Spre depsebire de ilustrul său predecesor, Adina Speteanu izbuteşte să contureze muţumitor numai tensiunea iscată de ură şi frică, precum şi jocul surprizei (răsturnarea de situaţie), bazat aici pe tranziţia femeii răpite din ipostaza de victimă inocentă în aceea de cauză a cumplitei erori judiciare. Starea de confuzie care stă la baza nedreptei acuzaţii de viol e tratată mai puţin convingător, iar asta scade sensibil, din păcate, nivelul textului.

În câteva rânduri, nu multe, punctuaţia trădează, cum e cazul în „Dacă ajungea pe podea nu rezolva nimic.” – trebuia, evident, o virgulă după „podea”. Lectorul avizat se confruntă şi cu o eroare de documentare: „citise într-un articol că un om poate rezista cinci zile fără să mănânce, urmând ca mai apoi să moară dacă nu este hrănit la timp”, zice autoarea. Ca ins care a făcut cândva armată în regim de şcoală de ofiţeri de rezervă, ştiu bine că un om moare de foame după circa treizeci de zile. (De sete în circa şapte zile, iar fără aer în aproximativ şase minute.) Cum rezistă el în tot acest timp e o problemă care depinde foarte mult de însuşirile sale particulare, în special de cât de puternic este din punct de vedere psihic.

Cu toate aceste slăbiri, remarc la Adina Speteanu curajul pentru abordarea temelor importante şi un instinct bun al tensiunii emoţionale, calităţi care, bine valorizate, pot face oricând diferenţa.

O sfătuiesc să scrie. Cât poate de mult. Exerciţiul e cea mai sigură metodă de perfecţionare.

Sceneta „Amintiri garantate”, imaginată de Daniel Timariu, e o dramatizare telegrafică a povestirii cu acelaşi nume, semnată de Philip K. Dick. Spun asta, deşi nu sunt obişnuit să-mi imaginez cum s-ar derula faptele puse efectiv în scenă de o trupă de teatru. Mă bazez în afirmaţia mea pe unele hiatusuri explicative ale textului, mai cu seamă pe acela privitor la modalitatea în care află Agenţia despre alterarea condiţionării mentale a fostului lor agent.

În plus, lipsesc şi aici două-trei virgule, cum e cazul în „cu cât trece timpul cu atât îmi amintesc mai multe”, unde era foarte necesară una, după „timpul”, iar expresia „se întoarce înapoi”, prezentă, din fericire, numai într-o indicaţie scenică, nu în textul propriuzis, ţine de clasicismul pleonasmului.

Una peste alta însă, cred că jocul actoricesc ar putea-o îmbogăţi considerabil şi sunt convins că, ridicată la scenă, schiţa ar arăta destul de bine…

Teatrul SF lipseşte aproape cu desăvârşire de pe scenele noastre…

Despre „Visându-l pe Mart Senson”, de Liviu Surugiu, ziceam cândva, pe blogul meu (GSF25 – un număr memorabil):

„Vajnicul fanzin sucevean își începe defilarea ficţională din februarie restituind spaţiului publicistic un text fantasy polifonic de toată vigoarea: „Visându-l pe Mart Senson”, de Liviu Surugiu, piesă cu care autorul a debutat, în 1995, în Jurnalul SF.

Fiind vorba de o povestire bine preţuită de juriile vremii (distinsă cu premiul JSF Atlantykron), nu mai avem a spune prea multe despre ea. O remarcăm însă pentru că izbutește să îmbine frecvenţele tematice ale mai multor subgenuri, aparţinând în egală măsură zonelor urban-fantasy, dark-fantasy (de unde izul de horror) și after life-fantasy, pe alocuri cu irizări de umor à la John Bangs, dar și pentru structura narativă secvenţializată, dând expunerii o dinamică cinematografică. Stilul cinematic, la care Liviu Surugiu recurge adesea, are și el neajunsurile lui, cel mai mare fiind acela că permite imaginaţiei creative a cititorului mai puţină libertate ca proza în tiparele sale canonice. Lectorul se apropie astfel mai mult de ipostaza de simplu spectator, cu emoţii preponderent reactive. Dar prietenul nostru trece aici cu brio peste acest neajuns, motiv pentru care merită toate felicitările. […]”

Recitind bucata acum, după doi ani de la acea lectură, observ că textul are şi o dimensiune justiţiară (fapta abominabilă a doctorului Aldiss îşi află răsplata), dar şi un final deschis oricărei continuări. Aş fi tare curios să aflu cum şi l-ar imagina Liviu Surugiu pe Mart Senson visat de un exponent (exponat?) al actualei clase politice de la noi… 😉

Pe Mehdi Rajdah l-am citit întâia oară în Gazeta SF, în acelaşi număr 25 din februarie 2013. La acea dată, editorialul de acolo era semnat de… Eugen Lenghel. Piesa de atunci se numea Ştradivarius, iar eu remarcam în legătura cu ea scriitura expresivă şi disciplinată, observând şi preferinţa autorului pentru un soi de cosmopolitism toponimic şi onomastic, precum şi pentru mixarea imaginară a diverselor elemente ale realităţii într-un fict-fusion perfect credibil. Povestirea de acum, Tinicheaua, a mai fost publicată şi ea, tot de Gazetă, în numărul său 26, din martie 2013 (iată aici cuprinsul).

Pe vechiul meu blog, nu m-am pronunţat asupra textului (oprisem motoarele chiar înaintea acelui număr 26 al Gazetei) şi nu voi spune prea multe nici acum, fiindcă scriitura păstrează, cu câteva excepţii („voi fi demult umbră neştiută”; „voi zace o vreme la morga penitenciarului”), însuşirile pomenite, iar mixtura ficţională se regăseşte şi aici. Diferenţa faţă de Ştradivarius o face tonul, care mi-a amintit de Daniel Defoe, contextul noir, aproape transgresiv, cu fine încrustaţii de umor, şi onomastica, aici românească şi adesea hazlie.

Mi-e tot mai clar că acest pseudonim, Mehdi Rajdah, ascunde un autor de limbă română care are darul de a nu-şi lăsa cititorii indiferenţi.

Fragmentul din „Ozz”, romanul Ştefanei Czeller apărut în 2013 la Tracus Arte, mi-a amintit în schimb de atmosfera clasicului policier, gen pe care-l gustam din când în când în adolescenţă… N-a trecut chiar atât de multă vreme de când scriam despre textele preabunei autoare moldave. Ea însă a evoluat vizibil. Aici optează pentru o scriitură alertă, aproape cinematografică, foarte potrivită literaturii de aventură.

Fiind iarăşi vorba de un fragment de roman, nu pot face nici de data asta aprecieri prea multe. Am să remarc însă că Ştefana are un scris disciplinat şi atent la amănunte, izbutind să tuşeze personaje vii, care trec prin întâmplări fantastice, dar credibil redate. Fiindcă, nu-i aşa, realitatea poate fi de necrezut, însă ficţiunea e musai să fie credibilă.

Amintind de atmosfera tensionată în care curge povestirea „Insula”, de Peter Watts (Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice ANTICIPAŢIA, nr. 1/2012), „Odiseea lui Berg (1/2)”, semnată de Lucian Dragoş Bogdan, e o lucrare space opera dintre cele canonice. Am apreciat în expunere atât personajele, deloc lipsite de profunzime, cât şi tensiunea emoţională a unor întâmplări vii, accelerate corect, prin procedee de stil potrivit alese.

În ciuda formelor neobişnuite ale unor cuvinte (de ce „Rāmāyaṇa”, şi nu „Ramayana”? de ce „vāhana”, şi nu „Vahana”?), a unor ciudate răsturnări de topică şi intercalări repetitive („[…]pe care şi-ar fi permis să-l cumpere de la autorităţile din acel viitor .apropiat pentru ea, îndepărtat pentru omenire – ”; „abia după câteva ce parcuse câteva sute de metri”), a câtorva erori elementare de conjugare sau de folosire a prefixului („risca să sucombeze; sub-luminic), vagi cacofonii („largă ca), dezacorduri (imensiul spaţiu de stocare organică oferită de pasărea spaţială”) sau repetiţii inutile (care se îmbucau printre puţinele organe care mai rămăseseră”), absolutamente nesistematice, textul acesta respiră, are culoare şi ritm, poartă pe cititor în lumea imaginată.

L-am citit aproape cu aceeaşi plăcere cu care citeam cândva povestirile fantastice din micile broşuri descoperite pe un raft mai dosit al vechii biblioteci locale, aflată la primul etaj al Casei de Cultură…

Ultima, dar nu cea din urmă expunere a selecţiei propuse de „Ficţiuni.ro” în luna februarie este „Modul din timp supra meduză”. Semnată de draga noastră autoare Narcisa Stoica, schiţa face parte dintr-o serie de asemenea mici [pseudo]parabole, bazate pe „jocul” câtorva personaje ce dau construcţiei amprenta proprie, închegând în acelaşi timp „serialul” într-un întreg.

Serioşi ca şi în celelalte episoade, dar, tot ca până acum, urmăriţi şi de un noroc cu totul ieşit din comun, cei doi cyborgi X şi Y, un fel de agenţi judiciari prototip hibrizi (om-maşină), aflaţi într-o extinsă fază de testare, izbutesc să mai rezolve o situaţie fără ieşire. 🙂 Soluţia problemei aşezate de autoare în miezul intrigii e mai întâi căutată printr-o analiză complet ludică a realităţii ficţionale, demers care amestecă şi barbotează bine cam tot ceea ce e legat într-un fel sau altul de conceptul de timp, deşi provocarea nu e decât o banală criză de cuplu, generată de relaţia dintre un bărbat etern îndrăgostit şi soţia sa dedicată cu prioritate muncii sale manageriale.

În ciuda strădaniei celor doi oameni-maşină, de un profesionism şi o competenţă bizantino-dâmboviţene, rezolvarea crizei este pur întâmplătoare, căci cuplul înţelege care e valoarea vieţii ca urmare a unui accident: frumoasa doamnă manager, aflată într-unul din rarele şi scurtele sale momente de răgaz, calcă pe o meduză otrăvitoare. Y îi acordă însă exact la ţanc primul ajutor. Confruntaţi cu pericolul mortal, cei doi amorezi au ulterior prilejul să-şi reconsidere ierarhia de valori.

Mai presus de cele zise, găsesc foarte interesantă construcţia Narcisei Soica şi din alte puncte de vedere. Ea ne provoacă aici, la modul satiric, să ne imaginăm o societate românească viitoare germinată din prezentul nostru foarte complicat. La viitor, împlinirea unui act judiciar eficient pare a depinde de inteligenţa artificială, nu de noi. Însă de o inteligenţă artificială bizară, mioritică, lunecând mereu peste miezul lucrurilor. „Fără de noroc, ce şanse de supravieţuire putem avea?”, pare să se întrebe şi să ne întrebe Narcisa Stoica, în serialul ei satiric.

Post Scriptum: vom trece sub tăcere cele câteva lunecări de grafie. 😉

S-ar cuveni şi o concluzie. Iar concluzia mea e că trei texte din opt sunt republicări. Cândva, Eugen Lenghel însuşi spunea că „trăim în republică, de-aia republicăm”. 🙂 Ca producţii noi, rămân cinci texte din totalul celor opt.

E mult? E puţin? În încetineala asta culturală, eu zic că e bine. Dar, mai zic tot eu, e loc de mai bine, mai cu seamă că revista nu e exclusiv rezervată iubitorilor de ficţiune speculativă.

Rămâne să vedem în ce măsură vom izbuti să reaprindem jarul zonei de germinaţie a prozei scurte. Dar pentru asta, avem mare nevoie de voi toţi. Noi singuri, n-avem nicio putere.

365 Total Views 2 Views Today