Natură vie cu Univers şi cosmonaut.

Spaţiul gol se întindea în jurul său. Din poziţia în care ajunsese nu vedea decât stelele îndepărtate. Deşi terifiant, cadrul acela avea darul de a-l linişti. Îşi aminti cele povestite demult de unul dintre instructorii săi din şcoala primară:

– Când am probleme, ridic ochii spre cer. Atunci îmi dau seama cât de mare e universul, câte lumi ascunde la sânul său. Pe lângă ele, problemele mele sunt mai insignifiante ca un fir de praf…

Îl mira că în acele clipe, când mai avea atât de puţin de trăit, îi ardea de filozofie. Deşi, îşi dădu el seama, ce alt moment ar fi fost mai potrivit pentru a se gândi la scopul vieţii?

De când păşise în adolescenţă alesese să se alăture interfaţaţilor, oameni care trăiau simultan în lumea reală şi în mediul virtual. O vreme, evadarea aceea i se păruse suficientă. Dar în genele sale era înscrisă o nelinişte perpetuă şi, după câţiva ani, îşi dăduse seama că nu era făcut să stea într-un singur loc, chiar dacă mintea îi hălăduia la ani-lumină depărtare.

Corpul său fizic era cel care dorea să călătorească. Şi, de atunci, se aflase într-o continuă mişcare. Atras de mirajul unui loc, se ducea acolo. Stătea o vreme, convins că găsise leacul pentru boala lui. Dar era doar o amăgire. Un bătrân îi explicase că, pentru a te lega de un loc anume, trebuia ca acolo să se afle tot ce ţine de viaţa ta: casă, serviciu, familie, prieteni.

Prietenii lui erau răspândiţi în tot sistemul solar – ID-uri pe care le văzuse în filme şi imagini pe care ei le foloseau în reţea. Iar familia se rezuma la miile de iubiţi şi iubite cu care petrecuse ore de orgasme nesfârşite în portalurile de sex.

Şi nu dorea să renunţe la asta doar pentru o idee conservatoare. El nu aparţinea lumii oamenilor primitivi, legaţi definitiv de lumea fizică. El era un progresist. Din păcate, asta îl făcea ca, mai devreme sau mai târziu, să abandoneze orice loc şi să caute împlinirea în altul.

– Şi ce am căutat, de fapt? şopti.

Nu-l putea auzi nimeni. Când îşi dăduse seama că era infectat, tăiase legătura cu „Odiseea lui Berg”. Nu putea şti cu ce gen de organism intrase în contact şi nu dorea să rişte să paraziteze reţeaua.

Asta dacă n-o făcuse deja.

Surâse amar. Probabil că gestul său avea să-l alăture galeriei de eroi spaţiali morţi pentru omenire. La fel ca Mama Cheryl. O crimă nebunească. Una care nu trebuia să se fi întâmplat. Dar îi fusese prea frică. După zeci de ani petrecuţi în zumzetul confortabil al reţeli, izolarea mentală dictată de condiţiile de pe Gliese 581d îi provocase o spaimă imposibil de controlat. O claustrare înfiorătoare, ca şi cum cineva i-ar fi retezat orice legătură cu exteriorul. Era doar el, neputincios, închis într-o carcasă inutilă de carne.        Fusese o experienţă terifiantă, care-i paralizase raţiunea şi-l împinsese la un gest iraţional. Un gest care cauzase moartea unei persoane.

Teatrul vieţii avea să mai păcălească o dată, arătând lumii o poveste pe care aceasta avea s-o creadă ca fiind adevărată. Moartea Mamei Cheryl văzută ca un sacrificiu, nu ca o crimă. Doar el ştia adevărul. Imaginea chipului ei dispărând în spatele uşii care glisa la loc – condamnând-o să rămână pe planetă – se înscrisese în cipul său pentru totdeauna. O protejase în faţa accesului altor persoane. Ştia că Berg bănuia ceva, din cauza protecţiei nou-apărute. Nici măcar lui Akeel nu i se confesase, deşi bătuse apropouri despre o vină uriaşă, eternă, care-i apăsa sufletul.

Finalul apoteotic avea să fie cel în care criminalul rămânea în memoria lumii ca erou. Cel care împiedicase răspândirea unui flagel. Căci planeta rătăcitoare era, de fapt, un ecosistem format din miliarde de miliarde de miliarde de bacterii. Când sonda ajunsese în raza sa de acţiune, o parazitase. Paul nu-şi dădea seama cum reuşise ceva organic să infecteze ceva de natură tehnologică. Ştia doar că o făcuse.

Când Paul făcuse joncţiunea cu sonda, bacteria parazitase şi naveta sa. Apoi costumul său, prin ale cărui protecţii fizice şi electronice trecuse cu o iuţeală înspăimântătoare. Paul apucase doar să redacteze un raport sumar, prin care îl avertiza pe Berg despre pericol. Imediat după ce-l lansase în eter, interfaţa neurală începuse să dea erori. Se deconectase de la reţea, sperând că emisia pachetului de date fusese curată. Dacă nu, îi rămânea doar să se roage ca Berg să deţină protecţii suficient de puternice în faţa unui asemenea agresor atipic.

Dar se îndoia de asta.

Acum era din nou singur, închis în trup. Îi era teamă, dar nu mai era groaza iraţională care pusese stăpânire pe el pe Gliese. Oxigenul îi mai ajungea doar pentru o oră. Asta dacă nu cumva bacteriile aveau să-l altereze sau să producă o defecţiune a mecanismului, aşa cum se întâmplase pe navetă. Atunci, pornise secvenţa de autodistrugere, pentru a pune capăt chinului. Din păcate, interferenţa organismului – modul de acţiune îl făcea să-l vadă ca pe un întreg, în ciuda faptului că era doar o colonie enormă de bacterii – dereglase aparatura şi, odată cu iniţierea procesului, declanşase şi catapultarea lui în spaţiu.

Ţâşnise pe o traiectorie care-l îndepărta de planetă. Îşi pierduse cunoştinţa din cauza răsucirilor interminabile. Când îşi revenise plutea în derivă în costumul spaţial, privind stelele. Iar ele îi linişteau mintea terifiată de perspectiva morţii şi, mai ales, de modificările care simţea că i se produc în creier şi în restul corpului sub acţiunea organismului invadator. Se întrebă dacă asta era starea în care trăise Mama Cheryl, gazda în corpul căreia foşgăiau miliarde de fiinţe. Zâmbi amar în faţa ironiei – în ultimele clipe ale vieţii avea să simtă cum era să fie în pielea celei pe care o dispreţuise atât de mult.

Acum era la mâna destinului.

– Nu.

Acum înţelegea că era la mâna destinului. Akeel i-o spusese de nenumărate ori:

– Avem iluzia controlului. În realitate, suntem doar marionete care ne mişcăm după voinţa nevăzuţilor păpuşari.

– Şi atunci, de unde apare senzaţia de control? De ce nu înţelegem că suntem neputincioşi?

– Pentru că sforile ne permit un oarecare grad de libertate. Suficient cât să ne păcălească.

În sfârşit, înţelesese.

– Şi dacă mă voi ruga acum zeilor tăi, Akeel, mă vor putea ajuta ei? strigă către vidul întunecat, aburind vizorul.

Ştia şi singur răspunsul. Zeii scriseseră deja povestea lui. Dar atunci povestea Mamei Cheryl nu fusese scrisă tot de ei? Putea fi condamnat el pentru că respectase un scenariu?

Mai puţin de un sfert de oră de viaţă. Câteva clipe lăsate pentru a încerca să înţeleagă scopul vieţii. Să vadă imaginea de ansamblu. Câteva clipe în plus pe care trebuie să le savureze la maxim înainte de a curge. Câteva clipe. Şi din ce e adunată viaţa dacă nu din clipe?

Poate că organismul străin avea să-i modifice metabolismul, învăţându-l să trăiască fără oxigen. O parte a lui îşi dorea asta, în timp ce cealaltă era terifiată de perspectiva de a vieţui mai departe aşa. Apoi îşi dădu seama că întrebarea sa pornea de la prezumţia egocentrică şi stupidă că acel organism ar fi înţeles că el, Paul, era o fiinţă de sine stătătoare. Mai mult ca sigur că, pentru el, cosmonautul era doar o parte oarecare a noului şi misteriorului vizitator venit din cosmos – format din sondă, navetă şi om.

Simţi că începe să se sufoce. Inima se strânse dureros. Faţa chinuită căuta avidă aer. Era captiv. Deschise gura, căutând libertatea.

Aritmie. Respiraţie sacadată. Trupul spastic. Doar mintea, ameţită, încercând să se adune. Strivită între remuşcare şi dorinţa de a găsi, măcar în ultima clipă, Sensul.

Faţă în faţă cu un zid, încercând să-l străpungă.

O ultimă piesă. Un ultim rol.

O încercare disperată de a condensa în câteva secunde acel ceva numit viaţă.

Iar în final Lumina…

 

Mergeam. De nicăieri, spre niciunde, fără sens.

Am simţit ceva ciudat. Am deschis ochii şi am privit în sus, spre cer.

Era Viaţa. Cum nu-mi închipuisem niciodată că ar putea fi – înger de foc, floare înmiresmată, cântec de lebădă.

A coborât lângă mine şi m-a luat de mână. Am tăcut.

M-a mângâiat apoi cu mătasea fiinţei sale şi m-a privit în ochi. Dar eu n-am îndrăznit să fac nici o mişcare.

A mai rămas o clipă, îmbătându-mă cu zăpada sufletului său. Apoi şi-a desfăcut aripile şi a zburat, departe.

Am privit. Prea târziu. Nici n-am ştiut cât a durat: o secundă, un veac?

Mai dă-mi o şansă! am strigat.

Am vrut să strig.

O, oameni, priviţi-mă! Priviţi-mă şi luaţi aminte! Să nu greşiţi şi voi la fel…!

Dar nimeni nu m-a privit.

Şi atunci neantul mă acoperi cu pătura întunecată a uitării.

Am fost.

 

Natură moartă cu Univers şi cosmonaut.

 

*

 

Flăcările lumânărilor animau desenele de pe pereţi, aducând la viaţă poveşti de demult. Paul îl întrebase la un moment dat cum vedea el „Odiseea”. Ştia că nava nu era decât o pasăre spaţială uriaşă, goală pe dinăuntru – cu excepţia sălii motoarelor protejate de un fel de burtă şi a sistemului de transport al bagajelor, care forma echivalentul unui circuit sangvin.

În rest erau doar câmpuri de forţă, pe care Berg le modela după necesităţi. Paul îi povestise că interfaţa sa neurală îi permitea să perceapă pereţii ca fundaluri acoperite de imagini. Akeel nu folosea aşa ceva. Pentru el, câmpul de forţă aducea cu un perete de ceaţă. Dar, ignorant ca orice cablat care considera că lumea fără interfeţe era fadă şi limitată, Paul n-avea habar despre descoperirile chimice care permiteau unor coloranţi ca henna, curcuma sau indigoul să fie folosiţi pe post de acuarele-de-fum.

Cu răbdare, talent şi concentrare, Akeel zugrăvise pe pereţi scene din cărţile sfinte. În momente ca acestea, când era adâncit în rugăciune, ele îl făcea să se simtă ca şi cum s-ar fi aflat acolo, cu mii de ani în urmă, alături de zeii pe care-i venera. Zei care păşiseră alături de oameni, în epopei faţă de care realizările actuale ale omului erau abia palide tentative.

Se ruga pentru sufletul lui Paul. Deşi nu credea în zei, se comportase asemenea eroilor din vechime, oprind cu puterile sale mărunte o catastrofă. Şi, întocmai ca aceştia, înaintea faptelor sale de vitejie fusese chinuit de demoni.

După accidentul Mamei Cheryl, Akeel dăduse curs rugăminţii lui Berg şi petrecuse mult timp alături de Paul. Dar nu reuşise decât să aline la suprafaţă sufletul torturat. Prietenul său nu-şi descărcase sufletul. Akeel ştia că omul refuza ajutorul doar atunci când trebuia să facă faţă propriului destin. Atunci, fără să ştie de ce, el asculta glasul profund, cel care-l îndemna să înfrunte singur încercarea. Fireşte, pentru unul ca Paul astea erau prostii. Dar Akeel ştia.

Şi evenimentele ulterioare îi dăduseră dreptate.

Când termină rugăciunea, rămase îngenuncheat şi privi spre hublou. Imaginea planetei HD 40307g îi amintea de un cadru similar, văzut mai demult. Pe atunci trăiau Mama Cheryl, Paul şi ajunseseră în constelaţia Balanţei. Acum se aflau în Pictor, la câteva zeci de ani lumină, iar cei doi se aflau şi mai departe.

Fireşte, termenul de constelaţie îşi pierdea înţelesul în spaţiu. Acolo, stelele nu mai erau aliniate sub forma unor desene pe cer. Ele devenau construcţii tridimensionale, despărţite de vaste distanţe. Dar convenţiile se păstraseră, pentru a permite crearea unei baze de date unitare.

– Te deranjez.

Deschise ochii. Vocea lui Berg venea de nicăieri.

– Nu e niciun deranj. Tocmai terminasem rugăciunea.

– Am nevoie de ajutorul tău.

Akeel zâmbi. Berg părea născut şi crescut într-o rutină de program.

– Chiar acum nu pot. Am o întâlnire.

Zâmbi, închipuindu-şi trupul său împletit cu al cuplului pe care-l invitase. Sătui de Kamasutra, cei doi erau în căutare de ceva nou. Iar Akeel avea tocmai ce le lipsea.

– Trebuie s-o anulezi. „Odiseea” a fost paralizată.

– Nu înţeleg.

– Ceva mi-a blocat accesul. Mai am contact doar cu sectorul în care te afli.

– Asta e grav, aprecie Akeel. Dar nu ştiu cum te-aş putea ajuta. N-am implanturi.

– Voi reporni sistemul, ca să repar erorile. Dar am nevoie să mergi în sala motoarelor. Înainte să cadă comunicaţiile, am primit de acolo un pachet de date îngrijorător.

– Despre ce era vorba?

– Greu de tradus în cuvinte pe care să le înţelegi. Pe scurt: E=mc2 acţiona ciudat, iar μ~ nu răspundea.

Akeel expiră zgomotos.

– Nu ştiu dacă te poţi baza pe mine la aşa ceva. Dar voi face tot ce mă pricep.

– Perfect. Să-ţi iei un costum de protecţie.

 

*

 

E=mc2

Cercurile concentrice sunt colorate diferit. Se mişcă lent, aproape imperceptibil, iar sensul de rotaţie alternează de la un cerc la următorul. Cele trei cercuri concentrice centrale, asemănătoare unei ţinte, pulsează în nuanţe de roşu şi portocaliu. Al patrulea le înconjoară într-un potpuriu de benzi care porneşte de la roşu şi străbate tot spectrul curcubeului până la violet, revenind apoi la culoarea de origine pe cealaltă emisferă. Razele triunghiulare roşu cu portocaliu ale soarelui care încorporează această imagine se învârt în sens invers. În spatele lor, o bandă albastră şi una galbenă păstrează o rotaţie alternativă, schimbându-şi periodic sensul. Conturul indigo care uneşte vârfurile razelor este marcat de alternanţa dintre mici cercuri roz şi fractali verzi similari frunzelor, care par că pulsează. De pe banda exterioară, turcoaz, un şir de ochi îl fixează cu irisurile lor galbene şi albastre.

 

μ~

Experimentul lui MC a reuşit. Intuiţia sa n-a dat greş. În non-spaţiul cuantic generat de succesiunea salturilor sub-luminice se poate proiecta cu succes modelul fractal. Nelimitat de geometria euclidiană, acesta poate emula un univers care se extinde în direcţii infinite.

 

E=mc2

Reia studiul în sens invers, apoi iar de la centru spre exterior. La fiecare trecere cuprinde tot mai multe detalii şi capătă senzaţia că devine una cu acea veritabilă mandala.

 

μ~

Dezvoltarea modelelor fractale în non-spaţiu a descompus cuantic „Odiseea lui Berg”. De fapt, a anulat proiecţia fizică. Toate funcţiile ei evoluează acum pe vectori de probabilitate care nu se vor mai întâlni niciodată. Fascinat de visul său de-o viaţă, acela de a explora cele mai profunde stări ale universului, MC nu-şi dă seama că acţiunile sale au efecte devastatoare. Mintea sa este prinsă în acest joc la fel cum o făcea în orice alt experiment, complet ruptă de realitate. E convinsă că universul abstract în care operează şi universul corpului fizic nu se suprapun. Exact ca în experimentul pisicii lui Schrödinger.

Dar dezvoltarea modelelor fractale în condiţiile non-spaţiului este echivalentă cu deschiderea cutiei. Pisica alege acum o stare: vie sau moartă.

 

E=mc2

Percepţia adâncimii nu se produce în ochi. Îşi forţează creierul să treacă peste coordonarea automată normală între focalizarea şi convergenţa vederii. Descompune cadrele în versiuni particulare care se adresează fiecărui ochi în parte. O imagine care conţine modele repetitive păcăleşte creierul să creeze perechi din tipare, ca şi cum acestea ar proveni de la acelaşi obiect aflat într-un plan virtual din spatele imaginii.

 

μ~

La nivel tehnologic nu se poate face nimic. Paradoxal, singura posibilitate o constituie intervenţia manuală, brută. Pe care nimeni dotat cu o cât de mică urmă de tehnologie n-o poate face. Componentele mele zac împrăştiate prin toată sala maşinilor. Din punct de vedere fizic, ele sunt moarte. În non-fizica acestui spaţiu, fiecare generează din particulele sale miliarde de universuri probabile.

Dar cum ar putea un om care nu are nici cea mai vagă proiecţie a ceea ce înseamnă sinergia tehnologico-virtuală să-şi dea seama ce se întâmplă aici? Cum ar putea şti că singura soluţie pentru rezolvarea problemei o reprezintă distrugerea lui MC? Eliberată de componenta fizică, mintea sa ar înceta amplificarea abstracţiunilor care ţin „Odiseea lui Berg” prizonieră aici. În non-aici, de fapt.

 

E=mc2

Imaginea se vălureşte. Dansul elementelor mandalei capătă profunzime. Se desfăşoară din planurile necunoscute în care stăteau încorsetate. Cadrul se transformă într-unul multi-dimensional, pe linii divergente care deschid miliarde de universuri infinite. Mintea nu mai este capabilă să proceseze toate aceste informaţii. Limitele ei sunt forţate dincolo de orice tentativă anterioară. Fizica aceea cunoscută este doar o fărâmă insignifiantă a unei plaje infinite. Se simte asemenea unui gândac care are privilegiul de a vedea din alt plan – şi de a înţelege! – perimetrul îngust în care-şi desfăşurase viaţa până atunci.

 

μ~

Pentru o personalitate ca a mea, al cărei scop a fost să se descompună în cât mai multe componente, perspectiva permisă de situaţia actuală nu poate reprezenta decât încununarea visului de-o viaţă. Dar nu peste cadavrele atâtor oameni, fiecare având propriile visuri. Nu cu preţul distrugerii „Odiseei”.

Nu-l pot urma pe MC pe cărările în continuă schimbare ale fractalilor. Îmi lipseşte geniul său. Calea aceasta de a-l opri îmi este complet închisă. Nici nu pot vorbi cu Akeel, pentru a-l informa ce trebuie să facă. Nu mai am controlul asupra unităţilor de comunicaţii. N-am cum să-i spun că trebuie să distrugă trupul fizic al lui MC.

 

E=mc2

Perspectivele sunt infinite. În mintea sa construise matricea a ceea ce credea că ar putea fi universul. Dar niciodată nu-şi închipuise că va ajunge să trăiască extrapolarea reflexiilor palide pe care şi le imaginase. Acum, universul i se deschide înainte în întreaga sa vastitate.

 

μ~

Akeel a făcut ceea ce repezenta pentru el o acţiune raţională – mi-a adunat laolaltă toate componentele şi le-a aşezat alături de MC. Un maldăr de fiare amestecate cu carne. Nu înţelege ce ar trebui să facă. N-are cum. Lumea mea şi a lui MC îi este inaccesibilă. Iar cea în care se plimbă mintea inginerului-şef… Ei bine, aceea îl depăşeşte la fel cum principiile care stau la baza motorului sub-luminic sunt despărţite de tehnologia care-i permite unui rover să se târască pe sol.

Dar, în neştiinţa lui, a adus lucrurile la un stadiu la care pot prelua eu rezolvarea problemei. Îmi voi activa dispozitivul de autodistrugere. În masa aceasta de minuscule miezuri radioactive şi amestecuri instabile, scânteia lui va fi suficientă ca să-l distrugă pe MC.

Şi toate componentele mele. Nu e timp pentru sentimentalisme. Fiecare secundă este preţioasă. Raţiunea primează în faţa sentimentelor.

Iniţiez secvenţa. Trei… Doi… Unu.

 

E=mc2

Libertate. Ceva se petrecuse – dar nu avea interesul de a cerceta ce. Ştie doar că acum e liber să exploreze. Fără limitări spaţiale. Fără timp. Liber. Un fractal dintr-un univers holografic.

 

*

 

Se ridica încet, ca un fulg, în văzduh. Nu-i era teamă.

Privi în jos: rămăşiţele unui trup chircit ardeau mocnit lângă o grămadă de fiare. Trupurile celor pe care-i cunoscuse ca Akeel, MC şi Micro. În haosul creat, una dintre componentele celui din urmă se scurtcircuitase şi provocase o reacţie în lanţ printre componentele adunate laolaltă. Nu ştia prea multe despre tehnică, însă era suficient ca să înţeleagă că aşa ceva punea în pericol nava. Aşa că distrusese trupurile robotice ale celor doi, pentru a împiedica un dezastru. Dar explozia unei componente îi înfipsese o schijă în gât.

Cel puţin, trupul său avea parte de ritualul cuvenit. Focul în care ardeau de-a valma trupurile de carne şi metal urma să distrugă toate urmele iluzorii ale încarnării.

Urca, urca fără oprire. În jurul lui era întuneric – dar nu noaptea cerului punctat de stele. Pluti uşor, ca o adiere, până ajunse cu picioarele pe un sol bolovănos. Se uită în jur: părea un tunel fără capăt, având o ciudată irizaţie fosforescentă – sau era doar imaginaţia lui? – în întunericul de smoală.

Se miră, dar nu se înspăimântă.

O luă la pas, de-abia atingând solul şi avu conştiinţa clară a unui timp static. Simţea că momentele refuzau să treacă pe acele meleaguri, adăstând leneşe – într-o clepsidră gigantică, poate? – în întuneric. Pe măsură ce înainta, gândurile îl părăseau – căutând oare nisipul clipelor din clepsidră? sursa acelei irizaţii? capătul tunelului? – şi doar câteva rămaseră să sălăşuiască în el.

Ajunse la o prăpastie mai neagră decât tot spaţiul dimprejur. Se opri.

Lumina creştea. Când înţelese de unde venea, o conştientiză ca fiind o sferă gigantică fiinţând pe cealaltă margine a abisului. În interiorul ei, se puteau distinge o formă vag familiară. Chipul era prea strălucitor pentru a-i distinge trăsăturile.

Fii binevenit! auzi o voce care izvora din fiecare celulă a ceea ce mai rămăsese din el.

Glasul îi dădu sentimentul capacităţii lui de a trece abisul într-o plutire lină, fără teama de a cădea. Înaintă puţin în virtutea impulsului căpătat din vraja grăirii.

Ardhanārīśvara?

Nu vorbise. Mai curând, făcuse aerul să vibreze în jurul lui. Sau în iluzia de trup pe care o păstra conştiinţa sa. Luminile pulsară din nou.

Vino!

Alunecă peste prăpastie. Ceva din interiorul lui – ce putea fi oare, de vreme ce părea că nimic nu-l mai compune? să fi fost vreunul din gândurile care nu îi părăsiseră mintea răspândindu-se primprejur? – căută o urmă de concentrare. Se cufundă puţin în abis – sau doar i se păru, în dorinţa crescândă de a se aduna la un loc în ceea ce cunoştea ca fiind el? – dar efortul se topi ca prin farmec. Nu mai era ceva individual cu sentimente şi stări de spirit clar definite. Ceea ce era în jur trăia prin el şi el trăia prin ceea ce-l înconjura.

Simţi un tremur în spatele luminii. Figuri familiare îşi făcură apariţia. Familia. Prieteni rămaşi la ani-lumină în urmă. Iubiţi şi iubite decedaţi în lunile în care lipsise – vieţi întregi pentru ei. Eroi din epopeile de altădată. Zei mari şi mărunţi. Din nou, starea de linişte şi beatitudine nemaiîntâlnită îl cuprinse în braţele ei. Alunecă în continuare peste hău.

Suntem ceea ce suntem, vibră zeul suprem. Iar tu eşti ceea ce eşti.

Linişte.

Akeel încercă să cuprindă în el abisul. Pas cu pas, se scufunda tot mi mult. Departe, în străfunduri, simţea că există Ceva. Ceva pe care nu reuşea să îl înţeleagă. Era un sentiment nedefinit a ceva extrem de familiar şi, în acelaşi timp, absolut de neînţeles.

Ce se găseşte în prăpastia asta?

Ceea ce este, veni răspunsul neschimbat. Akeel simţea sensul profund al cuvintelor, pe care nu-l putea traduce în gânduri. În tine, veni completarea.

Ajunsese la jumătatea abisului şi cobora tot mai mult sub linia celuilalt mal. Sfera luminoasă se afla cumva curbată în faţa şi deasupra lui, într-o perspectivă aparent imposibilă. Zeii şi eroii din vechime îl cântăreau din ochi impasibili. Iar cei dragi – cei dragi dispăruseră.

Îşi dădu seama că ei nu erau acolo. Sau erau acolo, dar nu în deplinătatea fiinţei lor. Erau o proiecţie. Un „ceva” care devenea tot mai deplin cu fiecare reincarnare.

Ştia ce era în hău. Era atras inexorabil în ciclul samsarei. Viaţa şi moartea, repetate continuu, până la consumarea completă a karmei şi a înţelegerii că el şi divinitatea erau inseparabili.

Dar nu acum.

Acţiunile sale îl separau între bine şi rău. Cobora în hău, pe scara reîncarnărilor. Făcuse multe fapte reprobabile. Dar cea mai gravă – cea care înclina cel mai mult talerul balanţei – era ultima faptă comisă. Săvârşise păcatul capital, încălcând prima lege: Ahimsa – să nu ucizi. Avea să plătească pentru asta în vieţile care urmau – ştia. Dar spera ca scopul nobil pentru care o făcuse – salvarea celorlalte vieţi de la bordul „Odiseei lui Berg” – să-l ajute să treacă mai repede şi mai uşor prin supliciu.

Lumina se vedea tot mai greu, ca o coroană înălţată deasupra unui mal prea abrupt şi prea înalt.

Sentimentul de linişte nu-l părăsise în ciuda – sau poate tocmai datorită – înţelegerii condiţiei sale. Gândurile începură să i se adune ca fumul colorat care îmbrăca pereţii de forţă ai camerei sale de la bordul „Odiseei”. Lumina aceea pe care acum nu putea decât să şi-o amintească se află în continuare acolo, protejându-l şi aşteptându-l, răbdătoare.

Binecuvântat să fii, Ardhanārīśvara! Te rog doar să ai milă de sufletul meu şi să cântăreşti faptele mele cu dreptate.

Cobora tot mai vertiginos spre nu ştia ce.

Puterile noastre nu au nume. Faptele noastre nu au justificarea pe care o cauţi. Sunt, deopotrivă, mai simple decât crezi şi mai complicate decât poţi înţelege.

Glasul venea deja de departe.

Există o curgere care nu se întrerupe. Te vei întrupa din nou. În…

Comuniunea se întrerupse brusc – atât de brusc încât îi păru că un gol imens apăruse în el. Auzise – simţise? – ultimul cuvânt, dar nu şi-l putea aminti. Gândurile se grăbiră să se adune şi să-l umple. Lumina nu mai era acolo.

În faţa ochilor se afla un bărbat. Plângea încet, cu spatele la el, aplecat asupra unor pietre acoperite de iarbă gălbuie. Pielea avea o culoare albastru-verzui. Perspectiva era deformată – înţelegerea era deformată! – dar îşi dădea seama şi nu-şi dădea seama de asta, în acelaşi timp.

Se apropie. Bărbatul creştea, distorsionat, la dimensiuni ciclopice. Se răsuci şi…

 

*

 

Urmări vectorii de deplasare. Se spunea că îţi dai seama de valoarea cuiva doar după ce a dispărut din viaţa ta. Cumva, Berg bănuia că asta implica un sens mai profund, dar în ceea ce-l privea era o realitate dureroasă.

E=mc2  fusese un expert în navigaţie. Ajutorul său, μ~, s-ar fi descurcat suficient de bine să-l suplinească. Pentru a recăpăta controlul asupra „Odiseei” plătise cu vieţile amândurora. Plus cea a lui Akeel, dar acesta nu conta în situaţia de faţă.

Berg putea să conducă nava. Conexiunile sale gigantice, răspândite într-o reţea prin tot trupul păsării spaţiale, erau capabile să înţeleagă şi să folosească fizica aflată în spatele acestei acţiuni. Dar nu avea siguranţa şi precizia unui specialist. În plus, trebuia să se ocupe şi de întreţinerea întregii nave, precum şi de asigurarea unui mediu propice vieţii pentru cei aflaţi la bord. Atâţia câţi mai rămăseseră.

Nu ştia ce provocase problemele. Bănuise pachetul trimis de Paul înainte să se izoleze de reţea. Dacă acesta conţinuse un virus pe care sistemele sale de protecţie nu reuşise să-l identifice? Când repornise sistemul, izolase toate informaţiile privitoare la CFBDSIR 2149-0403. Era o operaţiune tardivă, dar măcar atât putea să facă.

Odată revenit în sistemul solar, cu datele adunate despre planetele din sistemul Gliese 581 – dintre care una deja avea să fie pregătită pentru al doilea val de colonişti – şi cele despre astrul rătăcitor, spera că avea să câştige o sumă suficientă încât să acopere investiţia iniţială, să facă toate reparaţiile necesare şi să angajeze echipaj pentru o nouă expediţie.

Din păcate, despre HD 40307g avea prea puţine date. Detectase semnele unei activităţi în spectrul radio şi infraroşu, precum şi semnături cuantice. Organele sale optice depistaseră structuri aparent artificiale care orbitau în jurul planetei. Dar, înainte să ruleze o scanare amănunţită, pierduse controlul asupra “Odiseei”. După ce restartase sistemul, se trezise în plin salt sub-luminic. Paradoxal, una dintre cele două înregistrări salvate din motive de backup prezenta evenimentele în succesiunea inversă: nava intrase iniţial în salt, apoi pierduse controlul. Această incertitudine îi dădea o stare de nervozitate cu care nu era obişnuit.

Ştia că, în teorie, legile universului nu erau imuabile. Dar era deranjant să crezi că puteau fi atât de permisive încât să schimbe complet sistemul de referinţă. Câtă vreme avem un trecut, putem visa la un viitor, suna o maximă care-i plăcuse dintotdeauna şi pe care o considera un motto al vieţii lui. Dar ce te faci atunci când trecutul şi viitorul se dovedesc a fi concepte relative?

Când saltul luă sfârşit, “Odiseea lui Berg” se afla deasupra planului eclipticii, pe o orbită trans-neptuniană.

 

*

 

Afară este întuneric. O noapte senină, ca toate nopţile spaţiului. Stelele se înlănţuiesc în desene ciudate, pe care oamenii le-au adunat în constelaţii. Le-am văzut şi eu cândva, demult, când viaţa trecea pe lângă mine ca o navetă rapidă printr-un nor de asteroizi, gonind nebună spre o destinaţie în continuă schimbare, fără a-şi găsi răgaz să privească în jur.

Acum am timp. Ciudat. Înainte, când eram sănătoasă şi mi se părea că viaţa este o eternitate, nu aveam timp pentru ceea ce mă înconjura. Acum, când ştiu că zilele îmi sunt numărate, găsesc timpul necesar pentru a mă opri în loc. Păcat că nu ştim să preţuim viaţa cu adevărat decât atunci când ne dăm seama că o pierdem. Şi, chiar şi atunci, cu greu ne smulgem din tendinţa de autocompătimire.

Cât am plâns când am aflat de soarta crudă care-mi fusese rezervată! Câte zile şi nopţi m-am zbătut între blestemele adresate unui Allah crud care mă batjocorise fără motiv şi rugile adresate aceluiaşi Allah, în dorinţa fierbinte de a-mi vedea destinul schimbându-se!

Promit că voi avea grijă de acum încolo! juram printre lacrimi fierbinţi. Voi deveni bună şi iubitoare faţă de tot ce există, voi fi dreaptă şi cinstită, voi preţui fiecare secundă a vieţii şi nu mă voi mai pierde în nimicuri deşarte! Voi respecta poruncile Coranului!

Am făcut toate astea până într-o zi în care mi-am amintit cum aduceam aceleaşi rugi înaintea câte unui eveniment mai dificil din viaţă, de care mă temeam. Promiteam să mă schimb dacă miracolul avea să se înfăptuiască. Şi, uneori, chiar se înfăptuia. Bucuroasă, înălţam o mulţumire către Allah. Apoi, în înflăcărarea mea, uitam jurămintele şi reveneam la obiceiurile pe care le hulisem.

Am trecut atunci din nou la blesteme. Ce îi făcusem eu acelui Allah, ironic numit Cel Îndurător, încât să merit o asemenea pedeapsă? Într-adevăr, nu eram un monument de cuminţenie, dar nu ajungeam nici pe departe la ticăloşiile pe care atâţia alţii le făceau. Iar ei o duceau bine-mersi, în timp ce eu trebuia să plătesc.

Unde este dreptatea ta? înălţam atunci pumnul spre cer.

Căci, pe atunci, încă mai puteam ridica pumnul. Acum nu ştiu dacă mai sunt capabilă de aşa ceva. Mi-am folosit întreaga agoniseală pentru a-mi falsifica dosarul şi a cumpăra un loc pe “Odiseea lui Berg”. Am intrat în stază înaintea primului salt, apoi am reuşit să-l conving pe Berg să mă lase acolo. Mi-am îngheţat trupul. Ştiu că asta nu e decât o amăgire. Boala avansează, chiar dacă infinitezimal mai încet. Dar mintea mea e liberă să călătorească fără povara apăsătoare a unui corp incapabil s-o mai susţină.

În călătoriile ei îmi aminteşte de Hakkan. Dacă boala aceasta blestemată nu m-ar fi prins în mrejele ei, acum aş fi fost soţia lui. Poate am fi avut un copil. Ştiu că, de fapt, în timpul pământean am fi fost deja morţi, dar mi-e greu să concep diferenţa temporală faţă de ceea ce trăiesc.

Cât a mai suferit când a aflat ce e cu mine! Mă iubea foarte mult şi s-a speriat de moarte când ne plimbam seara prin parc şi am căzut pe alee. M-a ridicat, am mai făcut câţiva paşi împreună, apoi m-am împleticit din nou. M-a dus cu greu acasă şi de acolo am plecat cu mama şi cu tata la spital.

Trei săptămâni am stat internat, cu părinţii şi Hakkan făcând cu schimbul la căpătâiul meu. Medicii şi asistentele roiau în jurul meu, făcându-mi analize după analize. Mi-au luat probe de muşchi, mi-au injectat un lichid în măduva spinării şi l-au studiat cu raze X, mi-au dat tot felul de vitamine, mi-au pus electrozi. Apoi au dat verdictul: la douăzeci şi doi de ani sufeream de scleroză laterală amiotrofică, care avea să mă omoare în câţiva ani.

Scleroză laterală amiotrofică… Un nume potrivit pentru o boală aşa de cruntă. Gândindu-mă la universul spuzit cu stele îmi dau seama că nici măcar ideea găurii negre care se află în mijlocul galaxiei nu mi se pare atât de înspăimântătoare. Închid ochii şi mă imaginez în faţa găurii negre, strigându-i:

– Crezi că tu eşti cea mai mare pacoste? Ce zici de boala mea, atunci?

Aş vrea să fiu în faţa unei găuri negre. Aşa, chinul mi-ar fi scurtat. În câteva fracţiuni de secundă aş fi transformată în spaghetti.

De fapt, gaura neagră este pentru o stea întocmai cum e SLA pentru mine. Un chin îndelungat înaintea morţii. Încerc să-mi imaginez că sunt o stea care se naşte. Spaţiul plin de atomi de hidrogen, atrăgându-se unul pe altul, ciocnindu-se, în timp ce temperatura creşte. Nucleele atomilor se unesc apoi două câte două, transformându-se în heliu, iar eu ard, trimiţându-mi lumina şi căldura spre planetele de lângă mine şi, mai departe, spre norul aflat la ani-lumină depărtare. După o vreme, mă împleticesc. Miezul meu începe să colapseze, apoi mă reaprind. Speriată, chem doctorul spaţial – un bătrân cu barbă albă – care mă consultă.

– Nu mai ai mult de trăit, îmi spune el. Ţi-ai consumat combustibilul.

Reacţiile din mine au loc tot mai rar, presiunea şi căldura sunt incapabile să contracareze gravitaţia şi, în curând, nu mai pot ridica pumnul spre cer ca să-l ameninţ pe Allah. Stau şi aştept să-mi vină sfârşitul, întrebându-mă dacă mă voi stabiliza într-o pitică albă sau într-o stea neutronică. Dar nu, doctorul cu barbă albă mi-a spus că sunt un caz atipic, aşa încât colapsez în continuare până când devin o gaură neagră care absoarbe totul dimprejur, dar nu poate emite altceva decât câte o urmă de radiaţie. Apoi, într-o zi, ating masa zero şi dispar în timpul imaginar al unui univers-copil care se va re-alipi cândva universului cunoscut, revenind în timpul real.

Acesta este un vis potrivit pentru Micul Dwayne. El îmi stă acum alături şi crede – ba nu, chiar este! – întregul univers pentru miliarde de fiinţe minuscule. Îl admir şi sper că, revenit în sistemul solar, va găsi pe cineva care să aibă grijă de el.

Eu am pierdut speranţa asta. Întoarcerea acasă ar însemna pentru mine ieşirea din stază şi înfruntarea realităţii insuportabile a bolii care-mi macină trupul şi mă va transforma în câţiva ani în legumă. Nu mai e nimeni acolo – nici mama, nici tata şi nici Hakkan care, probabil, şi-a împărtăşit bătrâneţea în braţele alteia. Sper să fi avut grijă de el aşa cum aş fi făcut-o eu. Ştiu că, deşi a reuşit să depăşească durerea, Hakkan a păstrat iubirea lui pentru mine în străfundurile sufletului său, într-o cutie de cleştar.

Creez mental o nouă stea, cu planete în jur. Pentru el. Am grijă ca steaua aceasta, când va fi să moară, să se transforme într-o supernovă care să ardă totul precum dragostea care a fost între noi. O plasez în aşa fel încât, când va exploda, o parte din radiaţiile ei să ajungă şi la gaura neagră care sunt eu. De fapt, fac în aşa fel încât chiar acele radiaţii să mă aducă la masa zero, iar eu să trec alături de acele particule din ea într-un univers-copil. Copilul nostru, pe care nu l-am putut avea în viaţa reală.

Îmi mai imaginez apoi în jurul ei o întreagă galaxie care, privită de la depărtare, aduce cu un cap de cal, întocmai cum este ceaţa de la sud de Dzeta Orionis din universul pe care astronomii îl studiază cu telescoapele lor. E o galaxie frumoasă, o ţintă spre care se vor îndrepta privirile unor exploratori îndrăzneţi.

Pe planetele care orbitează în jurul supernovei fac ploi de meteoriţi, care cad asemenea lacrimilor pe care le naşte sufletul meu îndurerat. Şi, dincolo de toate, îi dau universului meu sufletul, cu urma de speranţă care m-a ajutat să parcurg drumul vieţii fizice până aici. Un impuls care-l ajută să meargă mereu înainte, într-o expansiune fără sfârşit, trecând peste măruntele colapsuri ale stelelor şi peste supernovele care distrug civilizaţii.

Şi-mi plimb suflarea peste creaţie, în veşnicia fără nume.

 

*

 

Forfota ultimelor pregătiri de plecare transformase platforma spaţială într-un adevărat furnicar. Reparaţiile „Odiseei lui Berg” luaseră sfârşit după luni de trudă, în care căpitanul se ocupase cu tranzacţionarea informaţiilor culese pe parcursul călătoriei.

La bordul păsării sale spaţiale se îmbarca acum al doilea val de colonişti menit să descindă pe Gliese 581g. Un grup mult mai vast decât cel lăsat acolo cu mult timp în urmă. Berg nu ştia cum avea să se împace comunitatea agricolă lăsată pe planetă cu cea industrială care umplea acum pântecele navei. Nici nu-l interesa. Conta doar suma uriaşă primită de la Comitetul de Colonizare pentru stabilirea primei baze şi plata pentru călătoria noilor colonişti. Mama Cheryl nu murise de pomană.

Tot el reuşise să prindă şi contractul pentru transportul echipei de specialişti care avea să înfiinţeze o bază pe Gliese 581d. Planeta trebuia să fie deja mult mai propice vieţii şi se spera ca, în două-trei generaţii, să fie capabilă să primească un prim val de colonişti.

Apoi erau fondurile ştiinţifice. Planeta rătăcitoare stârnise interesul savanţilor pentru observaţiile culese de Paul şi trimise înainte de a opri legătura. Armata intrase şi ea pe fir din cauza pericolului pe care-l reprezenta ecosistemul bacterian. Nici Paul nu se sacrificase degeaba.

Cealaltă planetă îl costase trei vieţi – MC, Micro şi Akeel – dar adusese cel mai mare câştig al omenirii. Aşa cum bănuia după datele preliminare, era populată. Civilizaţia extraterestră detectase „Odiseea lui Berg” şi, pe baza semnăturilor cuantice, decodificase drumul spre sistemul solar. Sosiseră aici cu mult timp înainte de Berg, iar relaţiile diplomatice erau deja într-un stadiu avansat. Kavgheţii erau genul de civilizaţie tipică pe care milioane de oameni şi-o imaginaseră de-a lungul vremurilor, puţin mai avansată decât omenirea şi mult mai paşnică. Forma lor fizică deosebită nu mai consituia o ciudăţenie într-o lume în care oamenii se metamorfozaseră în cele mai diverse moduri.

Berg primise cota parte datorată descoperirii acestei civilizaţii şi medierii primului contact – chiar dacă ultimul lucru nu fusese un act voluntar. Principalul câştig din asta se concretizase într-un sistem de propulsie îmbunătăţit în conformitate cu tehnologia kavgheţilor, la care se adăuga un lot de zece ingineri capabili aparţinând aceleiaşi specii.

Micul Dwayne fusese scos din stază şi predat unei comunităţi de gazde. Cealaltă persoană aflată în stază, Nazik, nu supravieţuise ultimei călătorii. Cercetând semnele vitale, Berg concluzionase că femeia se stinsese pur şi simplul fără vreo simptomă aparentă. Probabil că, pe termen lung, criogenia nu era o soluţie recomandată. Îşi notă să nu mai permită pe viitor niciunui membru al navei să petreacă o perioadă atât de îndelungată în acea stare.

Nava fusese reparată, iar echipajul primenit. O parte dintre angajaţi plecaseră. Printre  ei se numărau şi câţiva hamali-amfibie, cărora veniturile le permiteau să-şi facă operaţii. Pe unul dintre ei îl reîntâlni pe lista celui de-al doilea val de colonişti care se îmbarca pentru Gliese 581g. În locul celor care îşi încheiaseră contractele de muncă, Berg angajă alt personal. Asta nu constituia niciodată o problemă.

Pe când făcea ultimele verificări şi stabilea traseul de evadare împreună cu staţia de control, conversaţia ajunse şi la obiectivele pe care şi le propunea Berg pentru noua expediţie.

–  Primul salt va fi spre sistemul Gliese 581, ca să duc coloniştii! confirmă căpitanul.

–  Fireşte.

–  Apoi voi onora invitaţia primită de la kavgheţi de a le vizita din nou sistemul, de data asta pentru o perioadă mai lungă.

–  Frumos din partea lor.

–  Afirmativ.

–  Şi pe urmă?

–  Am detectat o nouă galaxie în formă de cap de cal, la fel ca cea de la sud de Dzeta Orionis. Aş încerca un set de salturi succesive până la ea.

–  Aşa departe? Nu ştiu dacă tehnologia o permite.

–  Inginerii mei kavgheţi sunt încrezători că pot modela succesiv nucleul sistemului propulsor.

–  În cel mai rău caz, nu reuşiţi şi reveniţi înapoi.

–  Afirmativ.

Amândoi ştiau că asta avea să se întâmple într-un viitor care făcea imposibilă orice reîntâlnire dintre ei. Dar, pentru momentul prezent, nu conta.

 

EPILOG

 

Lothar se aplecă lângă micul seliuj plin de sânge. Khartan-ul se încordă şi începu să mârâie, arătându-şi colţii ramificaţi. Ochii omului se ridicară încet şi se opriră în privirea monstrului solzos. În ei nu era nici ură, nici frică, nici furie, nici mândrie, nici milă. Doar calm şi linişte.

Capul khartan-ului se plecă, muşchii se relaxară şi animalul se apropie docil. Limba sa aspră începu să lingă rănile micului seliuj. Apoi Lothar puse mâna pe blana rănitului şi o plimbă încet pe ea. Iar mâna nu părea nici aspră, nici blândă, nici grăbită, nici puternică. Doar calmă şi liniştită.

Demult, pe vremea când primii colonişti sosiseră pe Imé, viaţa fusese dificilă. Lumea aceasta ostilă, cu deşerturi, jungle, mlaştini şi munţi nesfârşiţi îi descurajase de multe ori pe cei care se succedaseră pe suprafaţa ei. Dar, generaţie după generaţie, destinele începuseră să li se împletească.

La început încercaseră să supună locurile, după reţeta pe care oamenii o cunoşteau de milenii. Ridicaseră vatra unei aşezări, care înflorise cu greu până la dimensiunile unui târg. Atunci mai înfiinţaseră încă trei, legate între ele cu drumuri străjuite de popasuri pentru drumeţi. Apoi apăruseră disputele. Comunitate contra comunitate şi specii indigene contra colonişti. Cu multe morţi, cu o stare perpetuă de nesiguranţă, cu distrugeri de toate părţile.

Asta până când Johann – zis Pustnicul – adunase în jurul său destui adepţi ai teoriei sale ecocentrice.

–  Ecosistemul este important, spunea el, iar omul trebuie să i se adapteze, nu invers!

Îi antrenase chiar el pe ceilalţi în acest mod de viaţă, apoi îi îndemnase să se retragă departe, în mijlocul junglei. Adepţii învăţaseră să asculte problemele animalelor, să aline suferinţele naturii, să trăiască fără ură şi răutate. În câteva generaţii deveniră stăpânii absoluţi, dar fără a-şi impune puterea prin forţă. Doar prin calm şi linişte.

Iar natura îi recunoscuse de stăpâni.

Din vetrele vechilor aşezări rămăseseră doar ruine. Locuitorii ştiau că ei erau deschizătorii de drumuri ai omenirii şi că, peste generaţii, cei de care îi legau fire invizibile urmau să sosească aici. Aveau să găsească o lume atipică. Sau, aşa cum spera Lothar, o lume care căpătase aceeaşi înţelepciune chiar şi trăind izolată. Pentru că nu putea crede că o civilizaţie atât de veche, de vastă şi de avansată ar fi putut rămâne tributară unui mod de viaţă barbar, despotic. Era convins că trecuse, la rândul ei – şi cu mult mai mult timp în urmă – la un sistem cu adevărat evoluat.

Seara, când o parte a naturii adormea şi alta se trezea la viaţă, locuitorii începeau să viseze. Comuniunea le permisese să-şi împletească visurile, indiferent de distanţa care-i separa, făcându-le să le apară în faţa ochilor. Ascultau concerte gigantice, cântate de vocile care sălăşuiau în sufletele lor. Coruri angelice, într-o lumină paradisiacă în care individul dispărea, lăsând locul întregului. Ore în şir visau, cântau, iubeau şi împleteau poveşti cu înţelepciunea planetei.

Zgomote îndepărtate rupseră tăcerea. Khartan-ul, care adormise cu capul pe piciorul omului, tresări. Seliujul se pierduse demult prin tufişuri, şchioptând. Lothar ridică privirea spre ceruri. Păreau sunete de furtună, dar mai puternice decât tot ce auzise vreodată. Cerul era acoperit de nori, dar niciun semn nu prevestise încă sosirea ploii.

Prevăzător, omul se ridică. Alături, khartan-ul stătea drept, mârâind ameninţător.

Zgomotul coborî sub plafonul de nori şi vârfurile copacilor începură să se scuture. Şapte aparate gigantice îşi făcură apariţia pe cer, uruind îngrozitor. Şuieratul lor acoperi întreaga regiune, în timp ce se lăsau tot mai jos, către platoul descoperit de pe malul mării.

–  Oameni, murmură Lothar. Au sosit oamenii!

Gândul circula deja printre indigenii răspândiţi până departe, la poalele munţilor şi la marginea deşertului. Cei mai apropiaţi, printre care se număra şi Lothar, porniseră deja spre locul de aterizare – vatra primei aşezări.

Când ajunseră acolo, nou-veniţii coborâseră deja din nave şi începuseră să descarce. Maşinării monstruoase ieşeau din cale, rulând pe roţi imense, şenile huruitoare, picioroange nesigure sau perne de aer silenţioase. Era un du-te-vino şi o roire de furnicar neobişnuite pentru locuitori. Simţeau că ameţesc.

Mai rău. Simţeau că se sufocă.

Rămaseră retraşi, călăuziţi de prudenţă. Ceva nu era aşa cum se aşteptaseră. Nou-veniţii explorară grăbiţi ruinele aşezării, discutând agitaţi şi făcând o larmă de nedescris. Cuvintele nu ajungeau până la liziera dincolo de care pândeau localnicii, dar frânturi din gândurile lor haotice apăreau sporadic în conştiinţa colectivă. Nu erau cuvinte sau fraze, ci mai curând senzaţii şi idei. Oamenii din stele credeau că primii colonişti reuşiseră să stabilească un cap de pod pe planetă, dar că, la un moment dat, ceva mersese rău şi îşi găsiseră sfârşitul. Considerau asta un semn rău – speraseră ca noul val să găsească deja o infrastructură pusă la punct de strămoşii lor. Dar ştiau că era de datoria lor s-o ia de la capăt. Şi, dacă primul val nu avusese la îndemână uneltele necesare – încercând să pună bazele unei societăţi ne-industrializate – ei le aduseseră. Maşini, componente pentru ridicarea unor mici fabrici, arme, tehnologii – totul era pregătit pentru a lua cu asalt din nou planeta şi a o supune.

–  Nu putem permite aşa ceva, îşi dădu seama Lothar.

Gândul său întâlni aprobarea tuturor celorlalţi. Îi aşteptaseră pe fraţii lor de dincolo de stele cu speranţă şi curiozitate. Cu iubire. Erau pregătiţi să adauge lumea lor paradisului creat de omenire. Dar acum îşi dăduseră seama că Imé era singurul paradis. Ultimul.

Îşi uniră gândurile. Cenuşiul cerului se preschimbă într-un purpuriu brăzdat de dungi oranj. Umbre albăstrui îşi făcură apariţia printre copaci, coborând fantomatice spre plajă. Noii colonişti îşi întrerupseră agitaţia şi priviră cu uimire şi spaimă spre arătările imateriale care se apropiau. Le acceptară tulburaţi prezenţa când se amestecară printre ei.

Atunci începură cântecele. Creaţii menite să facă să vibreze cele mai profunde strune ale sufletului umplură platoul şi marea. Cerul deveni violaceu, aproape întunecat, iar lumina coborî până în dreptul coroanelor copacilor. Muzica se revărsa peste toţi, transformându-i.

Unii nu reuşiră să-i facă faţă. Sufletele lor, prea închistate în preceptele rigide ale raţiunii, înnebuniră şi-i determinară să se sinucidă. Alţii, mai empatici, se deschiseră şi se transformară, devenind parte a minunatei simfonii.

O singură persoană rămase neafectată. Era un ins ale cărui corp şi chip păreau că trecuseră prin multe. Culoarea pielii avea o irizaţie stranie, albastru-verzuie. Stătea îngenuncheat şi plângea deasupra ruinelor acoperite de ierburi. Gândurile sale erau canalizate într-o singură direcţie şi Lothar le percepea la fel de clar ca şi pe cele ale camarazilor săi. Era doar un nume, care se repeta iar şi iar:

–  Mathilde!

Un fluture se apropie de el, bătând din aripile sale viu colorate. Omul se răsuci şi-i privi zborul graţios. Întinse un deget şi-l lăsă să se aşeze. Rămaseră aşa, privindu-se – om şi insectă – două vieţi intersectându-se din nou, peste timp.

 

Sfârșit