voicuvikingi

Într-un  mare oraş din România, trăia un şobolan. El era  oarecum diferit faţă de fraţii şi surorile sale. Nu era vorba despre vreo deosebire ţinând de înfăţişare, Sob era la fel ca alţii din neamul lui. Avea  blană de culoarea cenuşii, ochi negri, mici, bot ascuţit şi dinţi lungi, în  stare să crească fără încetare, coadă lungă, subţire şi lipsită de blană, acoperită cu un fel de solzi, de parcă ar fi fost a unei şopârle. Mai avea nişte mustăţi lungi, foarte folositoare atunci când era vorba să recunoască un lucru sau o fiinţă. Vederea îi era destul de slabă, dar se ajuta mult cu mirosul său nespus de ager. Simţea imediat, fără greş, dacă de familia lui se apropia un şobolan străin, un duşman al şobolanilor sau o posibilă pradă.

Şobolanilor nu le place lumina şi nici uscăciunea. Sob nu era diferit nici din acest punct de vedere. Locuia în reţeaua de canalizare a oraşului şi în acel loc dezgustător pentru un om se simţea acasă. N-avea probleme cu mâncarea. Resturile aruncate de om într-un mare oraş sunt foarte multe, iar şobolanii nu prea ştiu ce este aceea să te doară burta fiindcă te-ai lăcomit la niscaiva resturi de mâncare pe jumătate putrezite.

La şobolani, lucrurile sunt destul de încurcate atunci când este vorba să se afle cine este tatăl unei serii de pui. Important este doar ca familia să se înmulţească cât mai mult. Tocmai în această privinţă Sob era diferit faţă de cei asemenea lui. Voia să plece, să călătorească şi să vadă locuri noi. Simţea că pentru el nu este îndeajuns să crească serii după serii de pui şi să umble fără să obosească după mâncare. Ştia că dacă va pleca viaţa lui va deveni foarte grea, fiindcă oriunde ar fi ajuns ar fi dat peste familii de şobolani străine, iar acestea l-ar fi primit cu duşmănie, atacându-l şi poate chiar omorându-l. Cu toate acestea, gândul lui de a pleca devenea pe zi ce trece mai puternic, pe măsură ce primăvara era tot mai călduroasă.

În apropierea ferestrei de pivniţă pe unde ieşeau cei din familia lui Sob, atunci când n-o apucau pe cărările de sub pământ numai de ei ştiute şi voiau să vadă cum arată lumea în lumina soarelui, se afla o cabană făcută din scânduri înguste vopsite într-un maro neplăcut la vedere, cu spaţii între ele. Construcţia era menită să adăpostească pubelele unde oamenii din blocurile apropiate îşi puneau pungile de plastic pline cu resturi menajere. În ziua de dinaintea plecării sale, Sob se hotărî să meargă până acolo, deşi  atunci când nu era ferit de întunericul nopţii primejdiile erau mult mai mari pentru el.

Reuşi să intre printre pubele fără ca vreun om, vreo pisică sau vreun câine să-l vadă sau să-l simtă şi-şi găsi loc într-un colţ al construcţiei de lemn, sub nişte cârpe aruncate de curând. De acolo putea să vadă ce se petrece afară, pe asfaltul  răcit de răcoarea nopţii. Stătea nemişcat şi privea atent, ca şi cum ar fi aşteptat ceva.

Peste nu prea multă vreme, lângă baraca plină cu pubele ateriză un stol de porumbei, stârnind praful de pe asfalt. Sob îi urmări cum încep să ciugulească, de cele mai multe ori fără niciun rost, apucând cu ciocurile lor stângace mici pietricele, doar pentru a le scăpa. Apoi, masculii începură să le dea târcoale  porumbiţelor, umflându-şi guşile strălucitoare, uguind, ridicându-şi şi apoi coborându-şi capetele. Spre deosebire de foştii şi viitorii lor soţi, atât de tulburaţi, porumbiţele nu păreau chiar deloc intrate în jocul  teatral al împerechierii. Îşi continuau foarte liniştite ciugulitul, iar atunci când masculii se apropiau prea mult de cozile  lor, făceau repede câţiva paşi, pentru a pune din nou o distanţă între ele şi aceştia. Sob observă că penele lor erau mai puţin arătoase decât cele ale bărbătuşilor şi nici nu sclipeau.

În curând, Sob constată că păsările  erau aranjate în perechi. O anumită porumbiţă era urmărită doar de unul şi acelaşi porumbel. La şobolani lucrurile stăteau cam tot aşa, dar acolo, în întunericul vizuinei, puteau să se petreacă tot felul de încurcături în ceea ce priveşte formarea cuplurilor.

Sob băgă de seamă că în stol se afla şi o porumbiţă stingheră. Niciunul dintre bărbătuşi nu-i dădea vreo atenţie, de parcă ar fi fost invizibilă. Era micuţă, de culoare neagră, fără nicio sclipire a penelor. Ciugulea cu multă sârguinţă, scăpând de cele mai multe ori din cioc firimiturile de pâine sau micile pietricele de pe asfalt. Mergea încoace şi încolo legănându-se uşor pe picioruşele ei de culoarea trandafirilor (a cărnii crude?), capul ei mic se mişca înainte şi înapoi, într-un fel plăcut de privit. Uitându-se cu atenţie la ea, şobolanul  nu-i găsi niciun cusur, fără să priceapă de ce vede astfel lucrurile. În alte prilejuri s-ar fi gândit dacă nu cumva ar putea să înşface şi să mănânce acea bucată gustoasă de carne învelită în pene.

Şobolanii au o viaţă scurtă, cel mult patru ani. Sob nu ştia că şi el însuşi va trăi tot atât de puţin. Ca orice animal, cu excepţia omului, nu avea presimţirea propriei morţi sau, în orice caz, nu-şi vedea propria moarte ca  pe ceva rău. Nu ştia, de asemenea, că scurtimea vieţii lui era compensată prin intensitate. Modul lui pătimaş de-a trăi era însă mai important decât conştientizarea lui.

Uitându-se la porumbiţă, Sob avu deodată câteva revelaţii, ca şi cum zeul şobolanilor ar fi intervenit asupra creierului său şi l-ar fi plasat brusc pe o altă orbită, într-o etapă de evoluţie mult superioară, când şobolanii aveau să materializeze un scenariu sinistru, reuşind să-i învingă pe oameni şi să le ia locul, devenind rasa  dominantă a Terrei. Înţelese dintr-o dată că porumbiţa este pur şi simplu frumoasă şi, admirând-o, trăieşte o plăcere necunoscută mai înainte. Şi imediat apoi, în ciuda faptului că modesta pasăre făcea parte dintr-o specie fără nicio legătură cu a lui, Sob constată că o găseşte mai presus de toate femelele din lume, indiferent de clasă şi specie. Drept urmare, o alege. Pentru ce? În ce scop? N-ar fi fost în stare să răspundă la aceste întrebări. Ar fi putut, în schimb, să spună cu certitudine că i-ar fi plăcut grozav de mult să se afle lângă ea şi s-o atingă. În  niciun caz n-ar fi dorit s-o mânânce sau să-i facă cel mai mic rău.

Poate că aceste schimbări uimitoare din conştiinţa lui Sob erau cauzate de  mirosul Palomei. Şobolanului îi plăcea  foarte mult acest miros, simţea chiar un fel de beţie plăcută, inhalându-l. În cursul vieţii lui de mascul, începută pe când avea doar trei luni, mai avusese prilejul să se bucure de mireasma atrăgătoare a unei femele, dar niciodată nu mai trăise ceva asemănător. Era ca şi cum mirosul Palomei, transformat într-un parfum în stare să farmece, l-ar fi modificat pe dinăuntru.

În fine, o altă revelaţie îi aduse în conştiinţă numele ei: Paloma. În acelaşi timp, luă cunoştinţă de propriul său nume. Te numeşti Sob, îi şopti în minte vocea zeului necunoscut. Voi doi sunteţi Sob şi Paloma.

Împietrit de emoţie, Sob o urmări cum ciuguleşte cu nepăsare în preajma lui, îi văzu din apropiere ochii de culoare maroniu-roşcat şi se miră în sinea lui cum de privirea unei fiinţe poate fi atât de frumoasă, iar mersul ei, atât de graţios. Da, în totul, porumbiţa era frumoasă! N-avea niciun cusur. Mintea lui Sob putea acum, datorită scamatoriei reuşite de zeul necunoscut, să priceapă ce va să zică atunci când o fiinţă este frumoasă.

Renunţă la plecare.

În zilele următoare, atunci când aţipea între două expediţii de procurare a hranei, Sob începu să se viseze om. Mai întâi, se văzu în chip de şobolan în stare să meargă în două picioare, apoi labele din faţă i se transformară în nişte mâini capabile să apuce, de parcă ar fi fost ale unei maimuţe. În cele din urmă, botul ascuţit i se retrase, dinţii i se scurtară, iar gâtul i se lungi şi se subţie. Capul său începu să semene cu acela al unui om, iar în cele din urmă chiar se transformă în aşa ceva. La trezire, pricepând situaţia lui, având conştiinţă de sine, trăi pentru lungi momente o curioasă existenţă dublă, de om închis în corpul unui şobolan.

*

În acelaşi oraş de munte trăieşte Florian Sobaru, 49, absolvent de filologie, freelancer. Din motive neclare, prietenii îi spun Sob şi nu Florian, cum ar fi poate normal. Este divorţat, are doi copii, un băiat şi o fată. Fosta lui soţie, devenită o aprigă antipatizantă, chiar duşmancă a sa, s-a mutat în altă localitate şi din acest motiv Sob îşi vede copiii destul de rar. Un motiv în plus pentru ca o depresie să-i cam dea târcoale. Ce naiba, domnule, zice el, bărbaţii au de obicei anxietăţi şi nu depresii!

Forma lui de viaţă presupune o şedere îndelungată, zi de zi, în faţa calculatorului. În acest fel, văzând  lucruri, idei, oameni, posibilităţi de câştig, femei goale sau îmbrăcate, fapte diverse, drame, glume, Sob a ajuns să creadă în absurditatea că realitatea este de fapt cea de pe ecranul său, iar ce se poate detecta nemiljocit prin simţuri este mai degrabă o abstracţiune. Pe această cale ciudată, admiraţia lui pentru femeile reale, palpabile, a început să se transforme într-o indiferenţă amabilă. În schimb, are relaţii de diverse feluri cu reprezentante ale sexului frumos, prin reţelele se socializare. Cu una dintre acestea, o fată doritoare de profesionalizare, a avut chiar o legătură intimă (poate fi oare folosit acest cuvânt?). Aceasta s-a dezbrăcat pentru el şi a mimat un act sexual. Înlemnit de excitaţie şi de oroare în faţa monitorului, a ascultat sunetele remarcabil de reuşite în felul lor emise de fată. Scena i-a lăsat o senzaţie de scârbă suficient de persistentă pentru a-l lecui pentru o bună bucată de vreme de orice dorinţă de-a se apropia de-o femeie reală. Om de modă veche, în ciuda vârstei sale, Sob crede că actul sexual îndeplinit fără iubire este o prostie sau, în termeni mai elevaţi, o zădărnicie. Mica lui teorie în această privinţă mai stabileşte că iubirea este un amestec de sentiment religios şi plăcere a atingerii. Uită-te la animale, îi spune amicului său, filozoful omologat, atunci când nu se mănâncă unul pe celălalt, mamiferele se lipesc unul de  altul, se ling şi aşa mai departe. Până şi unele reptile o fac.

Nu departe de blocul unde locuieşte Sob, îşi fac veacul mai mulţi ţigani specializaţi în căutatul de alimente şi îmbrăcăminte prin gunoaiele menajere.  Sociolog amator, Sob caută pe Internet şi află că aceştia sunt repartizaţi de un şef (bulibaşa?), nu merge fiecare unde doreşte. Verificând pe teren, Sob îi dă dreptate autorului de pe Net. Într-adevăr, în preajma pubelelor din adăpostul de lemn cel mai apropiat de locuinţa sa pot fi zărite întotdeauna aceleaşi personaje. Ca să vezi!

În zilele de după această constatare, Sob este abordat de una dintre fetele arondate la pubelele unde-şi duce şi el gunoiul menajer. Câţi ani să aibă? Doisprezece, probabil. Cel mult treisprezece. Simpatică, având un zâmbet dezarmant şi o dentiţie haotică, capabilă să trimită gândul la un sifilis ereditar. Dă-mi şi mie un leu! Sob, fascinat de murdăria absolută a mâinii ei şi darnic de felul lui, se conformează. Îi dă chiar doi lei. Fata îi ia şi pleacă fără să mai spună ceva, cu paşi grăbiţi. N-o să ţi-i cer înapoi, zice Sob, pentru sine însuşi.

În săptămânile şi apoi lunile următoare, Sob n-o mai vede pe fată şi o uită. Ea reapare însă şi scena se repetă. S-au ţinut minte, unul pe celălalt. Sob n-a uitat zâmbetul ei de persoană fără datorii, iar ea îşi aminteşte probabil promptitudinea lui. Poate că există nu numai cerşetori predestinaţi, dar şi donatori cu vocaţie. Poate că eu fac parte din a doua categorie, îşi spune freelancer-ul din marele oraş.

Pe stradă, fata vine la el cu aerul unei vechi prietene şi-i cere s-o ajute, schimbând formularea. Dă-mi şi mie nişte bani, zice ea, întinzând palma îngustă şi murdară, cu degete interminabil de lungi, zise brahmsiene, de om cu multă imaginaţie, dar şi cu o înclinaţie spre manii. Sob îi dă cinci lei, nu ştie nici el de ce. Ea nu mai pleacă atât de repede ca prima dată. Îşi pune banii în buzunar şi pare a dori să schimbe câteva replici. Nu, aşa ceva nu va fi posibil, nu mai avem ce discuta unul cu celălalt, spune gestul lui Sob, iar fata înţelege şi pleacă. Urmărindu-i mersul relaxat, de om obişnuit cu drumurile, deşelat?, Sob constată că fata are un corp  frumos, rasat, picioare lungi cu rotule mici, talie bine marcată. Şi ţinuta ei i se pare OK. Nu este o noutate ca o ţigancă să fie frumoasă, îşi spune el, plecând.

Urmează o nouă pauză. Trece un an? Sau doar şase luni? Sob îşi vede de rutina vieţii, întâmpină frigul iernii cu  grimase de resemnare, rezistă eroic la atacurile entropiei. Sărbătorile de iarnă şi apoi cele ale primăverii vin şi trec cu o anumită furie, cugetă Sob. Asta dacă graba poate fi considerată furioasă, de la un anumit nivel în sus.

Altă primăvară soseşte fără greş, dovadă că viaţa este frumoasă, în esenţa ei. Sob a şi uitat-o pe mica lui amică, specialistă în explorarea pubelelor. O revede într-o dimineaţă luminoasă şi i se pare oarecum schimbată. Ce-o fi cu fata asta, se întreabă el, în treacăt. Expresia gurii ei nu mai este cea a unei adolescente. Îi dă bancnota rituală, ar putea să spună aşa, o priveşte cu simpatie. Lumina minunată a soarelui o transformă pe fată într-o statuie de abanos, vie, cu siguranţă caldă. Zâmbetul ei dezarmant, expresie a unui amestec de nevinovăţie, ignoranţă fără margini, dar şi iniţiere în niscaiva ritualuri curioase, fără sens pentru oamenii cât de cât cultivaţi din Europa de azi! În schimb, atunci când nu mai zâmbeşte, gura ei indică amărăciunea discretă şi resemnarea de-a suporta o  situaţie imposibil de schimbat.

Sper că nu eşti bolnavă, îi spune Sob, iniţiind o scurtă conversaţie, aşa cum se cuvinte între cunoştinţe vechi. Nu este sperios de felul lui şi nici conformist, aşadar nu se teme că va fi văzut de vreo bătrână din blocul său şi aceasta, în vreo conversaţie purtată pe scară cu o altă persoană venerabilă, îl va bârfi. Spre norocul meu, îmi pot permite să fiu impulsiv, îşi spune uneori Sob, cu satisfacţie.

Fata îi spune că nu-i bolnavă, doar necăjită:

– A murit bunica mea.

– Dumnezeu s-o ierte, zice Sob. Câţi ani a avut?

– Treizeci şi opt.

După un moment de stupefacţie, el îşi aminteşte că la ţigani lucrurile stau altfel în materie de reproducere. În cultura europeană de azi, o femeie la treizeci şi opt de ani poate deveni mamă pentru prima oară, fără ca acest fapt să şocheze pe cineva. La ţigani, femeia de această vârstă naşte în continuare, dar este şi bunică.

– Da’ ce-a avut? se interesează el.

– Au omorât-o doctorii, spune fata, foarte serioasă. Au operat-o şi i-au băgat foarfeca în inimă.

Sob este pe punctul de-a începe să râdă, dar reuşeşte să se înfrâneze în ultima clipă. Despre asemenea lucruri nu se glumeşte şi nici nu se râde.  Se uită atent la fată. Nu, nici vorbă de vreo încercare de-a face o glumă. Aşa că decide să treacă peste curioasa secvenţă. Este clar, nu este momentul să vină cu argumente raţionale. Schimbă vorba, profitând de faptul că prietena lui lasă impresia că deja a uitat de păţania bietei bunici:

– Cum te cheamă? Nu mi-ai spus.

Ea afişează  zâmbetul său  dezarmant, din ce în ce mai simpatic pentru Sob:

– Paloma.

– Frumos nume! Ştii ce înseamnă în spaniolă?

Fata face semn că da. El insistă:

– Ce înseamnă?

Ea zâmbeşte şi atât.

– Porumbiţă, spune el. De fapt, n-are nicio importanţă.

După o nouă absenţă prelungită a Palomei, în timp ce merge pe stradă, Sob aude un tropăit cunoscut în spatele său. Asta nu poate fi decât Paloma, îşi spune. Nu se înşală. Fata apare zâmbind larg:

– Dă-mi şi mie nişte bani!

Formula cunoscută. Apoi: mâna patetic de nespălată, cu jeg acumulat vreme de ani, părul negru, mat şi slinos, unghiile vopsite în siniliu, pleoapele fardate intens cu albastru, buzele rujate.

Sob se opreşte, constatând în sinea lui că întâlnirea îl bucură mai mult decât s-ar cuveni. El reprezintă în mod evident o altă cultură şi ar trebui poate să fie critic, aşa cum sunt cei mai mulţi dintre comilitonii săi. Cum să stai de vorbă pe stradă cu o ţigancă atât de murdară şi de fardată? Cu o căutătoare prin gunoaiele oraşului? Cel mult s-o cerţi şi s-o îndemni să meargă la şcoală.

Sob este însă un iconoclast şi vede altfel lucrurile. Consideră că oamenii sunt la fel de valoroşi, cu condiţia să nu intre sub incidenţa codului penal.

– Nu eşti cu nimic superior acestui ţigan, i-a spus pe stradă amicului său, filozoful omologat, atunci când pe lângă ei a trecut în mers săltăreţ un ins nespus de murdar şi de vesel. Dacă ţi-ar fi inferior, ar fi la închisoare.

– Cum poţi să spui o asemenea prostie? Există o scară de valori. Ăsta nu este decât un parazit. Trăieşte pe spinarea noastră.

– Poate, a replicat Sob. Numai că atunci când încerci să-i dovedeşti inferioritatea, ai nevoie de argumente uşor fasciste.

Discuţia s-a încheiat în coadă de peşte, iar Sob a rămas cu impresia că amicul nu dispune de o argumentaţie suficientă.

Faţă în faţă cu zâmbăreaţa Paloma, Sob se trezeşte vorbind:

– Hai pâna la mine acasă!

Fata, imediat, aţintindu-l cu ochii ei mari, negri, de vrăjitoare:

– Vin, dar să ştii că nu facem prostii!

Sob, cu umorul lui special, de om singuratic:

– Ai vrea tu aşa ceva! Şi apoi să mă vizitezi la închisoare!

În mintea lui se derulează rapid un scenariu. Corupere de minore, pedofilie! Poliţie, procuratură! Proces! Condamnare la vreo câţiva ani! Homosexualii din închisori! Compromiterea definitivă a micilor mele prestaţii intelectuale menite să-mi asigure banii necesari traiului zilnic. Cine mai ia în serios un pedofil?

– Poate doar alt pedofil, spune el cu voce tare, în timp ce se apropie împreună cu fata de intrarea în blocul său.

Paloma nu pricepe gluma, dar nici nu ţine să afle ce-a vrut să zică bărbatul.

Un cuplu cum nu se poate mai nepotrivit, ba chiar scandalos, în opinia prezumată a vecinilor de scară ai lui Sob. Noroc că nu se întâlnesc cu niciunul dintre aceştia. Asta înseamnă că ai noroc, cugetă bărbatul. Nu că mi-ar păsa, dar parcă este mai bine să nu ţi se arunce priviri cu subînţelesuri şi zâmbete complice.

Intră împreună în apartament fără nicio problemă cu vecinii şi Sob îşi dă seama că fata pute îngrozitor. Un înger murdar şi urât mirositor, iată o formulă dintre cele mai bizare cu putinţă, îşi spune el. Dar este oare un înger, fie şi murdar, sau nu? Iată întrebarea.

Îi pune Palomei un scaun în mijlocul camerei, o invită se se aşeze, iar el se plasează pe un fotoliu, la vreo doi metri distanţă. Chiar şi aşa, mirosul este trăznitor, o duhoare de gunoi învechit, atât de distinctă în preajma pubelelor, atunci când providenţialii oameni în verde nu vin să le golească la timp.

Sob este un ins politicos. Nu va face nicio referire la mirosul de gunoi şi va  schimba cu invitata sa câteva replici, înainte de-a o expedia înapoi în lumea ei. Se uită cu atenţie la ea. Pare grozav de speriată, ca şi cum el ar fi un notoriu violator sau chiar un criminal în serie.  Ştie că la ţigani viaţa sexuală începe foarte repede, iar o căutătoare prin gunoaie n-ar avea de ce facă excepţie.

– Ascultă Paloma, zice, tu eşti atât de speriată de parcă ai fi o fată mare, iar eu un ticălos pus pe fapte rele.

Ea îl priveşte în ochi şi spune cu mare seriozitate:

– Sunt fată mare, şefule! Să ştii asta!

– Foarte bine, răspunde el. Să ştii că aici nu te pândeşte nicio primejdie.

Nici măcar într-un scenariu de coşmar trăit, Sob nu se vede intrând în intimităţi cu ea.

Ce folos, fata tremură literalmente de teamă! O fi fost violată cândva, îşi spune bărbatul, din în ce mai plictisit de evoluţia secvenţei. Asta dacă nu cumva este o mare actriţă.

În fine, Paloma pleacă, iar Sob speră că n-o va întâlni pe scară niciunul dintre puritanii lui vecini.

În lunile următoare, vizitele ei capătă un aer instituţionalizat, ca să zică aşa. Vine cam o dată pe săptămână, rămâne vreo zece minute, primeşte o bancnotă de cinci lei şi pleacă. Vecinii au început s-o cunoască, iar cota lui Sob în materie de moralitate a scăzut mult. După prima vizită, în mod emigmatic, Sob începe să nu mai perceapă chiar deloc duhoarea de gunoi a fetei. Ba chiar începe să-i placă mirosul ei de animal tânăr. Nu stă să analizeze această comutare, dar într-o discuţie cu amicul lui aminteşte despre feromoni precum şi despre un cântec popular românesc, unde femeia îi cere drăguţului ei să nu-şi schimbe cămaşa cu niciun chip. De ce? Cântecul n-o spune, dar se înţelege foarte bine că femeii începe  să-i placă mirosul lui şi doreşte să-l adulmece în continuare.

Vine şi episodul când Sob, mânat de un impuls misterios, venit parcă din exteriorul minţii sale, începe s-o mângâie pe faţă şi s-o sărute pe obrazul nespălat, spunându-i că este cea mai frumoasă fată din lume, o iubeşte şi i-ar fi plăcut să fie fiica lui. Cu un rest de luciditate, îşi dă seama că vorbele nu-i aparţin, este victima unei sugestii. A cui?

Paloma înţelege pe dos scena, o ia drept un demers sexual, pasămite. Închide ochii, se lasă în voia mângâierilor cu un extaz, s-ar spune,  pentru prima oară trăit şi după o vreme două lacrimi mari i se scurg pe obrajii de abanos.

Momentul de pură tandreţe trece însă foarte repede. Cu el este atins climaxul relaţiei lor. De acolo înainte nu mai poate urma decât coborârea, deteriorarea. La următoarea ei vizită, Paloma îi spune că are un copil. Un băiat.

Sob se bucură sincer la auzul noutăţii. Prin minte îi flutură totuşi amintiri legate de relaţii intime cu mame. Nu este nicio îndoială, femeile cu copii sunt mult mai convingătoare la o adică decât cele fără. Scenariul unei aventuri amoroase că tânăra mamă îi trece o clipă prin minte, dar ştie cu certitudine: nimic de acest gen nu se va întâmpla. (Între timp, Paloma i-a spus că are şaisprezece ani.)

Sob îşi dă seama cu mare claritate că sentimentele lui pentru Paloma au inocenţa simpatiei pentru un animal. Nesfârşita nevinovăţie a animalelor, amintită de Borges, este cheia situaţiei, a înţelegerii acesteia. Sob nu are o părere rea despre etnia fetei (femeii). Nu caută explicaţii pornite de la o presupusă inferioritate imanentă a ţiganilor. Consideră că aşa ceva ar fi în contradicţie cu political correctness. Iată de ce priveşte forma de viaţă a Palomei ca şi cum ar fi vorba despre, cum să spună?, o vulpe. Poţi să te superi pe o vulpe fiindcă ţi-a furat o găină? Nu, fiindcă felul de-a fi al vulpii îi cere să facă aşa ceva. Poţi, apoi, să doreşti relaţii intime cu posesoarea splendidei cozi stufoase? Evident că nu, dacă eşti normal la minte.

Treptat, Sob o cunoaşte tot mai bine pe simpatica Paloma. Este de o ignoranţă desăvârşită. Aproape analfabetă,   cunoaşte doar puţin  literele majuscule, de tipar. Vine şi momentul când află că de fapt fata este o mămică foarte prolifică. Are trei copii, iar al patrulea este pe drum. Are chiar ocazia să-i cunoască pe cei trei copii, nişte îngeri foarte murdari, concepuţi cu bărbaţi diferiţi. Dar al patrulea? o întreabă. L-ai făcut cu unul dintre cei trei? Nu, spune ea foarte mândră, cu unul nou!

Cât de interesantă este această Paloma! Lui Sob, stranietatea ei i se pare uimitoare. Nici măcar o femeie dintr-un trib   amazonian n-ar putea fi mai îndepărtată faţă de sistemul de valori al Europei de azi.

Mămica Paloma îl uimeşte. Cel mai mult îl impresionează pe Sob lipsa absolută a curiozităţii intelectuale şi probabil a oricărei curiozităţi. Abrutizare? O pisică este mai curioasă decât Paloma. În faţa calculatorului, uitându-se la fotografiile  ei realizate cu telefonul mobil, copilul-mamă nu manifestă niciun interes. Ai vrea să înveţi să scrii şi să citeşti? Ţi-ar plăcea să ai un  calculator? Nu spune nimic, dar pe faţa ei se citeşte plictiseala.

Paloma deţine, în schimb, instinctele puternice ale unui mamifer-parazit, dependent de oameni, precum şobolanul: îşi iubeşte copiii, nu avortează niciodată.

Discutând cu amicul său despre ciudata inserţie  socială a Palomei, în Sob se trezeşte un avocat al căutătoarei prin gunoaie, ba chiar un fan paradoxal al modului ei de viaţă.

– Statutul de cerşetor are o oarecare înrudire cu acela de iniţiat religios, spune Sob. Gândeşte-te la asceţii din orient, trăitori în singurătate şi smerenie. Sunt consideraţi nişte sfinţi, iar oamenii obişnuiţi le aduc mâncare. Fără s-o ştie, Paloma practică ascetismul. Mănâncă adesea alimente alterate, bea rămăşiţe din sticle aruncate la gunoi şi altele de-astea.

– Hm!

– Şi ar mai fi ceva în favoarea ei, se ambalează Sob. Cultul familiei, al copiilor. Într-adevăr, după standardele noastre, copiii lor sunt rău îngrijiţi. Sunt însă foarte iubiţi. Când Paloma a venit la mine cu câte unul dintre copiii ei, am văzut în privirile ei o dragoste de mamă autentică.

Sob îi lămureşte amicului şi natura compozită a simpatiei sale pentru Paloma:

– În ultima vreme, nu se ştie din ce motive, am început să privesc cu mare atenţie porumbeii urbani. Îmi place lipsa lor de frică faţă de oameni şi, fără îndoială, prostia lor. Nu sunt nişte păsări inteligente, asta este clar. Ei bine, am început s-o consider pe Paloma un fel de porumbiţă urbană dotată cu darul vorbirii şi cu o anumită viclenie suficientă pentru supravieţuire. Simpatia mea pentru ea este cam la fel cu aceea pentru porumbeii vizibili şi la noi pe lângă pubele sau prin parcuri.

În perioada de după clarificarea statutului de mămică prolifică al Palomei, în viaţa freelancer-ului încep să se petreacă nişte lucruri neplăcute. Începe să aibă vise urâte, se vede cum trăieşte într-o pivniţă, înconjurat de şobolani vag ostili, dar apoi din ce în ce mai prietenoşi. În vis, stă culcat printre ei,  nu-i este teamă şi nici scârbă. Atingerea lor, cu totul de nesuportat în viaţa reală, i se pare plăcută, iar atunci când animalele încep să-l escaladeze şi să se întindă pe pieptul lui, ca nişte pisoi alintaţi, simte o vie plăcere.

Tot cam atunci începe să simtă nevoia de-a se opri pe stradă, în apropierea câte unui pâlc de porumbei. Priveşte îndelung inocentele păsări şi, curios lucru, îi atrag atenţia mai mult porumbiţele, în ciuda înfăţişării lor modeste, incomparabil mai şterse decât aceea a făloşilor şi zgomotoşilor bărbătuşi.  Iar după o vreme, simte nevoia să contemple doar un anumit pâlc de porumbei, aciuat pe lângă construcţia de lemn unde se află pubelele destinate şi celor din blocul lui. Stă acolo mult prea mult pentru a nu atrage privirile piezişe ale vecinilor lui. În cele din urmă, bagă de seamă că există o porumbiţă fără partener, singuratică. Face parte din stol, dar se aţine la marginea acestuia. Niciun mascul nu-i dă vreo atenţie. Este neagră, cu penajul mat, atât de neînsemnată! Totuşi, lui Sob îi place foarte mult. Ar fi bucuros dacă ar putea s-o mângâie.

Jucându-se cu mintea lui Sob, cineva se distrează şi se gândeşte că oamenii sunt foarte vulnerabili.

*

Porumbiţa urmărită zilnic de şobolanul Sob trecea printr-o transformare. Fiinţele din neamul ei nu erau inteligente, având în schimb darul de-a supravieţui. Poate că turturelele, rudele atât de graţioase ale porumbeilor, erau mai deştepte. Ce folos, nu reuşiseră să se adapteze în oraşe, deşi încercaseră s-o facă vreme de câţiva ani.  Devenită prin scamatoria unui zeu o fiinţă conştientă de sine, Paloma încălca o regulă aparent de neclintit. Era acum o porumbiţă inteligentă şi-l privea pe Sob, şobolanul odios până mai ieri, cu o nouă atenţie. În mintea ei apărea ideea că Sob (îi cunoştea numele) nu doreşte s-o mănânce, ci doar s-o atingă drăgăstos! Pentru prima oară în istoria speciei sale, porumbiţa depăşea rolul său de pasăre cu inteligenţă modestă, capabilă doar să facă ouă, să le clocească şi apoi să-şi hrănească puii.

Era posibil ca în creierul mic şi nedezvoltat al unui porumbel să apară asemenea idei? Se putea ca o porumbiţă să creadă despre sine că este de fapt o femeie tânără? Da, gândurile Palomei erau cea mai bună dovadă. Iar atunci când porumbiţa nu se mai sperie de apropierea şobolanului şi-i suportă atingerile, imposibila joncţiune se îndeplini. O plăcere de neînţeles se răspândi în toată fiinţa ei.

*

Când Sob o sărută pe obraz şi o mângâie, şoptindu-i vorbe plăcute,  mămica Paloma simte tandreţea pură. Prelungita atitudine blândă a bărbatului este cu totul altfel decât  atingerile bărbaţilor cunoscuţi de ea până atunci. Oho, ea ştie multe despre ceea ce fac bărbatul şi femeia într-un pat sau în cine mai ştie ce ungher din microuniversul murdar, dar poate generator de fericire, unde-şi duce zilele. Bărbaţii ei, nişte adolescenţi nerăbdători, desigur având frumuseţea unor animale tinere, au atras-o printr-o hârjoană destul de brutală, ceva în genul luptelor duse de pisici. Smucituri, strânsori, ciupituri, săruturi obţinute cu forţa şi altele de acest fel. Drept urmare, în conştiinţa ei, actul sexual a început să fie asociat cu brutalitatea. Este un pic masochistă, micuţa mamă-copil. Poate că astfel reuşeşte să suporte mai bine statutul femeilor din tagma ei: acela de mame subordonate soţilor lor, nu mult mai mult decât atât. Simte că  acel bărbat ciudat nu urmăreşte nimic sexual. Poate din această pricină, emoţia ei este şi mai mare.

Maniera tandră o uluieşte şi-i deschide în creier nişte  compartimente etanş închise până atunci. Cum de un bătrân reuşeşte s-o emoţioneze atât de tare? Şi, mai mult decât atât, să-i trezească nişte senzaţii minunate şi în acelaşi timp sfâşietoare, ca şi cum s-ar descoperi pe sine însăşi pentru prima oară?

Paloma întrevede în acele momente deosebite şi în zilele următoare că viaţa este mai bogată decât credea ea până atunci şi că i s-ar cuveni poate mai mult decât rolul de născătoare a unor prunci.

Se adaugă nişte vise curioase, mai degrabă plăcute. Se visează zburând, simte plăcerea fără pereche a înaintării prin văzduh prin forţe proprii, ca o pasăre, iar în cele din urmă trece în trupul aerodinamic al unei porumbiţe. Apoi, tot în timpul zborului din vis, suferă o transformare. Ciocul i se alungeşte şi se umple de dinţi, ochii i se îngălbenesc, devenind cei ai unei reptile, iar pofta de carne proaspătă i se aprinde în minte. Zboară planat şi în curând vede un şobolan cenuşiu. Acesta aleargă în zigzag pe o câmpie pustie, unde nu există nicio denivelare, nicio adâncitură, nicio plantă.  Coboară în picaj asupra lui, îl înşfacă şi-l sfâşie. Îl înghite simţind că, în sfârşit, face ceea ce a aşteptat toată viaţa.

*

Cvartetul improbabil din oraşul de munte nu rezistă prea multă vreme. Într-o dimineaţă, înfometat, şobolanul Sob uită că i-a plăcut cândva s-o atingă pe Paloma. Când porumbiţa, atât de încrezătoare şi de prostuţă!, vine lângă el, o atacă şi-o ucide dintr-o singură muşcătură.

În lumea oamenilor, lucrurile nu sunt atât de sângeroase. Paloma vine în vizită şi la refuzul lui Sob de a-i da mai mult decât cinci lei, ridică glasul, începe să strige şi să ameninţe. O să le spun la toţi vecinii că m-ai lăsat gravidă! Freelancer-ul, spre norocul lui, s-a gândit la o asemenea încheiere a relaţiei lor. Are pregătită o replică potrivită. Dacă îţi fac analize şi se vede că ai rămas gravidă cu altcineva, te bagă la închisoare, spune el, calm. Aşa că mai gândeşte-te! Tânăra mamă se calmează ca prin farmec. N-o duce mintea să înţeleagă că Sob face o modestă cacealma.

Bărbatul reuşeşte cumva s-o scoată din apartament şi apoi se duce să facă un duş. Nu-i poartă pică Palomei, dar ar prefera ca ea să nu mai sune niciodată la interfonul lui.

Astfel s-a desfăşurat experimentul psihologic al unei entităţi extraterestre răutăcioase şi  plictisite (zeu?, diavolul însuşi?), asemănătoare cu un om incapabil să se bucure de splendoarea lumii. Alegând nişte fiinţe terestre incompatibile, le-a sugestionat să se apropie una de alta şi apoi s-a amuzat pe seama lor. Inducându-le transferuri de personalitate şi alegând  finaluri urâte, a dovedit că simpatia pentru fiinţele de pe Terra, dotate sau nu cu raţiune, îi este străină.

 

Septembrie 2014