Povestire populară

Traducere şi adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

I

plazaAcţiunea noastră începe la Rota. Rota este cea mai mică dintre acele aşezări-surori ce formează amplul semicerc al golfului Cádiz; dar, deşi mică, totuşi s-a găsit cineva care să pună ochii pe ea. Ducele de Osuna, în calitate de duce de Arcos, o etalează de mai multă vreme printre perlele coroanei sale şi-şi are acolo castelul seniorial, pe care vi l-aş putea descrie piatră cu piatră…

Doar că aici nu e vorba nici de castele şi nici de duci, ci de faimoasele ogoare care înconjoară Rota şi de un sărman grădinar, căruia îi vom spune moş Buscabeatas, deşi, după câte se pare, nu acesta era adevăratul său nume.

Ogoarele din Rota (mai ales terenurile întinse cultivate cu pomi fructiferi şi zarzavaturi) sunt atât de rodnice încât, pe lângă faptul că-i plătesc ducelui de Osuna mai multe mii de baniţe de grâne şi că îndestulează cu vin toată populaţia (puţin iubitoare de apă potabilă şi sărac înzestrată în privinţa ei), aprovizionează cu legume şi fructe oraşul Cádiz, de multe ori oraşul Huelva şi, ocazional, chiar şi Sevilla, mai ales în privinţa roşiilor şi dovlecilor, a căror calitate excelentă, constantă abundenţă şi, prin urmare, ieftinătate sunt mai presus de orice laudă; fapt pentru care locuitorilor din Rota li se spune, în Andaluzia de Jos, dovlecari şi pătlăgari, porecle pe care ei le acceptă cu nobilă mândrie.

Şi, pe bună dreptate, au motive să se mândrească de asemenea porecle; întrucât pământul Rotei care produce atât – mă refer la livezi şi grădini – care dă atât pentru consum, cât şi pentru vânzare; acel pământ care produce trei sau patru recolte pe an, nu este un sol anume, nici pe departe aşa ceva, ci doar nisip curat, adus fără încetare de Oceanul neliniştit, purtat de vânturile nervoase din vest şi împrăştiat pe întreg cuprinsul Rotei, asemenea ploilor de cenuşă ce cad în preajma Vezuviului.

Doar că nerecunoştinţa naturii este acolo compensată cu vârf şi îndesat de hărnicia statornică a omului. Nu cunosc şi nici nu cred să existe în lume un agricultor care să muncească la fel de mult ca omul din Rota. Nici măcar un fir de apă dulce nu străbate acele ogoare triste… Dar ce contează? Dovlecarul le-a sfredelit o mulţime de puţuri, de unde scoate, fie cu mâna liberă, fie prin intermediul roatei cu teici, preţioasa sevă ce slujeşte plantelor drept sânge! Nisipul este lipsit de substanţe fertile, de humus hrănitor…  Dar ce contează? Pătlăgarul îşi petrece jumătate din viaţă căutând şi adunând substanțele ce i-ar putea sluji de îngrăşământ, transformând în compost chiar şi algele marine! Aflat de acum în posesia acestor două preţioase elemente, fiul Rotei le împrăştie cu multă răbdare, nu pe întreaga-i proprietate (căci n-ar avea compost pentru toată), ci doar petece de teren de mărimea unei farfurioare, iar pe fiecare dintre aceste porţiuni fertilizate seamănă câte o sămânţă de roşie şi una de dovleac, pe care le udă apoi manual, cu un urcior mic, cât unul din care îi dai să bea unui copil.

De la semănat şi până la cules, îngrijeşte zilnic, una câte una, plantele care au răsărit pe respectivele petece rotunde, tratându-le cu o delicateţe şi o conştiinciozitate comparabile doar cu grija cu care fetele nemăritate îşi îngrijesc florile din ghivece. Într-o zi îi adaugă unei anume plante un pumn de compost, într-o alta îi toarnă puţină apă, acum le curăţă pe toate de omizi şi de celelalte insecte dăunătoare, apoi le îngrijeşte pe cele bolnave, le pune atele celor îndoite şi le aşază parapete de trestie şi frunze uscate celor care nu pot rezista razelor soarelui sau care sunt prea expuse la vânturile mării; apoi, în sfârşit, le numără tulpinile, frunzele, florile sau fructele celor mai dezvoltate şi precoce, şi le vorbeşte, le mângâie, le sărută, le binecuvântează şi chiar le dă nume expresive pentru a le deosebi şi a le individualiza în mintea lui. Fără a exagera, este deja o vorbă de duh (pe care eu am auzit-o repetată de multe ori în Rota) care spune că grădinarul din acel ţinut atinge de cel puţin patruzeci de ori fiecare tulpină de pătlăgică roşie ce creşte în grădina lui de legume. Şi aşa se explică faptul că grădinarii bătrâni din acea aşezare au ajuns să rămână într-atât de aduşi de spate încât aproape că-şi ating bărbia cu genunchii… Este poziţia în care şi-au petrecut întreaga lor viaţă nobilă şi meritorie!

II

Ei bine, moş Buscabeatas făcea parte din breasla acestor grădinari. În vremea celor pe care urmează să vi le povestesc, începuse deja să se gârbovească, din cauză că avea deja şaizeci de ani bătuţi pe muchie… din care mai bine de patruzeci de ani de lucru într-o grădină învecinată cu plaja de la Costilla.

În anul acela crescuse acolo nişte dovleci minunaţi, de mărimea sferelor decorative de la balustrada unui pod monumental, dovleci care începuseră deja să capete pe dinăuntru şi pe dinafară culoarea portocalei, ceea ce însemna că trecuse de jumătatea lunii iunie. Moş
Buscabeatas îi cunoştea perfect după formă, după stadiul de coacere şi chiar după nume, mai ales pe cei patruzeci mai mari şi mai dolofani, care spuneau deja „gătiţi-mă“, şi-şi petrecea zilele privindu-i cu duioşie şi exclamând cu tristeţe:

– În curând va trebui să ne despărţim!

În cele din urmă, într-o după-amiază se decise că a venit ceasul sacrificiului şi, alegând cele mai bune bucăţi dintre acele atât de dragi cucurbitacee, în care investise atâta trudă, pronunţă cumplita sentinţă:

– Mâine, zise el, am să-i tai pe ăştia patruzeci şi am să-i duc la piaţă la Cádiz. Ferice de cei care au să-i mănânce!

Şi porni spre casă cu paşi rari şi-şi petrecu noaptea însoţit de neliniştea părintelui care-şi mărită fata a doua zi.

– Păcat de dovlecii mei! suspina din când în când, fără să poată să-şi amăgească somnul.

Apoi însă se gândea mai bine şi sfârşea prin a zice:

– Şi ce altceva am de făcut, dacă nu să îi scot la vânzare? Doar de asta i-am crescut. O să-mi aducă pe puţin cincisprezece duros

Închipuiţi-vă atunci cât de mari i-au fost mirarea, furia şi disperarea când, ducându-se în dimineaţa următoare la grădină, descoperi că, în timpul nopţii, i-au furat cei patruzeci de dovleci… Ca să nu mă întind la vorbă, am să spun doar că, asemenea evreului lui Shakespeare, ajunse la un sublim paroxism dramatic, repetând frenetic acele cumplite cuvinte ale lui Shylock, pe care atât de admirabil se spune că  l-a întruchipat actorul Kemble:

– O! Dacă dau de tine! Dacă dau de tine!

Apoi moş Buscabeatas începu să chibzuiască la rece şi înţelese că dragii lui dovleci nu puteau fi în Rota, unde ar fi fost imposibil să fie scoşi la vânzare fără riscul ca el să-i recunoască şi ude, pe de altă parte, au şi un preţ mult mai mic.

– Parcă-i văd că sunt la Cádiz! deduse el după ceva chibzuinţă. Păcătosul, şmecherul, hoţul, trebuie că mi i-a furat azi-noapte pe la nouă sau zece şi că s-a furişat cu ei la douăsprezece, cu vasul de mărfuri… Eu am să plec spre Cádiz acum, dimineaţă, cu vasul cu ora, şi mare minune dacă n-o să-l prind pe pungaş şi n-am să-mi recuperez roadele muncii mele!

Spunând acestea, mai rămase încă vreo douăzeci de minute la locul catastrofei, când mângâind vrejurile mutilate, când numărând dovlecii care lipseau, când punând la cale un fel de act de acuzare pentru un eventual proces pe care s-ar fi văzut nevoit să îl intenteze, după care, cam pe la ora opt, o porni spre cheiuri.

Vasul cu ora, o felucă modestă ce pleacă în fiecare dimineaţă la ora nouă fix spre Cádiz transportând pasageri, era gata de plecare, tot aşa cum vasul de marfă pleacă în fiecare noapte la ora douăsprezece, transportând fructe şi legume… Celui dintâi i se spune vasul cu ora fiindcă în acest interval, ba chiar şi în patruzeci de minute în unele zile, dacă vântul suflă din pupa, străbate cele trei leghe ce despart vechea aşezare a ducelui de Arcos de străvechiul oraş al lui Hercule…

III

Aşadar, era zece şi jumătate dimineaţa când moş Buscabeatas se opri dinaintea unei tarabe cu zarzavaturi din piaţa din Cádiz şi-i spunea unui poliţai plictisit care mergea cu el:

– Aceştia sunt dovlecii mei! Luaţi-l pe omul ăsta!

Şi-l arătă pe vânzător cu mâna.

– Să mă luaţi pe mine?! replică vânzătorul plin de surprindere şi mânie. Aceşti dovleci sunt ai mei; eu i-am cumpărat…

– Asta ai s-o povesteşti matale judelui municipal, i-o tăie moş Buscabeatas.

– Ba nu!

– Ba da!

– Unchieş hoţ!

– Haimana!

Vorbiţi mai frumos, nu fiţi necuviincioşi! Oamenii nu trebuie să-şi iasă din fire în asemenea măsură! spuse cu mult calm poliţaiul, dând câte un pumn în pieptul fiecărui interlocutor.

În vremea aceasta se strânsese deja ceva lume, astfel că nu întârzie să apară acolo şi funcţionarul însărcinat de poliţie cu ordinea din pieţele publice, adică judecătorul aprovizionării, cum i se spune de drept.

Poliţaiul îi cedă cazul domniei sale şi, odată informată distinsa persoană despre cele întâmplate, îl întrebă pe vânzător cu asprime:

– De la cine ai cumpărat dumneata aceşti dovleci?

– De la nea cutare, din Rota…, răspunse cel întrebat.

– Ăla trebuie să fie! strigă moş Buscabeatas. E în stare de aş ceva! Când grădina lui, care-i neroditoare, produce puţin, se apucă să fure de prin vecini!

– Dar, admiţând ipoteza că dumitale ţi s-au furat azi-noapte patruzeci de dovleci – îşi continuă interogatoriul funcţionarul, adresându-i-se bătrânului grădinar – ce te face să crezi că tocmai aceştia, şi nu alţii, sunt ai dumitale?

– Iaca poznă! răspunse moş Buscabeatas. Fiindcă îi cunosc tot aşa cum v-aţi cunoaşte dumneavoastră copiii, dacă aveţi! Nu vedeţi că eu i-am crescut? Uite: ăstuia îi spune îndesatul; ăstuia, bondocul; ăstuilalt, pântecosul; ăstuia, îmbujoratul; ăstuilalt, Manuela…, fiindcă aduce mult cu fiica mea cea mică…

Şi bietul bătrân începu să plângă cu lacrimi amare.

– Toate bune şi frumoase…, reluă judecătorul aprovizionării, numai că legea nu se mulţumeşte doar cu faptul că dumneata îţi recunoşti dovlecii. Este necesar ca autoritatea să se convingă în acelaşi timp de preexistenţa lucrurilor respective şi ca dumneata să le identifici cu probe doveditoare… Nu zâmbiţi, domnilor… Sunt avocat!

– Apăi, o să vedeţi dumneavoastră cum am să dovedesc de îndată la toată lumea, fără să mă clintesc de aci, că dovleci ăştia au fost crescuţi în grădina mea! susţinu moş Buscabeatas, spre marea uimire a celor prezenţi.

Şi, lăsând jos o legătură pe care o purta în mână, se aplecă, îşi îndoi genunchii până când se aşeză pe vine şi se apucă să deznoade liniştit capetele ştergarului pe care-l purta cu el.

Uimirea consilierului municipal, a vânzătorului şi a mulţimii crescu de îndată.

– Oare, ce are să scoată de acolo? se întrebau cu toţii.

În acelaşi timp, apăru un nou curios să vadă ce se întâmpla în acel grup şi, de cum îl zări, vânzătorul exclamă:

– Mă bucur că ai venit şi matale, nea cutare! Omul acesta zice că dovlecii pe care mi i-ai vândut dumneata azi-noapte şi care sunt aici de faţă sunt furaţi… Răspunde-i…

Noul venit se făcu mai galben decât ceara şi încercă s-o şteargă de acolo, dar cei din jur îl opriră şi însuşi funcţionarul îi ceru să rămână pe loc.

În ceea ce-l priveşte pe moş Buscabeatas, acesta se înfăţişase deja dinaintea presupusului hoţ şi-i spuse:

– Acum ai să vezi dumneata cum ai sfeclit-o!

Nea cutare îşi recăpătă sângele rece şi vorbi astfel:

– Dumneata trebuie să bagi de seamă ce vorbeşti, fiindcă dacă nu faci dovada denunţului matale, şi n-ai cum s-o faci, am să te vâr la puşcărie pentru calomnie. Aceşti dovleci, ca toţi pe care i-am adus anul acesta la Cádiz, au fost ai mei; eu i-am crescut în grădina mea din Egido şi nimeni n-o să poată dovedi contrariul.

– Acuşica ai să vezi dumneata! repetă moş Buscabeatas, terminând de deznodat ştergarul şi trăgând de el.

Atunci se împrăștiară pe jos o mulţime de bucăţi de vrejuri de dovleci, încă verzi şi mustind de sevă, în vreme ce bătrânul grădinar, stând pe vine şi prăpădindu-se de râs, adresă consilierului şi curioşilor din jur următoarele cuvinte:

– Domnilor, oare n-aţi plătit niciodată dările? Atunci, oare n-aţi văzut cărţulia aceea verde pe care o are perceptorul şi din care taie chitanţele, lăsând acolo prin un cotor sau o bucăţică de hârtie, pentru ca mai apoi să se poată verifica dacă una sau alta dintre chitanţe este falsă, sau nu?

– Acela despre care vorbeşti dumneata se numeşte chitanţier, observă cu gravitate consilierul.

—Păi, asta vă aduc şi eu aci: chitanţierul grădinii mele, adică taman capetele de care erau uniţi dovlecii aceştia mai înainte de a-mi fi fost furaţi. Dacă nu mă credeţi, priviţi. Capătul ăsta e de la dovleacul ăsta… Nimeni nu se poate îndoi că nu-i aşa… Ăstalalt… pe care-l vedeţi… era de la celălalt. Ăsta, mai gros… trebuie să fie de la ăla… Întocmai! Iar ăsta e de la acela. Ăla e de la ăla. Ăsta, de la acela…

Şi, în vreme ce zicea vorbele acestea, potrivea un vrej sau o codiţă la scobitura care rămăsese la fiecare dovleac în urma smulgerii, iar cei de faţă vedeau cum, într-adevăr, capătul neregulat şi sucit al codiţelor corespundea exact formei albicioase şi uşoarei concavităţi pe care o prezentau acele, să le zicem aşa, cicatrice ale dovlecilor.

Atunci, toţi cei de faţă, chiar şi poliţaii şi însuşi consilierul, se aşezară pe vine şi începură să-l ajute pe moş Buscabeatas la acea verificare fără pereche, comentând toţi în acelaşi timp, cu o  încântare copilărească:

– Nimic! Nimic! Nu încape îndoială! Ia priviţi! Ăsta e de aci… Ăsta e de acolo… Aia e de la ăsta… Aia e de la aia…

Şi hohotele de râs ale celor mari se amestecau cu fluierăturile copiilor şi cu ocările femeilor, cu lacrimile de izbândă şi bucurie ale bătrânului grădinar şi cu ghionturile pe care poliţaii le dădeau ce-acum hoţului dovedit, parcă nerăbdători să-l ducă la puşcărie.

Nu mai are rost să vă spun că poliţaii avură parte de plăcerea aceasta; că numitul nea cutare fu obligat imediat să-i dea înapoi vânzătorului cei cincisprezece duros pe care îi luase de la el, că acesta îi dădu pe dată lui moş Buscabeatas şi că acesta porni spre Rota foarte mulţumit, chiar dacă-şi zise pe drum:

– Cât de frumoşi mai erau la piaţă! Pe Manuela ar fi trebuit să-l iau cu mine, ca să-l mănânc în seara asta şi să-i păstrez seminţele!

noiembrie 1877