Cezar moțăia în fotoliul mare din birou străbătut din când în când de vise ciudate și idei năstrușnice. Cel mai des îi veneau în minte strania apariție dintre cutele de perdea și vorbele meșteșugite ale șefului, altfel un individ zgârcit și egocentric, ce-i trimisese vorbă prin șefa de personal că de luna următoare avea salariul mărit. Fusese, așa pe neașteptate, avansat ca team leader. Unul fără echipă, pentru că toată lumea o știa, sau cel puțin el așa spera, că nu este în stare să coordoneze o echipă.

Se opri o clipă din moțăială, cât să ofteze panicat. Se și vedea stând crispat în fața unor fețe pe care ironia plutea ca uleiul pe suprafața apei. Ah nu! Reveni cu gândul la ceea ce generase această modificare substanțială a carierei.

Intuia că există o legătură între cele două evenimente, măcar prin biletul straniu de la ușă, dar cine ar fi putut să-l scrie și mai ales să-l lase neglijent pe scările de la intrare, nu putea spune. Aburul sau visul lui din perdele nu părea suficient de consistent pentru o asemenea sarcină. Oftă iar, ridicând mirat din sprâncene. În perdele fusese ceva, asta era clar, dar ce anume părea atât de neînțeles. O ușoară căldură îi umezi ochii; era atât de drăguță ființa transparentă și speriată! Dădu din cap a încuviințare, ca și cum cuvintele tocmai gândite reprezentau exact ceea ce trebuia să fi văzut. Și, completă entuziasmat, o ființa firavă, bună și timidă. La fel ca el, dar mai speriată. Da, era speriată, dar de cine? Un foșnet ușor risipi mirajul și deschise brusc ochii.

În fața lui, la nici un metru, pe tăblia măsuței din fața fotoliului, un șoricel roșcovan, cu labele din față strânse pe piept și cu mustăți maiestuoase ce porneau de pe un năsuc mic ce fremătă în direcția lui, îl privea cu atenție prin două mărgele chihlimbarii. De uimire și spaimă, Cezar înlemni. Șoricelul păru a zâmbi la vederea uriașului înmărmurit și chițăi scurt de două ori ca o armă polițistă dintr-un film american. Pac-pac! Chiț-chiț! În liniștea serii, lui Cezar i se părură cele mai monstruoase sunete auzite vreodată. Ceva mai rău nici nu-și putea închipui. Poate doar răgetele unui Tyrannosaurus rex să fi fost mai aspre. Își propti mușchii antebrațelor în brațele fotoliul, încercând să se extragă din mocirla caldă și hipnotică a stofelor grele. Reuși doar să se încordeze ca un arc, cu jugulara zvâcnind dureros, după care urlă fără a-şi dezlipi ochii de la pietrele prețioase ce săreau zbanghiu peste caiete, cărți și ghivece de flori până dispărură undeva în spatele unui șir de cărți din bibliotecă.

– Da’ ce-ai dragă, te-ai țicnit?!se auzi strigătul de jos al Arțăgoasei urmat de pași mici și hotărâți pe scările de lemn. Parcă nu ești în toate mințile, Cezare!

Îl găsi stând nemișcat în fotoliu, arătând cu bărbia spre biblioteca de pe perete. Ana se uită rapid în direcția indicată, dar nu văzu nimic. O grimasă îi brăzdă chipul luminându-i ochii ca două mici pumnale.

– Nu am nimic, nu am nimic, îngăimă el.

– Aha! Ai adormit și te-ai trezit în plin coșmar. Fiare cu colți de un metru ședeau gata gata să te mânce.

Ce putea să zică? Îi urmări mâna cum aprinde lampa de pe birou și ridică cartea căzută pe covor.

– Așa deci, te delectezi cu chestii tari! citi de pe copertă „Pisica neagră”, şi-l sfredeli cu privirea. Păi, povești de groază își trebuie ție, Cezare! Ia hai la bucătărie, că te-oi fi ostenit de la atâta citit!

– Am să mai stau pe aici…

– Că stai sau că nu stai e treaba ta, dar că urli ca disperatul asta deja e treaba mea!

– Nu am nimic.

– Zi, ce faci, vocalize!? Behăi așa de amoru’ artei? Ce-or zice vecinii?

– Serios, repetă a treia oară Cezar, nu am nimic, ăăă mi-a picat cartea pe degete.

– Hai sictir, mare gogoman ești, Greucene! Mi-a picat cartea pe degetuțe, îl maimuțări Arțăgoasa. Zi că ai visat ceva și gata!

Ce mai putea să spună? Că a vazut un șoricel roșcat cu ochii galbeni zâmbind și mustăcind ironic la el? În nici un caz!

– Da, consimți el, cred că am visat ceva.

Îi luă cartea și o puse în bibliotecă aruncându-i în poală, în trecere spre ieșire, o carte de istorie.

– Asta citești tu Cezare, cărți de istorie! Dacă și astea te fac să visezi urât schimbăm registrul și trecem la „cum să slăbești în zece pași”.

Râse și îi ciufuli părul.

Cezar luă cartea și așteptă răbdător ca pașii fetei să dispară în bucătăria de la parter. Puse cartea pe brațul fotoliului și se ridică încet, simțindu-și încă pulsul mărit în urma întâmplării.

Oare chiar văzuse un șoricel roșcat cu ochi chihlimbarii pe măsuța din fața fotoliului? Derulă în minte toată întâmplarea, uitându-se cu atenție pe masă. Înclină un pic lampa și mici urme răsăriră din praf ca niște furnicuțe ordonate și harnice înaintând spre marginea dinspre bibliotecă. Trase de lampă urmărind cu ochii minții traseul până la cartea din capătul rândului trei după care dispăruse mica dihanie. Șovăi un pic înainte de a o scoate pentru a vedea ce se ascunde în spatele ei. Nimic. Nu era nicio gaură, nu era nicio urmă. Dezamăgit, vru să lase cartea să revină la loc când observă din nou micile firmituri de pași continuând în spatele șirului de cărți. Dădu rând pe rând cărțile la o parte, stivuindu-le una peste alta pe biroul de sub geam. După a șaptea carte, un dicționar al necuvântătoarelor, descoperi o găură cât să intre vârful unui creion, i se păru lui la prima vedere. Mai dădu câteva cărți la o parte, dar urmele se opreau acolo. Își apropie ochii cercetând cât mai atent locul, apoi, făcându-și curaj, băgă degetul mic răsucindu-l și forțându-l să intre mai adânc.

O mică mușcătură îl luă pe nepregătire. Încercă să scoată degetul, dar se înţepenise. Panicat, privi în jur după un posibil ajutor. Printre perdele se vedeau doar lucirile lunii. Prinse cu cealaltă mână stinghia raftului și, cu forța omului speriat, trase înnebunit. Mai apucă să vadă cum biblioteca se înclină periculos, să audă glasul Arțăgoasei urlând invective de la baza scărilor și să admire cum perdeaua se umflă de la vântul de toamnă, înainte de a leșina. „Și luna sclipea ca un colț de mistreț” îi trecu atunci lui Cezar prin cap.

Când se trezi, afară se vedeau primele raze ale dimineaii. Prin geamul larg deschis, o dată cu răcoarea jilavă a toamnei, se strecurau zgomotele înfundate ale cartierului. Era duminică, se gândi Cezar ascultând clopotul bisericii ortodoxe chemând enoriașii la liturghie. Nu se auzea nicio mașină, niciun glas omenesc, doar foșnete, frânturi de zgomote ce nu însemnau nimic. Rătăciri de sunete în cautarea unei urechi de compozitor. Cezar le asambla pe toate într-un sonet de toamnă. Se înfioră și își trase mai bine pe picioare pătura împletită cu ochiuri mari. Era preferata lui. Apoi, brusc își aminti de întâmplările din seara precedentă, de șoricel, de bibliotecă, de Arțăgoasa. Un sunet înfundat îi freca urechile, făcându-le să țâuie.

– Ce vis! exclamă ridicându-se.

Cartea, până atunci bine ascunsă sub pătură, pe genunchi, se prăbuși cu zgomot pe mica fâșie fără covor de lângă fotoliu. Ca și cum asta declanșase cine știe ce resort, auzi zgomot de vase, pași pe stradă, sunetul înfundat al unei locomotive, claxonul unei mașini și, peste toate, glasul Anei din pragul ușii.

– Domnu’ a făcut ochi!

Îi zâmbi galant. De jos venea un miros plăcut de ouă și șuncă.

– Cred că am adormit citind.

Ridică cartea și citi de pe copertă

– Femeia nisipurilor… hm, parcă altă carte. Dar nu apucă să termine, Ana îi smulse cartea din mână.

– Ce prostii mai citești acum? Ceva sexy, te-ai damblagit?

Cum se uita înfuriată răsfoind cartea, o șuviță de păr negru și strălucitor îi acoperi fața. Cezar zâmbi, amintindu-și cât de frumoasă și misterioasă i se arătase în compartimentul din trenul spre Cluj, ca acum. Mică și pasională, ca un diavol tasmanian prins cu un arici în gură. Cu un gest delicat îi îndepărtă șuvița. Doi ochi rotunzi și negri îl fixară imediat.

– Am impresia că ți s-au aprins călcâiele! aproape că-i strigă ea. Ai dormit aici cu geamul deschis, fără să te speli, fără o pernă sub cap, ca omu’. Și acum, hopa, na, să vezi!

Aruncă cu dispreț cartea pe fotoliu și se îndreptă spre ieșire.

– Parcă ți-am dat o altă carte aseară! îi mai strigă ea din capul scării. Una istorică. Și să vii la masă! se mai auzi.

Cezar înlemni. Luă cartea în mână şi o privi suspicios. Ana avea dreptate, începuse o antologie cu povești de suspans și horror, apoi continuase cu Neagu Djuvara, nu-și mai amintea titlul. În nici un caz “Femeia nisipurilor” de Kobo Abe. Nici nu știa de unde și până unde… se opri și privi spre bibliotecă. În capătul dinstre geam, pe raful trei, o carte stătea într-o rână. Sau, gândi repede Cezar, lipsește o carte. Se apropie și puse la locul ei cartea din mână. Apoi o scoase și privi prin spatele cărților. Un șir uniform de lăbuțe săteau impregnate în praful subțire. Cu respirația tot mai sacadată scoase cartea cu lumea necuvântătoarelor și în spatele ei redescoperi o mică gaură, numai bună pentru un șoricel.

– Deci nu a fost vis, șopti nedeslipindu-și ochii. A fost aievea. Sau… stătu o clipă pe gânduri, a fost vis. Mai mult ca sigur a fost vis. Altfel… își aminti de biblioteca care se prăbușea, de zgomotul infernal al cărților și a tuturor obiectelor de pe rafuri rostogolindu-se, spărgîndu-se, sfărâmându-se. Și de Arțăgoasa strigând nervoasă și înfuriată, Doamne, dar scurt fitil are fata asta! Ori aici și acum stătea în fața micilor urme perfect vizibile în praful necurățat din spatele cărților.

Puse cartea la loc și se depărtă uitându-se în jur după orice indiciu al incidentului de aseară. Curat, dezordine, ordine, praf, totul era așa cum trebuia să fie. Până și perdelele se umflau și se dezumflau în ritmul firesc al cartierului. Închise ochii și își ascultă respirația zgomotoasă. Dar dacă el, dacă el nu respiră pe aceeași măsură cu restul?

Oftă și se apropie de bibliotecă pentru a pune cartea înapoi. Dar locul cărții era ocupat de două mărgele azurii în spatele cărora un corp mic sidefiu imagina un șoricel. Strânse din dinți păstrând exprimarea zgomotoasă a surprizei pentru altă dată. Parcă nu mai avea chef de noi strigăte și certuri.

– Tu ce mai vrei? îi spuse, neașteptând de fapt nici un răspuns. V-ați decis să-mi invadați camera? Poate cumpăr o pisică. Una neagră și rea. Își aminti de coperta antologiei citite cu o seară în urmă. O pisică cu ochi galbeni și colți care sclipesc.

Șoricelul nici nu fugea, nici nu arăta vreo urmă de agresivitate. Ca și cel cu ochii chihlimbarii statea pe coadă cu lăbuțele ridicate, într-o postură gânditoare și rugătoare în același timp. Cezar strânse din buze privindu-l și admirându-l.

– De fapt nu-mi plac pisicile, era o glumă.

Șoricelul înclină din cap mustăcind vesel.

– Așteptam să spui asta. Altfel…

După fetița  din perdea, Cezar era mai deschis către aparițiile insolite care păreau a se înmulți pe zi ce trece. Totusi, chiar și așa, vocea subțire și chițăită ce tocmai  ieșise din botul șoricelului ca niște mici vălătuci de vată de zahăr îl luă prin surprindere.

– Au… ce faci?

– Încerc să port o discuție, dacă nu-ți este cu supărare.

De jos, remarcă Cezar, nu se auzea nimic și parcă și zgomotele străzii erau mai estompate. Răspunse politicos.

– Nu, nu. E în regulă, putem vorbi dacă așa dorești. Apoi după o clipă de gândire spuse. Eu sunt Cezar.

Șoricelul, din câteva salturi acrobatice, ateriză pe dicționarul de nume istorice ce trona pe birou, făcându-l pe Cezar să clipească de câteva ori din ochi. Cu adevărat interesant, gândi el plăcut impresionat, sper să nu-mi zgârie dicționarul.

– Eu sunt Eugenius.

– Încântat. Îți plac eugeniile? încercă Cezar o glumă, cam răsuflată, gândi chiar el imediat.

– E doar un nume, dar și eugeniile sunt bune, mai ales cele cu cremă de vanilie și cu alune.

– Nu am știut că se fac și cu alune, exclamă Cezar sincer surprins.

– Comandă specială pentru clanul nostru.

– Înțeleg, interesant, cu alune. Dar cu migdale? Mie îmi plac foarte mult migdalele.

Eugenius zâmbi înclinându-și capul într-o parte. Cezar remarcă schimbarea și spuse repede:

– Scuze, poate nu este cel mai bun subiect de discuție. Însă mi se par interesante eugeniile cu alune…

Lăsă cuvintele să plutească în aer, așteptând să dispară precum niște baloane de săpun. Subiect închis, își spuse când orice urmă de balon dispăru.

– Hm, își reglă el glasul, cu ce te pot ajuta?

Șoricelul se opri din mustăcit şi-şi ciuli urechile, amușinând agitat aerul.

– Locul ăsta nu mai e la fel de sigur.

Cezar se uită în jur încercând să înțeleagă cuvintele lui Eugenius.

– Sunt un bun prieten al Amandei. Ea a garantat pentru tine. Și pari un om bun, poate un pic cam încet.

– Unii îmi spun Greuceanu, murmură Cezar.

Șoricelul chițăi înveselit, amuzându-l pe Cezar.

– Cine e Amanda?

– Ai cunoscut-o acum câteva seri, se încurcare într-o pânză vrăjită. Șoricelul se scutură cuprins de un brusc frison.

– Ah, zâna! încuviință Cezar. Ne cunoaștem din vedere. Ascultă… vru el să continue, dar șoricelul îl întrerupse ridicând o lăbuță în aer.

– Nu-i mai pomeni numele omenesc, nu e o zână.

– Dar…?

– E altceva, dar asta rămâne între noi, îți este prietenă. Te iubește foarte mult.

Cezar se înroși gândindu-se la ce ar spune Ana dacă ar putea auzi vorbele acestui ghem ivoriu cu coadă, punctat de două mărgele azurii sălărețe.

– Cu ce te pot ajuta? reveni el la singura întrebare care-i veni în minte.

– Cu multe, spuse Eugenius, cu cașcaval, grăunțe, ridichi sau alune caju, îmi plac la nebunie.

– Poftim? spuse Cezar.

– Glumesc, am tot ce-mi trebuie, alta e problema. Pisica!

Cezar știa că există pisici prin vecini, chiar și motani, unii mari și roșcați cu privirea galben-hipnotică, cu urechile rupte în lupte de stradă și cu gheare care lăsau urme adânci pe tabla zincată a burlanelor.

– Pisica? Noi nu avem pisică.

Deși, completă el în gând, Ana ar fi vrut să aducă o pisică. De multe ori spunea că o pisică este necesară la casa omului. Chiar așa, la casa omului spusese.

– Aveți, dar nu acum, spuse șoricelul enigmatic. Rugămintea noastră, a mea, a lui Rufus, a Amandei…

– Rufus?

– Amicul meu, cel ce te-a salvat ieri seară, preciză mirat Eugenius.

Cezar rememoră scena.

– Șoricelul roșcat cu ochi galbeni?

– Chihlimbarii, cu ochi chihlimbarii, ar fi tare trist să știe că-i numești ochii galbeni. Doar pisicile au ochi galbeni.

– Aha. Și… ce mai face? Sper că este bine sănătos.

Soricelul îşi lăsă din nou capul într-o parte, privindu-l atent pe Cezar.

– Bine, bine am înțeles. Avem o pisică, dar nu acum, deci o vom avea?

– Tocmai asta e, că o aveți, dar nu este. Trebuie să nu capete consistență. Și nu e vorba de o pisică, aici vorbim de Pisica Neagră!

– Pisica Neagră? repetă mecanic Cezar.

Eugenius se opri din amușinat, își îngustă ochii fixându-l cu mare atenție pe Cezar.

– Ascută! Clanul șoriceilor de pe strada lui Uica Pavaj a văzut Umbra Pisicii! Se prelingea pe lângă garduri ca o lavă incandescentă pe sub zgura întărită. Mângâierea ei pe ziduri a ofilit Florile Domnului! Iar panseluțele de pe margine, oh bietele panseluțe multicolore! De atunci ronduri, ronduri se rotesc înnebunite pe poantele lor de smarald!

Se opri și își duse obosit o lăbuță la piept.

– Au crezut că li s-a părut, că un nor jucăuș le-a făcut o farsă, că toamna, Crăiasa, le-a jucat un renghi micuților, dar nu fost așa! Ieri seară clanul de la Cimitir a raportat același lucru. O umbră hidoasă se odihnea vizavi de banca bunicuței! Au strigat, au făcut gălăgie, dar mai mult decât să sperie niște pui de huhurez nu au reușit. Acum umbra e lipită de gardul de miazănoapte!

Tăcu și Cezar nu știa dacă trebuie să spună ceva sau Eugenius mai are de povestit.

– E… teribil, se aventură el.

Dar Eugenius nu mai avea chef de glume.

– E gardul dinpre tine, Greucene! Umbra Pisicii Negre este chiar sub geamul tău!

Se înfioră, fără să știe de ce. Micul șoricel trăia cu intensitate toată povestea, dar el este așa de mic, așa de plăpând și de pufos. E un șoricel, e firesc să-i fie frică de o pisică.

– Dacă apare, toți vom fi în pericol.

– Chiar și eu?

– Mai ales tu!

– Și Ana?

– Arțăgoasa? Hm… chiar și ea, deși, nu știu, poate că ea nu, sau poate că da.

– Ce vrei să spui?

– Nimic, nimic! se agită din nou șoricelul. Promite-mi, Cezare, că nu aduci nici o pisică!

– Nici măcar una mică? glumi Cezar.

– Suntem prieteni, sau nu!? chițăii șoricelul.

– Suntem, desigur că suntem.

– Atunci așa rămâne. Pot spune tuturor că ai promis?

– Promit, spuse Cezar.

Fără să mai aștepte, Eugenius sări sprinten și dispăru după cărțile din bibliotecă. Apoi mai scoase o dată capul.

– Pisicile cartierului sunt prietenele noastre, mai sălbatice, mai răutăciase, dar prietene! Pisica Neagră este altfel. De fapt, nici nu e pisică, adăugă el cu glas șoptit. Așa că, Cezare, ai mare grijă, cu toții de bazăm pe tine! Fi tare Greucene, te ajutăm și noi, din umbră.

Se făcu liniște și lui Cezar i se păru că de după cărți se aud multe, multe vorbe șoptite și repezite. I se mai păru că cineva râde, apoi că altcineva spune șiși, acum liniște.

– Hei! strigă Cezar apropriindu-și capul de gaură, spune-mi ce se întâmplă dacă aduc o pisică!

Botul șoricelului ieși brusc făcându-l pe Cezar să facă un pas speriat în spate.

– Mai bine să nu ști!

Nu mai avu timp să răspundă. De jos, urcând câte două trepte odată, glasul Arțăgoasei se suprapuse respirației și gândurilor lui.

– Da’ mergi o dată la baie! Se răcesc dracu’ ouălea astea!

Cezar lăsă toate gândurile deoparte și se repezi pe urmele glasului Anei. La urma urmei, filozofă el trăgându-și cămașa peste cap, e bine să ști că ai un prieten – sau prieteni, se corectă imediat –  chiar dacă micuți, înspăimântați și cam ciudați.