1.

– Domnule Savin, vă rog sa vă potoliți! Altfel vă garantez că nu veți mai fi în sală pentru tot restul procesului.

Izbucnirea judecătoarei m-a făcut să tresar. Poate că până la urmă nu era tocmai o după-amiază ratată. Măcar am parte de un pic de spectacol.

Încă mă mai blestemam pentru ideea pe care o avusesem. Lucram atunci la Fronda, o revistă săptămânală gen magazin. Scriam un fel de reportaje, ușor romanțate, cu aer de actualitate. Era vară, dar mai aveam mult până la concediu și inspirația secase dramatic. Îi propusesem redactorului șef să mă pierd câteva zile prin tribunale în căutarea unei povești. Aveam în minte o cauză civilă cu un story în spate. Îmi aminteam de ceea ce-mi povestise mai demult o prietnă. Se dusese la tribunal fiindcă se judeca cu poliția locală. Îi dăduseră ăia o amendă cât un salariu pentru că nu ghicise că un loc de parcare pe care proțăpise matizul ei cel roșu într-o duminică era concesionat unui nene. Așteptându-și cuminte rândul cauzei sale, avu ocazia să audă o poveste pe care dacă ar fi citit-o într-o carte ar fi catalogat-o fără ezitare drept porcărie. O familie cumpărase o casă și apoi fuseseră evacuați din ea. Lucrul fusese posibil pentru că tranzacția se făcuse cu o strângere de mână la o crâșmă din cartierul Rahova. Un domn bine, căruia i se spunea Generalul, le vânduse casa din capătul străzii. Familia a adus banii, a luat cheile locuinței și asta a fost. Când adevărații proprietari au revendicat și obținut imobilul, cumpărătorii fraieriți au realizat că nici măcar nu îi cunoșteau numele vânzătorului. Așa ceva vânam și eu. Urma să aud în cadrul înfățișării despre ce era vorba, apoi aș fi vorbit cu cei impricinați în încercarea de a afla detaliile picante ale afacerii.

După ședința de redacție în care șeful meu fusese de acord cu ideea, parcă nu mi se mai părea așa bună. Dar era târziu pentru regrete. Am luat prânzul cu sora mea la o terasă pe lângă sala Izvor a Teatrului Bulandra. Am mâncat o porție de spaghete reci și uleioase. Și am ascultat-o pe sor-mea plângându-se de fiul ei adolescent și obraznic și soțul nepăsător timp de două ceasuri fără să se repete. Jur că nu mă voi mărita niciodată! După aceea am vrut, în primă instanță – he, he! – să mă duc acasă direct. Pe urmă mi-am zis că, dacă tot eram deja deprimată, măcar să fac ziua praf de tot. M-am dus, fără prea mult entuziasm, la judecătoria sectorului 3, care era în apropiere. Vreo două ceasuri am pendulat între diferitele secții civile și penale cam degeaba. Contactul cu justiția românească face fărâme toate miturile atent plasate pe orbită de cinematografia americană. Vacanța judiciară era aproape, așa că amânările și stabilirea termenelor pentru toamnă și iarnă se țineau lanț. Cum ultimii mei neuroni amenințau să intre în grevă, am deis că trebuie să iau măsuri ugente. Am achiziționat de la chioșcul cel mai apropiat o apă (rece!) și de la automatul din hol o cafea (proastă!) și m-am refugiat în cea mai puțin populată dintre sălile de instanță. Mă pregăteam să savurez binefacerile consumului de lichide, când doamna judecător m-a făcut să tresar.

Aveam să aflu ceva mai târziu că domnul Adrian Savin, cel admonestat de magistrat, era trimis în judecată pentru loviri și alte violențe. Mai pe românește, cotonogise cu ajutorul unei sticle goale de vin, un țigan și pe piranda sa. Lovise cu atâta furie, încât victima masculină era în comă. Și nici femeia nu era prea departe. Savin avea în jur de 40 de ani și era membru al Noii Drepte, o organizație de extremă dreaptă. Nu era în conducerea grupării și nici prea bun în a îndeplini ordinele. Plictisit de apatia care domnea în oganizația din care făcea parte, a luat decizia că trebuie să elimine personal și cât mai rapid orice membru al etniilor impure cu care se întâlnea. După o noapte de beție dăduse nas în nas cu țiganul și nevasta lui. Din păcate pentru el țipetele victimelor au fost auzite de bodyguarzii restaurantului din apropiere. Individul folosise înfățișările ca pe o tribună a teoriilor sale legate de puritatea rasei. Omul avea elocvență în discursuri și carismă. Probabil că asta m-a atras la el ca personaj pentru articolul meu. Imediat ce show-ul din sala de judectă a luat sfârșit am alergat după avocatul tipului, i-am dat cartea mea de vizită și i-am zis că vreau să îmi aranjeze un interviu cu pitorescul său client. Avocatul nu era prea convins, dar am plusat un pic spunând că omul pe care îl apăra nu era atât de îngrijorat de soarta procesului cât de posibilitatea de a fi înghițit de anonimat înainte de a avea parte de fărâma lui de glorie. Până la urmă mi-a promis că va discuta cu Savin și mă va suna. Nu era ce îmi doream eu de la acest articol, dar avea șanse să iasă ceva interesant.

Eram ferm decisă ca la sfârșit de săptămână să îmi reclădesc moralul, așa că am acceptat invitația la Vama Veche a lui Stere, un rocker înalt si sexos, aprig purtător de tricouri cu schelete, pleată bogată și călăreț de cai putere grupați sub mantaua bătrânului dar șarmantului Harley. Pentru a optimiza oportunitățile am uitat în mod deliberat mobilul acasă. La întoarcere am găsit șase apeluri și trei mailuri. Toate de la avocatul lui Savin.

 

2.

Șeful meu a dat ochii peste cap când a aflat ce idee mi-a venit. Dar știam că mă va ajuta. Ținea la mine. Fusese coleg cu tata la Scânteia Tineretului. Șahul îi ajutase să devină prieteni. Când părintele meu a părăsit această lume, Ivanov – așa îl chema pe șeful meu – și-a făcut o datorie de onoare în a mă ocroti și sprijini. Datorită lui obținusem postul la revistă.

A dat niște telefoane și a reușit să aranjeze ca Savin să fie adus cu o oră mai devreme la următoarea înfățișare ca să îi pot lua un interviu în sala avocaților. Asta avea să se întâmple peste două zile. Am luat legătura cu avocatul subiectului meu și am obținut o copie a dosarului. Nu mă interesa foarte mult fapta – despre asta aflasem la tribunal – ci mai mult date despre personaj. Adrian Savin se născuse în 1970 la Brașov. Făcuse primii doi ani de liceu la ‟Andrei Șaguna″. Apoi familia s-a mutat în București. La mai puțin de un an de la mutare tatăl a murit. În dosar nu scria de ce. Fiul a fost grav afectat de pierdera părintelui. A urmat un lung șir de turbulențe de comportament, violențe, sancțiuni și mutări disciplinare de la o școală la alta. În mod surprinzător, la terminarea liceului, omul a intrat la Politehnică. Sămânța de scandal, însă, l-a băgat din nou în belele. Când un profesor evreu l-a picat la examen, a încercat să arunce apă fierbinte pe el când ieșea din sinagogă. Asta a fost picătura care a umplut paharul. S-a ales cu o condamnare cu suspendare și a fost exmatriculat. A făcut o școală postliceală și a ajuns mecanic. După Revoluție a început să lucreze ca taximetrist. Prin ’93 s-a însurat. A divorțat după un an și jumătate. La inițiativa soției. Pe una din foile din dosar, avocatul notase numele și numărul ei, așa că am sunat-o. I-am spus că scriu un articol despre fostul ei soț și i-am propus să ne întâlnim în dimineața următoare. După o pauză de cîteva secunde m-a întrebat dacă o să apară și o poză cu ea în articol. Na-ți-o bună!

– Ați vrea?

– Da. Știți, eu întotdeauna am vrut să fiu fotomodel. Viața însă m-a dus în alte părți. Multă lume mi-a spus, însă, că aș fi extrem de fotogenică.

– Uitați cum facem: o să iau aparatul cu mine. Ne întâlnim în Cișmigiu și, după ce povestim, tragem niște cadre drăguțe. Eu o să îi propun redactorului șef să includă și o poză din cele pe care le facem împreună. Poate îmi împrumutați și o poză de la nuntă, dacă mai aveți. Dar să știți că nu eu iau decizia finală…

Femeia a părut mulțumită și a acceptat. Am închis telefonul, gândindu-mă cât de ciudați pot fi oamenii. Am constatat apoi cu surprindere că se lăsase deja întunericul. Iar partenerului meu de investigații, Johnie Plimbărețul îi scăzuse seva în mod dramatic. Telefonul a vibrat. Era un mesaj, scris după toate regulile curtoaziei, prin care Stere, rockerul, îmi mulțumea pentru amintirile frumoase create împreună la malul mării și își exprima speranța că momentele de care el nu își prea amintește nu constituie o dezamăgire pentru mine. Speram să nu fie o variantă politicoasă de ‟bim, bam, merci și hai pa, madame!″. Aș fi vrut să răspund cu un mesaj frumos și provocator. Cum însă nu îmi venea nimic în minte, am decis să ies un pic la aer. De Savin mă săturasem până peste cap, iar Stere…ei bine, Stere va trebui să mai aștepte!

 

3.

Întrebare: cu ce te alegi după o noapte petrecută în compania unei sticle de whisky? Răspuns: cu o oribilă durere de cap și o sete permanentă. Soarele era prea puternic, păsările prea zgomotoase iar fosta lui Savin era frumoasă de pica și arăta ca scoasă din cutie. Enervantă situație. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost că o chema Adela. De atunci a turuit într-una. Mărturisirile ei erau haotice. Un lung șir de zig-zag-uri printre momente și amintiri. Era în ultimul an de liceu când l-a cunoscut pe Savin. Era noapte, pleca dintr-o discotecă și s-au luat niște golani de ea. Savin i-a văzut, a oprit mașina și i-a gonit și a devenit eroul ei. O vreme totul a fost în regulă. Pe urmă tânăra doamnă a descoperit că viața de nevastă era cam plictisitoare. Și a început să se uite prin jur și să descopere că sunt și alți bărbați. Iar domnul a lăsat să se vadă sâmburii violenței din el. Treptat Adela s-a refugiat în brațele unui vecin, profesor de matematici. Când a aflat cine era rivlaul, Savin și-a ieșit complet din minți. Capul mă durea încă foarte tare, în ciuda celor două algocalmine ingurgitate. Nu eram sigură că nu ar fi trebuit să mă prind până în acel moment de ce identitatea junelui profesor a fost de natură să aprindă vâlvătaia, așa că am întrebat naivă:

– De ce?

– Silviu era, în fine, este evreu, spuse ea sentențios.

– Și eu sunt. Mă rog, după tată. Și?

Femeia mi-a aruncat o privire demnă de un câine puricos.

– Ascultă, Adela, aseară am avut un lung dialog cu o licoare scoțiană, așa că pricep mai greu. Din cauza amantului tău a devenit Savin naționalist?

– Nu. Era dinainte. Tocmai asta era problema. L-a bătut rău pe Silviu, l-a băgat în spital. A fost punctul final al căsniciei mele. Am divorțat și m-am refugiat la bunici în Ardeal. Nici cu Silviu nu m-am mai văzut, completă ea cu un oftat.

– Știi cumva când a devenit Adrian membru al Noii Drepte?

– Nu. Nici nu am știut că e membru. Am aflat când cu procesul. Avocatul lui a venit pe la mine. Spera să depun mărturie despre caracterul soțului meu. Să îi îmbunătățesc imaginea în ochii judecătorilor. Până la urmă a renunțat. Ce aveam eu de povestit nu ar fi ajutat…

– Ai fi făcut-o? Ai fi depus mărturie în favoarea lui?

– Probabil că da. A fost totuși soțul meu. Și știu că i-am frânt inima cu infidelitățile mele.

Nu mi-am putut abține un zâmbet. Categoric, unii oameni sunt destinați să rămână naivi până la moarte. Oricum, nu mi-a părut rău că m-am cărat cu Nikonul după mine. Tipa chiar era fotogenică. Mi-au ieșit niște poze extraordinare. M-am și gândit că, dacă nu publicau ăștia în revistă nici una, aș fi făcut un album pe facebook. Nu era chiar revistă de modă, dar…

Odată încheiat interviul, am realizat că mi-e o foame de lup. Și aveam un chef nebun de mâncare nesănătoasă, așa că m-am oprit direct la KFC.  Între două aripioare și un cartof mi-a venit ideea de a trimite un mail biroului de presă de la Noua Dreaptă. Le-am zis că scriu un articol despre Adrian Savin, care e acuzat de o infracțiune violentă. Le-am spus că motivația faptei este legată de apartenența acestuia la organizația lor și le-am cerut un punct oficial de vedere.

Planul inițial era să ajung acasă și să îmi pregătesc interviul cu Savin. Dar răcoarea aprtamentului meu m-a invitat la somn. Iar seara Universal Channel  programase un maraton ‟CSI Miami″ pe care nu îl puteam rata. Cu ocazia aceea am realizat că părul lui Stere avea aceeași culoare cu cel al lui Horatio Caine. Na belea! Oare ce mai făcea rockerul meu? Trecuseră cinci zile și nu mai dăduse nici un semn de viață. Am pus mâna pe telefon. După câteva secunde am renunțat și am dat sonorul televizorului mai tare.

 

4.

A doua zi m-am trezit la 6 dimineața, am făcut un duș, am pus de cafea, an dat drumul la Rock FM și m-am apucat să îmi pregătesc interviul.

Ulterior, exercițiul s-a dovedit a fi inutil. Savin nu îmi acorda un interviu ci mă invitase în rândul întâi la un spectacol ideologic rudimentar. Filosofie naționalistă cu iz fascist lecția întâi. Omul avea verbul la el. În mod evident îl admira pe Hitler. Cita adeseori din Mein Kampf. A fost surprins când am recunoscut ideile. Citisem cartea. Tatăl meu era de părere că, înainte de a dezavua o ideologie sau un curent politic, trebuie să le cunoști. Nu am avut voie să detest hitlerismul decât după ce am citit cartea de căpătâi a acestuia.

Din când în când îl mai deranjam pe tribun cu câte o întrebare. Deși era evident iritat, mi-a răspuns. De unde atâta violență? Așa era el… Naționalist, de ce? Nu naționalist, patriot. În adolescență își pierduse tatăl. Niște țigani au vrut să îl jefuiască într-o seară. Omul nu a vrut să cedeze de bună voie ceasul și portofelul și a plătit pentru ele cu viața.

– Și crezi că toți sunt o apă și un pământ?

– Sunt. Nu i-ai văzut pe străzi? Indolenți, nu muncesc nicăieri, dinți de aur. Gălăgioși, ca să te enerveze și să nu observi când îți fură din buzunare. Și mulți. N-au auzit de contracepție. Ar trebui să interzicem și noi avorturile. Altfel vom deveni minoritatea albă.

Cât despre evrei, omul își asumase teoriile consacrate: controlează finanțele lumii, fac și desfac guverne, achiziționează tot ce e mai bun pe lume de la bănci la case, de la mașini la femei. Bine le fac arabii că le-o dau la dinți din când în când… Ceva m-a oprit să îi mărturisesc că știam despre incidentul care a dus la exmatricularea din facultate sau despre amantul nevesti-sii.

Interesantă era teoria lui Savin legată de chinezi. Da, sunt necesari. Muncesc bine și sunt disciplinați. Dar nu trebuie lăsați de capul lor. Și nu trebuie să cumpărăm de la ei toate mărfurile contrafăcute. Trebuie să îi obligăm să le producă pentru noi. Mi-am amintit de bancul acela cu oltenii care declară război Chinei. Surprinși din cale afară, chinezii trimit un diplomat la Craiova să vadă ce e cu oamenii ăștia. Asiaticul ascultă declarația de război a oltenilor cu o tăcere respectuasă, după care întreabă:

– Dumneavoastră realizați că noi avem o populație de peste 1 miliard de suflete?

– Mda, răspunde reprezentantul oltenilor, nu ne-am gândit la asta. Unde o să vă îngropăm pe toți?

L-am întrebat despre apartenența la Noua Dreaptă. După divorț era pierdut. Bea mult. Nu mai muncea decât rar. Într-o seară a intrat într-un bar să se răcorească cu o bere. A intrat în vorbă cu un bărbat mai în vârstă. Omul era membru. I-a povestit despre organizașie, despre ideologie, despre relațiile pe care aceștia le au cu organizații similare din străinătate, în special Germania. S-a gândit că se va integra bine în acest mediu. Dar era dezamăgit de ea.

– De ce?

– Numai gura e de ei, nu fac nimic. Nu e de mirare că în atâția ani au atras atât de puțini membrii. Problema nu e că oamenii nu ar agrea cauza. Problema e că oamenii vor să vadă rezultate. Gărzi patriotice, acțiuni politice, marșuri, cărți editate. Păcat de idei, sunt exact ce ne trebuie, dar ăștia sunt niște lași.

Aici omul avea dreptate. În timpul dialogului cu Savin am primit mailul de răspuns de la organizația Noua Dreaptă prin care mă informau că nu aveau nici un membru cu acest nume. Asta deși la dosar era o legitimație valabilă de membru și chitanțe care atestau plata cotizației pe anul în curs. Nici fascismul nu mai era ce fusese odată!

L-am întrebat dacă violența gratuită era o soluție. Îi bătuse pe oamenii ăia de îi băgase în spital. Și ce obținuse cu asta?

– Atenția ta? O să scrii un articol despre mine, nu?

Mda, m-a băgat în corzi.

– Adevărul e că nu mi-am programat să fac asta. Eram bine afumat și mi-au ieșit în cale. A fost un simplu ghinion. Și al lor și al meu… Eu nu sunt pentru jumătățile de măsură. Dacă ajungem la concluzia că trebuie să eliminăm o subspecie din asta etnică, atunci nu o vom face eficient. Nu îi băgăm în spital ca să fie îngrijiți pe banii contribuabililor!

Când am plecat de acolo mă simțeam ca și cum m-ar fi călcat trenul. Nu știam cum voi scrie articolul. Aveam faptele, aveam declarațiile, dar ce aveam să scot din ele? Care trebuia să fie mesajul transmis cititorului?

Îmi vâjâia capul. Am coborât din taxi și am intrat în primul magazin. Pentru articolul ăsta aveam nevoie de Johnnie!

 

5.

‟Did I ever tell you what the definition of insanity is? Insanity is doing the exact same fucking thing over and over again expecting shit to change.″(Ți-am spus vreodată care este definiția nebuniei? Nebunia este repetarea aceluiași rahat, iar și iar,sperând că lucrurile se vor schimba.) Replica îi aparține unui personaj de joc pe calculator. Și o repetă de fiecare dată când e pe punctul de a-și ucide adversarul (care este jucătorul).

În dimineața în care a apărut numărul din Fronda cu articolul meu, mă simțeam un jucător al acelui joc. Scrisesem un articol bun, ușor de citit, documentat, ilustrat cu fotografii sugestive. Revista se vânduse ca pâinea caldă, televiziunile preluaseră informațiile din articol. Ivanov decisese publicarea lui și în ediția on line a revistei. Avalanșa de comentarii blocase serverul. Noua Dreaptă emisese deja un comunicat prin care își cereau scuze pentru dezinformarea neintenționată a opiniei publice. Necorespunzătoarea administrare a bazei de date stătea la baza proastei comunicări a organizației cu revista noastră. Rahat!

Dincolo de toată agitația aveam un sentiment de neîmplinire. Era ca și când mi se atribuiau merite care nu îmi aparțineau. Nici măcar justificarea că semnalarea unei asemenea fapte duce la dezavuarea cauzei nu stătea în picioare. Oamenii nu învață din istorie nimic. Și o repetă la infinit. ‟Doing the exact same fucking thing over and over again…″ Toată lumea mă felicta, ar eu știam că alesesem tema în lipsă de inspirație și că mizasem pe priza la public pe care un astfel de subiect o are. Undeva, într-un colț al minții mele, o undă de decență se revolta pentru faptul că luasem un tip mediocru și îl transformasem, peste noapte, în vedetă.

Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul telefonului.

– Deci cu asta se ocupă domnișoara: scrie articole despre vedetele închisorilor…

Era rockerul. Citise articolul. I-ar fi plăcut dacă nu s-ar fi concentrat pe o canalie oportunistă. Dar dacă tot mă apropiam de premiul Pulitzer, nu aveam eu chef de sărbătorit în doi? Un amic de-al lui își făcuse un club de rock și îl deschidea cu fast în seara aceea. Un pic de hard and heavy, un pic de whisky și apoi noi doi, un pat și un aer condiționat.

Până în zorii zilei dădusem uitării și articolul și pe Savin. Dar starea de beatitudine nu avea să dureze prea mult…

 

6.

– Domnișoară, să știți că eu nu sunt de acord cu povestea asta. Cu articolul a fost cum a fost, dar cartea asta o să îmi înfunde clientul de tot. El e dus cu pluta, iar dumneavoastră profitați de acest lucru!

– Bună dimineața și dumneavoastră, domnule avocat!

Tăcere. Când m-am uitat la ceas am înțeles și de ce. Era prânz. Trezit de sunetul telefonului și de mirosul cafelei proaspete, Stere începuse să se foiască și să mormăie în patul meu. I-am apăsat degetul arătător pe buze și apoi l-am sărutat foarte franțuzește, în timp ce avocatul lui Savin îmi povestea despre intenția clientului său de a scrie un thriller cu mine în calitate de coautor. Cartea ar fi urmat să fie despre un criminal în serie. Aparent Savin avea în cap multe idei de crime.

– L-au pus la spălat de vase sau la gătit?

Evident, avocatul nu a înțeles că făceam referire la mărturisirea Agathei Christie, conform căreia ideile de crime îi veneau în bucătărie. Mi-a ignorat remarca și a continuat să îmi povestească despre notițele și cărțile de criminalistică citite de clientul său. Deja reușise să atragă atenția direcțiunii închisorii pentru că solicita de la bibliotecă doar cărți de crminalistică și literatură despre diverși prădători de oameni.

– Procesul nu are încă o sentință definitivă, iar dacă aceste preocupări ale lui Savin ajung la urechea magistraților, sigur va primi maximul pedepsei. Mai ales că este recidivist…

– Dat fiind că purtăm această conversație, îndrăznesc să presupun că argumentele dumneavoastră nu au convins…

– Nu, recunoscu avocatul spășit.

Literatura polițistă m-a fascinat dintotdeauna. Nu îmi găsisem, însă, resursele de a mă înhăma la scrierea unui astfel de roman. De această dată mi se ofereau pe tavă ideile de crimă și cercetarea în domeniu gata făcută. Eu trebuia să creez personajele și contextul. Suna îngrozitor de tentant.

– Am să îl vizitez, dar nu promit nimic. Faceți aranjamentele necesare și sunați-mă.  O zi bună să aveți.

Am închis telefonul și am privit către bărbatul din patul meu. Ochii lui mă iscodeau.

– De la muncă?

– Îhî!

– Ceva important?

– Poate să aștepte, am zis eu cu indiferență, în timp ce mă strecuram pe sub cearceafuri.

 

7.

Vara a fost perfectă. Am scris la turație maximă. Savin mi-a pus în brațe ideile de crime cu toată documentarea necesră. Inclusiv datele criminalistice. Erau cinsprezece cazuri ipotetice de omor. Unele dintre ele aveau inclusiv trimiteri către cazuri celebre. Am creat un personaj sofisticat și odios. Am  consultat cateva studii de psihiatrie și psihologie despre tendințele criminale. Savin descrisese meticulos locurile în care aveau să fie plasate victimele. Omul intuise una din regulile de aur ale creatorilor de ficțiune: plasează acțiunea în locuri pe care le cunoști sau despre care știi suficiente lucruri. Am decis să nu mă complic și să păstrez locațiile sugerate de el.

Undeva în adâncul sufletului știam că ceea ce făceam eu nu prea însemna să fii scriitor. Dar proiectul era interesant. Și recunosc că aveam o părere foarte bună despre scriitura mea, despre capacitatea mea de a pune aceste crime ipotetice în context. Încă mai am o părere bună despre asta.

Am închiriat o căsuță bătrânească la mare, în 2 mai. Am aranjat cu cei de la revistă să le trimit o serie de reportaje de la mare, ca să pot rămâne acolo cât mai mult. După succesul articolului despre Savin, cred că ar fi acceptat și o serie de articole despre gândacul de Colorado. Elanul creator îmi era întrerupt, odată la câteva zile, de rockerul motociclist care venea să pună sare și piper în  vacanța mea prelungită.

Am revenit în oraș undeva la începutul lui octombrie. Aveam romanul gata, doar să primească acceptul coautorului. L-am pus pe Ivanov să găsească o editură. Deși a bodogănit că toată povestea sta e de rău augur, m-a ajutat. Editura Granada nu avea anvergura de acum ,dar avea distribuție națională și o colecție de romane thriller în care ‟Recidiva″ se integra perfect. Acesta era titlul pe care Savin îl sugerase. L-am considerat suficient de concis ca să fie ținut minte, și, în același timp, sugestiv.

Adrian Savin și-a luat rolul de coautor foarte în serios. Manuscrisul s-a întors la mine cu corecturi, inclusiv de stil. Multe dintre ele extrem de pertinente. Recunosc că eram întrucâtva impresionată. Andrei, editorul meu era în culmea fericirii. Era convins că volumul ăsta o să spargă piețele. Timpul i-a dat dreptate.

Din cauza faptului că manuscrisul a parcurs un destul de lung și laborios du-te – vino între mine și Savin, care acum își ispășea sentința la Jilava, cartea a văzut lumina tiparului undeva la începutul lui decembrie. O campanie publicitară agresivă și lansarea cărții cu o săptămână îmnainte de Crăciun au provocat vânzări nesperate. Sincer, nu îmi venea să cred.

Cum era de așteptat cartea în sine, dar mai ales coautoratul cu Adrian Savin a născut dipute aprinse. Brusc literatura și etica din ea erau pe buzele tuturor. Andrei mă forțase să fac turul televiziunilor și radiourilor pentru a comenta atitudinile pro și contra. ‟Gândește-te la vânzări, iubito!″, îmi spunea de fiecare dată când refuzam să mă duc la vreo emisiune.  Șocul avea să vină în primele zile ale lui ianuarie. Radio România Cultural m-a invitat la o emisiune cu tematică literară. Mi-au spus că invitaseră și un polițist care să își dea cu părerea despre carte și despre faptul că Savin era coautor. Mi s-a tăiat răsuflarea când am descoperit că polițistul era … Stere. Rockerul meu era inspector de poliție. O vară întreagă ne descoperisem unul pe altul din punct de vedere intim, iar acum descopeream că, de fapt, nu știm nimic unul despre altul. Sau, mai bine zis, că eu nu știu nimic despre el.

Polițistul a scos artileria grea. A dat în mine, fără milă, cu toate argumentele care îi erau la îndemână. Am contracarat cât am putut, dar ineditul situației m-a făcut să pierd startul. Dar discuțiile în contradictoriu din studio au fost nimic în comparație cu ce s-a întamplat după emisiune, având ca public pe toți cei ce se aflau întâmplător sau locuiau pe strada Schitu Măgureanu. În momentul în care Stere mi-a spus că profesional și uman sunt un nimeni, dacă am nevoie de un criminal xenofob ca să creez, mi-au scăpat cățeii:

– Fuck off!, i-am șuierat. E o carte bună. Un thriller. Nimeni nu i-a sărit în gât Agathei Christie sau lui Raymond Chandler pentru crimele imaginate.

– Da. Dar ei nu au apelat la un criminal care să le imagineze. Le-au creat singuri. Și nu te mai flata singură. Tu și pârlitul ăla de la Jilava nu le ajungeți nici la degetul mic. Ăla e un sadic rasist și tu – o profitoare.

Mi-a zâmbit disprețuitor, mi-a întors spatele și a plecat. Simțeam că mă sufoc, iar ochii îmi erau plini de lacrimi. Cine era el de își permitea să spună așa ceva? Și, de fapt, nu avea decât să gândească ce voia. Nu-mi păsa! Ba îmi păsa! Chiar foarte tare…

 

8.

– Mișcă-ți fundul încoace să vezi ce ai făcut!

Vocea sentențioasă era a lui Stere. Era furios. Mi-a explicat că dacă nu vin la adresa dată de el, mă aduce cu mașina poliței și cu cătușe la mâini. Am ajuns la ieșierea din București, undeva lângă cimitirul Domnești. Nu mai fusesem niciodată acolo, dar cumva locul îmi era extrem de familiar. Nu mi-a fost greu să îl descopăr pe Stere. Cred că era o întreagă secție de poliție acolo. Mașini cu girofar, o dubă de la criminalistică, un excavator și reflectoare. Un fior mi-a străbătut șira spinării. Și nu avea legătură cu lapovița care ne mura pe toți. Când mi-a văzut mașina, Stere a venit glonț  la mine. A deschis portiera, m-a scos de guler afară și mi-a șuierat:

– Spune-mi că nu știai!

– Ce?, am întrebat speriată.

– Crimele din cartea ta sunt pe bune. Fiecare caz din carte corespnde unui omor. Amicul tău scriitor este criminal în serie!

Am simțit cum mă apucă leșinul. Și greața. Și spaima. Am început să tremur. Nu putea fi adevărat. NU! Mintea mea refuza să accepte.

– Știai?,scrâșni Stere cu o privire capabilă să omoare.

– Nu poate fi adevărat. Cartea aia e doar o ficțiune. Nu are cum…

Stere m-a înșfăcat de braț și m-a târât către groapa săpată de polițiști. M-a adus pănă la margina ei. În groapă era un cadavru înfășurat într-o pânză albă, murdară. De sub sinistrul giulgiu ieșa una din mâinile victimei. Pielea era galben verzuie, lipită de oase.

– Ți se pare asta ficțiune, domnișoară scriitor???!!!

Am simțit că îmi vine să vărs.

– Ia-o de aici că îmi contaminează scena crimei!, strigă Stere și mă dădu pe mâna unui polițist în uniformă.

Polițitul m-a dus la una din mașinile lor și mi-a dat un pahar de apă și o aspirină. Tremuram din tot corpul. Gândurile năvăleau dureros în minte. Cum de fusese posibil așa ceva? Cum de nu îmi dădusem seama? Cine erau cele 15 victime? Când le omorâse? O făcuse singur? Cum de îi venise ideea cu cartea? Cum de nu mi-am dat seama că ceva e în neregulă?

Nu l-am simțit pe Stere când a venit lângă mine. Nu știam cât timp trecuse de când ajunsesem acolo. Mi-a pus o mână pe umăr.

– Ești ok?

– Sunt 15 crime în carte…

– Știu, am citit-o.

– Cum ați descoperit? Cum ați făcut legătura?

– N-am făcut-o noi, ci Poliția din Constanța. Perimetrul acela din zona vaporului, la intrare în oraș? Au făcut săpături acolo ca să schimbe niște țevi. Inspectorul chemat la fața locului citise cartea de curând. El a dat alarma. În mai puțin de jumătate de oră au confirmat și cei din Sibiu. În București ne-am împărțit pe echipe. Noi am tras la sorți locul ăsta.

Am închis ochii. Simțeam că mi se strânge stomacul.

– Victimele… cine sunt?

– Nu știm încă. Identitatea victimelor în carte, ți-a dat-o Savin sau…?

– Nu, aia a fost contribuția mea. Tot ce ține de story în sine a fost concepția mea.

Presa se adunase deja. Polțiștii se chinuiau să îi țină departe de noi. Strigau după mine: ‟Andreea, ce ai de zis? Știai de crime? Mai sunt și altele în afară de cele din carte?″

Mi-am îngropat fața în palme și am început să plâng în hohote. Stere m-a luat de umeri:

– Uite ce e, nu prea ai ce să faci aici. Eu zic să te duci acasă. A fost o greșeală să te aduc. Trebuia să mă gândesc că nu știai nimic. O să trimit un om cu tine să îți conducă mașina, nu cred că tu ești în stare.

Nu am ieșit din casă trei zile. Fiecare caz din carte s-a dovedit a avea corespondent în viața reală. Victimele erau majoritatea femei, de etnii diferite. Era oribil.

După definitivarea anchetei am fost invitată să particip la o conferință de presă împreună cu poliția. Știam că nu pot să amân momentul la nesfârșit așa că am acceptat. Oricum luasem o decizie pe care voiam să o comunic tutror celor interesați. Pe tot parcursul conferinței am fost mai mult decât absentă. Reprezentantul poliției a prezentat cazul, rezultatele cercetărilor și capetele de acuzare împotriva lui Adrian Savin. Mie numai auzul numelui îmi provoca greață. Mă întrebam dacă voi fi vreodată în stare să mă gândesc sau să mă refer la cartea, care era și a mea, fără să mi se pună un nod în gât. Uitasem, în acel moment, că timpul le rezolvă, cumva, pe toate. Unele le uiți, cu altele te obișnuiești. Pe masă, în fața mea telefonul clipea, semnalându-mi, pe mutește, că am un mesaj. Primul instinct a fost să îl ignor. Ar fi trebuit să imi urmez instinctul.

Când mi-a venit rândul să mă adresez presei – foștilor mei colegi – nu prea știam cum să încep. Și aveam gâtul uscat, ca după o beție. Fie pentru că  se aflau în sediul poliției și simțeau nevoia să fie mai disciplinați, fie din colegialitate, nu au sărit cu întrebările pe mine. Înclin către prima variantă.

– Simt nevoia să vă fac o mărturisire, am început șovăielnic. Evenimentele din ultima perioadă mi-au zdruncinat și răsturnat viața și prioritățile. Și nu sunt sigură că s-au așezat încă. Nu pot nega, însă, niște descoperiri despre mine. Una din aceste descoperiri vizează profesia mea. Practic meseria de jurnalist din anul doi de facultate. Redacția revistei Fronda m-a primit cu brațele deschise. Mi-a devenit o a doua casă. Ceea ce face acest moment și mai dureros. Pentru că adevărul este că nu sunt un profesionist adevărat. Nu cred că am fost vreodată.

Știam că Ivanov este în sală. Nu aveam puterea să mă uit în ochii lui, așa că am continuat, cu privirea pe mâinile mele și joaca lor nervoasă cu telefonul.

– Un ziarist adevărat l-ar fi ‟citit″ pe Adrian Savin. Uitându-mă în urmă, sunt multe momentele în care aș fi putut să îmi dau seama că ceva nu era în regulă. Speech-ul plin de ură din tribunal, ușurința cu care a recunoscut natura sa violentă, fermitatea convingerilor sale despre puritatea etnică, pasiunea pentru crimă și criminalistică și, nu în cele din urmă, laborioasa documentare asupra celor 15 cazuri de crimă. Fiecare în parte și toate la un loc ar fi trebuit să îmi aprindă un semnal de alarmă. Nu au făcut-o. Nu e de mirare că atât de multă lume e furioasă pe mine. Pot doar să spun cu mâna pe inimă că am colaborat la scrierea acestei cărți cu ferma convingere că este o ficțiune. A ieșit o carte bună. Realiatatea dură din paginile ei mă împiedică să mă bucur de ea. Celor afectați direct de această realitate, le cer iertare pentru ignoranța mea. Anunț, pe această cale, că nu voi mai practica jurnalismul și le mulțumesc celor de la Fronda pentru sprijin. Sunt niște oameni minunați și revista este una dintre cele mai bune.

Nimeni nu a simțit nevoia să îmi pună întrebări. Cred că i-am luat pe toți prin surprindere. Lumea se aștepta să fiu mai vocală și mai defensivă. Când, într-un final, am ridicat privirea, am întâlnit-o pe cea a lui Ivanov. Ochii lui erau plini de lacrimi. Din punct de vedere profesional, eram copilul lui. Un copil care fugea de lume speriat și cu coada între picioare. M-am ridicat fără o vorbă de pe scaun și m-am îndreptat către un polițist în uniformă.

– Pot fuma undeva liniștită o țigare?

Omul mi-a zâmbit compătimitor.

– Ușa din capătul culoarului duce în curtea interioară. O să am grijă să nu vă deranjeze ăștia, zise el arătând cu capul către grupul de ziariști care sporovăiau în timp ce își strângeau echipamentele.

– Mulțumesc, am zis și am zbughit-o.

– Ar trebui să vă luați haina, zise omul în urma mea, dar eu nu l-am mai auzit.

Afară era frig. Ploua mărunt iar vântul arunca stropii în toate  părțile. Cineva mi-a pus o haină pe umeri. Era Stere. Fusese și el în sală. Nu-l văzusem.

– Ești ok?

– Nu.

– Trebuie să îți revii.

– Cum? Uite ce am făcut…

– Voiam de mult să îți spun. Îmi cer iertare… Ce am zis despre cartea ta…Nu a fost vina ta. Obiectiv vorbind, tu ai ne-ai ajutat să descoperim victimele. Pentru familii este important ca cel dispărut să se odihnească creștinește, într-un mormânt. Să aibă unde să aprindă o lumânare. Să știe de ce a murit persoana iubită. E o consolare. Fără cartea asta cine știe cât ar mai fi zăcut neștiute de nimeni, sau dacă le-am fi descoperit pe toate.

Mi-am amintit cu groază de sms-ul primit în timpul conferinței de presă. Era de la Savin. Făcuse rost de un telefon mobil. Îmi spunea că am putea să continuăm colaborarea. Mai avea ceva cadavre ascunse… I-am arătat mesajul lui Stere. L-a citit încruntat.

– Să nu care cumva să iei legătura cu el. Lasă-ne pe noi să ne ocupăm, te rog.

– Și dacă aș vrea nu aș mai putea. Nu mă mai țin nervii.

– Crezi că blufează?

– În vară ți-aș fi zis că da, fără ezitare. Dar acum, după tot ce s-a întâmplat…

– Nu îți facem griji, ne ocupăm noi…

– Știi ce mă doare cel mai tare? Că toată povestea asta a omorât și ce aveam noi doi în tăvălugul ei..

Stere zâmbi trist.

– Mda. Știi cum se spune – pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. Bulgărele ăsta s-a prăvălit peste tot: noi, cariera ta, cariera mea…

– Poftim?

– Mda. Răfuiala noastră când am descoperit cadavrul a rulat mult prea mult pe toate posturile de televiziune ca să nu lase urmări. Mustrare scrisă și 4 luni de muncă de birou…

– Steruț, îmi pare atât de rău, am zis și l-am sărutat pe obraz.

– Nu-și face griji. Se rezolvă. În plus, mi-o merit. M-am lăsat condus de furie și te-am expus fără motiv. Dar povestea asta m-a dat peste cap…Tu ce vei face acum?

– O să plec, cât de curând.

– Unde?

– Nu știu…

– Îmi vei spune când vei ști?

– Nu imediat.. Am nevoie să fiu singură o perioadă.

Stere mi-a luat fața în mâinile lui, și-a lipit fruntea de a mea și mi-a zis:

– Te implor, ai grija de tine.

Zgribulit de frig, cu părul răvășit de vânt și ochii mijiți din cauza ploii reci, era mai frumos ca niciodată. L-am strâns în brațe, încercând să îmi umplu sufletul de căldura lui.

 

9.

De jumătate de an nu mai locuiesc în București. Am vândut apartamentul, am mai pus niște bani și mi-am luat o căsușă în Cristian, lângă Brasov. În primele luni mi-am impus un fel de penitență. Cum ‟Recidiva″ încă deținea recordul la vânzări, nu m-am chinut să îmi găsesc de lucru. Dar munceam zilnic în grădină și făceam drumeții pe munte. Asta până când m-a prins o ploaie zdravănă pe niște coclauri abrupte. Aventura sălbatică m-a costat. O săptămână de răceală și o entorsă.  Am reevaluat situația. Am înlocuit drumețiile extenuante cu plimbări lungi dar prietenoase. Pentru grădină am angajat un grădinar. Și m-am întors la ceea ce știam să fac cel mai bine: la scris. (‟Did I ever tell you what the definition of insanity is?″…)

Primele contacte cu tastatura laptopului au stârnit o frenezie. Era ca și cum pofta de scris ar fi așteptat cuminte, într-un colț al minții mele, să o redescopăr. Ca un reporter conștiincios, am scris tot, fără să omit pe nimeni și nimic. Am scris despre sora mea și căsnicia ei nefericită, despre tata și prietenia lui cu Ivanov, despre cum am descoperit jurnalismul și cât de mult a însemnat pentru mine, despre Stere, tandrețea lui, tatuajul cu șarpele încolăcit pe o cruce de pe umărul stâng, despre cum este să alergi cu motorul pe autostradă și cum ajunge un astfel de om polițist. Dar mai ales am scris despre cum o întâlnire cu o lichea sadică precum Savin îți poate modifica viața ireversibil. M-am uitat înlăuntrul ființei mele și am mărturisit  paginii virtuale cum a fost posibil să mă las prostită de un astfel de personaj. Și cât de mult regret… Mi-am amintit de ultima discuție pe care a avusesem cu Stere și am intitulat cartea ‟Pe cine nu lași să moară…″

Când l-am sunat pe Andrei – editorul și i-am spus că mai am o carte pentru el, am crezut că o să facă infarct de bucurie. Sigur, a fost dezamăgit că nu e o continuare a‟Recidivei″. L-am liniștit spunându-i că și asta are sânge. Sângele meu. Va prinde, pentru că, nu-i așa, sângele e plăcut lecturii mele…

 

10.

Stere intră în încăpere. Era vesel. Fusese informat că perioada de penitență la birou a luat sfârșit. Urma să revină la munca pe teren.

– Steruțule, vezi că a sosit un plic pentru tine. E pe calculatorul tău.

Era un plic sosit prin curier. Bărbatul îl desfăcu și găsi în el o carte. Nici nu a fost nevoie să citească autorul ca să știe de la cine era. O deschise. Pe prima pagină, în loc de autograf, era scrisă o întrebare: ‟Ce mai faci?″ era și un bilet cu o adresă din județul Brașov și un număr de telefon. Pentru că deja simțea priviri curioase îndreptate către el, luă biletul și îl băgă repede în buzunarul de la blugi. Sandu se întinse peste scaun și văzu numele autoarei.

– Wow! Ia te uită cine a scos capul din găoace…. Băieți, a înviat scriitoarea!

– Ia vedeți-vă voi de treabă, mustăci Stere, incapabil să își ascundă un zâmbet.

– Deci ai două motive să dai de băut, se auzi o voce din celălalt capăt al camerei.

– Și asta se întâmplă azi, deoarece în weeekend tânărul va încăleca motorul pentru a se duce…în ce direcție?, întrebă Sandu privind peste ochelari.

– Nu-ți spun. Și dacă îndrăznești să mă pipăi pe fund ca să afli îți tai beregata!

– Dar te duci, nu?

– Nu știu, zise cel întrebat cu un oftat.

– Cum nu știi?, sări de după un monitor Sanda.

– S-au întâmplat multe. Am aruncat cu vorbe unul în altul. Nu știu ce și cum ne-am mai spune…

Sandu puse o mână pe umărul colegului său.

– Prietene, nu cred că te invită acolo pentru arta conversației  și diplomația matale… Oricum, dacă nu te duci, dă-mi mie adresa. Crezi că acceptă și unul bondoc și ochelarist?

– Ha, ha, ce glume avem în program, mârâi Stere. Hai să vă dau berile alea, că pe trezie vorbiți numai prostii.

Instant echipa se adună către ieșire.

– Un moment, zise Stere.

Se întoarse, luă cartea de pe birou și o vârî la spate, prinzând-o în curea, apoi se alătură celorlalți.

– Hai la bere!, dădu el smenalul.

– La bereeee!, răspunseră ceilalți în cor.

 

212 Total Views 1 Views Today