Nu, nu e vorba de vreun avion de luptă NATO, cum poate aţi crezut. E doar cronica povestirilor din numărul 17 al revistei on line „Ficţiuni.ro”. Singura luptă de aici e lupta de idei. Și viaţa… Cum zice poetul: „O luptă-i viaţa; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor…”

Dar să nu mai irosim clipele, căci ele sunt singura noastră avere…

Se cuvine mai întâi să salutăm cu plecăciune prezenţa în rubrică a unei povestiri semnate de veteranul Voicu Bugariu. Textul se numeşte „Sob şi Paloma”, iar eu am văzut în el o abordare scientificţională cu totul necanonică a temei contactului: înţelegerea, toleranţa, depăşirea propriei condiţii sunt întotdeauna evenimente excepţionale, avându-şi originea într-un plan metauman, pe care omul îl asocia până mai ieri divinităţii sau tenebroasei lumi demonice, azi fiind mai lesne să dăm vina pe extratereştri. Astfel de experienţe se lovesc întotdeauna de incapacitatea fiinţei de a duce prin sine până la capăt povara cunoaşterii. Acceptarea celuilalt încetează tragic şi totul se termină rău. Suntem blestemaţi să rămânem prizonierii propriului regn, propriei specii, propriei etnii, propriei culturi…

Voicu Bugariu ne spune toate astea slujindu-se de o scriitură jurnalistică, lipsită de florilegii de stil, dar cu atât mai eficientă. Un tipar ce poate fi luat oricând drept model.

„Recidiva”, de Anamaria Ionescu, cea de-a doua lucrare din portofoliul ficţional al revistei pe luna martie, anul curent, nu ţine de ficţiunea speculativă în sine, ci de thrillerul poliţist, cu criminali în serie.

Autoarea izbuteşte să tuşeze frugal personaje empatice, pe care le face să evolueze, în general, în situaţii credibile. Face excepţie incredibila priză la public pe care o are articolul publicat la gazetă de eroina principală, despre un individ cu totul periferic. Sincer, nu mă grăbesc să cred că un ins exaltat, antisocial și legat incert de o ideologie, fie ea și radicală, ar trezi un furtunos interes în media… E o convenţie ficţională, la urma urmei, dar una nu foarte lesne de acceptat, fiindcă presupune o cu totul altă psihologie a maselor decât cea cu care suntem azi obişnuiţi…

În privinţa punerii în operă, textul abundă în greşeli elementare de punctuaţie, majoritatea privitoare la uzul virgulei, dintre care vom da doar câteva exemple: „Pentru a optimiza oportunităţile am uitat în mod deliberat mobilul acasă.” – lipseşte o virgulă după „oportunităţile”; „O vreme totul a fost în regulă.” – lipseşte o virgulă după „vreme”; „Treptat Adela s-a refugiat în braţele unui vecin, profesor de matematici.” – lipseşte o virgulă după „Treptat”; „Când am plecat de acolo mă simţeam ca și cum m-ar fi călcat trenul.” – lipseşte o virgulă după „acolo”; „După definitivarea anchetei am fost invitată să particip la o conferinţă de presă împreună cu poliţia.” – trebuia o virgulă după „anchetei” etc.

Peste tot pe unde am publicat astfel de cronici, am ţinut să precizez un lucru: punctuaţia are în arta scrisului o importanţă capitală, fiindcă ea uşurează extrem de mult reconstruirea lumii ficţionale în imaginaţia cititorului; folosită în mod defectuos, ea determină o lectură greoaie, cu înţelesuri incerte la tot pasul, la care cititorul e tentat să renunţe cu uşurinţă.

Tot la secţiunea schije, aş mai menţiona aci şi formularea „[…]Stere, un rocker înalt si sexos, aprig purtător de tricouri cu schelete, pleată bogată și călăreţ de cai putere grupaţi sub mantaua bătrânului dar șarmantului Harley.”, în care topica e evident lunecoasă (sunt sigur că nu tricourile cu schelete aveau pleată bogată), precum şi una bucată expresie niţel… modificată genetic, „[…]și-a făcut o datorie de onoare în a mă ocroti și sprijini.”, unde s-ar fi potrivit mai bine „din a mă ocroti”, şi nu „în a mă ocroti”, cum spune Anamaria.

Sper că autoarea nu-mi va lua dojenile în nume de rău. Ar fi păcat, fiindcă observ la domnia sa o anume uşurinţă de a construi ficţiuni, cărora nu le-ar lipsi decât ceva mai multă meditare la înlănţuirea faptelor şi o punctuaţie îngrijită. Şi ar fi scânteietoare.

O mai aştept, desigur, colea, în spaţiul ficţional…

Povestirea „Umbra unei pisici negre”,
de Daniel Timariu, pare un fragment dintr-o lucrare mai amplă ce aminteşte, în mod evident pentru mine, de atmosfera unor pelicule ca Ratatouille sau Şoricelul familiei. Eu, unul, nu cred că este totuşi un teaser foarte potrivit, fiindcă, deşi povesteşte despre fiinţe micuţe, gingaşe şi miraculoase, fragmentul este aproape lipsit de miză.

Mult mai atent la punctuaţie ca autoarea precedentei povestiri, Daniel Timariu slăbeşte şi el chingile atenţiei în câteva rânduri: „Dacă și astea te fac să visezi urât schimbăm registrul” – trebuia o virgulă după „urât”; „Ieri seară clanul de la Cimitir a raportat același lucru.” – trebuia o virgulă după „seară” etc. Aceeaşi neatenţie îl face probabil pe autor să scape şi două-trei eufonii, în general uşor de evitat: „ridică cartea”, cu restul”, „să înţeleagă cuvintele”, poate şi altele. Şi tot pe neatenţie dăm vina şi când vine vorba de forma flexionară eronată a lui a şti, din „să ști. Mai presus însă de aceste neatenţii, găsesc nimerit să spun două-trei vorbe despre uzul regionalismului „ţâuie” (forma literară este „a ţiui – ţiuie”). Folosire arhaismelor sau a regionalismelor în vorbirea autorului nu este, în general, recomandată, amprenta locală sau patinată a atmosferei fiind mai nimerit să se facă prin intermediul dialogului asezonat cu astfel de cuvinte. Cum orice regulă de stil are în literatură excepţiile ei, nici aceasta nu face… excepţie. (sic!) Cel mai ilustru exemplu de încălcare cu succes a regulii aici discutate, în literatura de limbă română, desigur, rămâne, după părerea mea, „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă. Şi n-aş vrea să închei fără să arăt lui Daniel că uneori scriitura sa suferă vizibil de exces de stil: „mocirla caldă și hipnotică a stofelor grele”, de pildă, dar mai sunt şi altele. Aglomerarea de figuri de stil în legătură cu o idee, o stare, o descriere etc. face ca valoarea tuturor elementelor în cauză să scadă, să se dilueze. Prin urmare, dacă autorul doreşte să scoată astfel în evidenţă respectiva idee, stare, descriere etc., efectul final va fi exact invers. Recomandarea generală este ca astfel de metode să fie folosite cu zgârcenie, fiindcă ideile, stările sau viziunile de excepţie sunt o raritate. Excesul de stil într-un text literar scade însăşi credibilitatea expunerii.

Atmosfera celei de-a doua părţi a povestirii „Odiseea lui Berg”, de Lucian Dragoş Bogdan, are în mare parte frecvenţe asemănătoare celor din „2001: Odiseea spaţială”, de Arthur C. Clarke, pentru ca, pe final, să amintească într-un fel de planeta Pandora, din pelicula „Avatar”. Fără ca asta să însemne, Doamne-fereşte, vreo aluzie de plagiat!

În altă ordine de idei, problema virgulei apare şi aici în câteva rânduri, spre exemplu în „Dar în genele sale era înscrisă o nelinişte perpetuă […]”, unde trebuia o virgulă după „sale”, sau în „Gândindu-mă la universul spuzit cu stele îmi dau seama că nici măcar ideea […]”, unde trebuia o virgulă după „stele”, sau în „În câteva fracţiuni de secundă aş fi transformată în spaghetti.”, unde trebuia o virgulă după „secundă” etc. Nici Lucian nu izbuteşte să evite peste tot alăturările nepotrivite de sunete: „amiotrofică, care e un exemplu elocvent. Cel mai important derapaj de redactare îmi pare însă a fi formularea: „Deşi terifiant, cadrul acela avea darul de a-l linişti.”, terifiant însemnând cumplit, groaznic, înfiorător etc., însuşiri care cu greu pot aduce linişte cuiva…

Dincolo însă de toate aceste scăpări, textul lui Lucian Dragoş Bogdan are destulă forţă ca să impresioneze şi destul sentiment al miracolului ca să satisfacă nevoia de lectură a amatorului de science fiction.

Poate cea mai vie piesă literară dintre toate cele publicate în acest număr 17 al revistei, „Ficţiuni.ro”, „Capcanele statisticii”, de Narcisa Stoica, abordează satiric sistemul medical autohton din zilele noastre. Cei doi protagonişti, cunoscuţii cyborgi X şi Y, sunt puşi în faţa unei noi ecuaţii manageriale esenţialmente dâmboviţene, căci li se cere să vindece un număr impresionant de pacienţi internaţi într-un spital cu cele mai avansate standarde (şi costuri pe măsură), având la dispoziţie resurse extrem de limitate. Situaţia mi-a amintit de jurământul şoimilor patriei (populaţie preşcolară), un banc noir din ultimii ani ai regimului comunist:

Jur cu mâna pe buric
Să cresc mare şi voinic,
La-ntuneric şi la frig,
Fără să mănânc nimic!

Rezolvarea prezentei situaţii fără ieşire (sic!) pare a fi schema logică a unui compromis de tip politic, tot un fel de situaţie fără ieşire şi el, căci la final, pare să fie mai bine pentru toţi să păstreze tăcerea despre toate cele petrecute. Cum ar spune unii: „Batista pe ţambal!” Sau, la fel de nimerit: „S-a rezolvat! Nu se poate!”

Referitor la punerea în operă? Mai nimic… Poate doar topica niţel răsucită din formularea „care nu-şi amintea să fi citit ceva similar în lucrările marelui vindecător, în timp ce urcau scara somptuoasă, către primul etaj.” Pe care hai s-o punem pe seama oboselii. Exerciţiile de scriere nu sunt întotdeauna o plăcere, mai ales când sunt făcute la ore târzii, sau în noptea unei zile grele… (The Beatles să trăiască!)

Pe final, nu-mi rămâne decât să mulţumesc preabunului Nicu Gecse pentru munca sa de traducător (mă refer, desigur, la „Chitanţierul”), să-mi cer iertare pentru toate supărările pricinuite orişicui prin rândurile de faţă (nu asta mi-a fost ţinta) şi să promit căpităniei ficţionale că voi fi şi eu pe-aici, cu cântarul meu cel strâmb, căci în lumea cuvântului literar nu-i vorba atât de dreptate, cât de gusturi. Iar despre gusturi, cum bine ştim, nu se discută!

Am zis!