– Excelent, Denard, excelent, băiatule! spuse SUSCI. Mai mult ca sigur că acum, după ce ai mutat calul, intenţionezi să valorifici poziţiile pionilor. Este exact ceea ce aş fi făcut eu însumi. Îmi face plăcere să constat că ai realizat progrese remarcabile în ultima vreme!

– Mulţumesc, SUSCI! făcu Denard, oarecum emoţionat. Eşti foarte amabil. E rândul tău să muţi.

Ca de obicei, spre finalul partidei, aerul se încălzea în jurul lor. Îşi simţea mintea mai limpede ca niciodată. Erau singurele momente în care nu se bâlbâia.

– Dom’ colonel!

Denard făcu un semn nervos cu mâna. Luminiţele de pe masca frontală a lui SUSCI pâlpâiau nervoase, semnalizând un proces de gândire complex şi fără cusur. Reuşise într-adevăr să-i dea dureri de cap?

– Dom’…

– Repaus, băi, rahat! zbieră Denard. Înapoi, fuga marş! Culcat! Salt înainte! Scuză-mă, SUSCI!

SUSCI nu-i răspunse. De fapt nici nu-l mai auzea. Se deconectase de la sursele exterioare în urmă cu opt secunde, păstrând un număr minim de ferestre pentru cazul, prea puţin probabil, al unei urgenţe. Soldatul se îndepărtă speriat. Luminiţele mai pâlpâiră o vreme şi se stinseră.

– Nebun la G 6! zise SUSCI.

– Mat în trei mutări… adăugă liniştit Denard. Felicitări, stimate SUSCI!

– Mulţumesc, Denard! A fost o partidă interesantă. Te poţi întoarce în tabără. Şi, Denard… Aş vrea să-mi primesc premiul acum.

Denard încuviinţă, ridicându-se. În vreme ce se apropia de tabără, scutură firele de iarbă care se lipiseră de stofa pantalonilor. Tabăra zumzăia liniştită, dar, în ciuda aparenţelor, Denard ştia că fiecare se află la locul său. Venea ceasul în care zgomotele pădurii dispăreau. Se opri în mijlocul luminişului, sprijinindu-se de ţeava rece a antiaerianei. Servantul îl ignoră, cu ochii pierduţi în albastrul cerului.

– Komstok, la mine! strigă Denard.

Deodată zgomotele izbucniră din toate părţile, ca la un semnal. Dintre copaci veni în fugă o adolescentă subţire, tunsă scurt. Uniforma de camuflaj, moştenită de la taică-său, nu reuşea să păcălească un o privire experimentată în aprecierea formelor.

– Sergent Komstok, la ordinele dumneavoastră! zise ea tropăind.

Fusese de faţă la naşterea ei şi, mai târziu, când Komstok ăl bătrân se prăpădise la manevrele de toamnă, o învăţase el însuşi să tragă. Avea un ochi absolut excepţional.

– Vera, spuse, termină ce ai de făcut şi ia-ţi liber toată după-amiaza. SUSCI vrea să te vadă. Acum, Vera!

– Am înţeles, dom’ colonel, zise ea. Îmi permiteţi să mă retrag?

– Liber, făcu Denard.

Vera Komstok salută şi alergă înapoi. Denard apucă să vadă bucuria dilatându-i pupilele.

Când pătrunse în colibă, aplecându-se, umbra frunzelor i se păru un întuneric de nepătruns. Spaţiul era strâmt, pentru o singură persoană. Îi recunoscu pe maiorul Cahan şi pe Oviedo de la aprovizionare. Trei ofiţeri de rang inferior, ale căror nume nu şi le mai amintea, aşteptau în picioare. Intră direct în subiect.

– Furturi în depozite, domnilor! Cum stăm?

– Vă raportez, mormăi mulţumit Cahan. Am prins deja trei, la pânda de noapte. După cum era de aşteptat, completul de judecată a respins recursul. Pedeapsa capitală. Sentinţă a rămas definitivă.

– Complici?

– Nu, domnule. Declaraţiile au fost complete şi deplin satisfăcătoare. Inutil să-l mai deranjăm pe SUSCI pentru un alt interogatoriu. Înţelegeţi, nu-i aşa, am avut în vedere cât mai puţină agitaţie în jurul acestui caz nenorocit…

Răsună o rafală scurtă, neconvingătoare, ca şi cum cineva ar fi trecut un băţ peste  ulucile unui gard. Cahan oftă zâmbind.

– Epilog! Komstok se descurcă pe zi ce trece mai bine.

Ăsta era Cahan. Cu doi ani mai în vârstă şi începuse deja să i se cam fâlfâie de regulament. Deşi în locul lui ar fi procedat absolut la fel, Denard ridică nemulţumit din sprâncene. El şi cu Cahan îşi mai aminteau încă, vag, zilele debarcării lor pe insulă, în urmă cu douăzeci de ani. Se ciondăniseră o vreme dacă depozitele trebuie distruse sau nu. Dacă trebuie să se întoarcă acasă. Pe urmă, anii trecuseră, iar SUSCI preferase să-i încredinţeze lui comanda taberei.

– Prea bine, Cahan, spuse. Să considerăm incidentul închis.

În felul ăsta îi dădea de înţeles că lucrurile nu erau tocmai în regulă. Iar dacă asta se petrecea cu martori, cu atât mai bine…

– Oviedo, zise întorcându-i spatele lui Cahan, luaţi măsuri pentru acoperirea pagubelor. Oamenii vor lucra suplimentar, dacă e nevoie. Vreau să-i văd făcând clăbuci!

– Permiteţi să raportez, spuse grăsanul, la drept vorbind nu s-au produs nici un fel de pagube. Cantitatea sustrasă a fost recuperată în întregime. Şi, de fapt, abia dacă apucaseră…

–  Incidentul e închis, mârâi Denard. Poţi să-ţi continui raportul.

– ‘Ţeles, lătră Oviedo. Depozitele trei şi şase în refacere. Depozitul opt cu capacitate redusă. Infiltraţii la doisprezece.

– Infiltraţii? se minună Denard, abia abţinându-se să nu izbucnească într-un râs nebun. După ploile de-acum un an, bănuiesc.

Oviedo înghiţi în sec.

– E vorba de o pânză freatică, domnule colonel. Betonul ăsta este…

– …Un beton excepţional, spuse încet Denard. Betonul produs, la vreme de război, de ţara ta, Oviedo. O ţară secătuită de lupte şi de secături. Luaţi măsuri şi raportaţi-mi din trei în trei ore. Liber!

Salutară înghesuindu-se pe uşa strâmtă. În prag, Cahan se întoarse inutil, încercând să adauge ceva.

Soarele se apropia de linia orizontului. În curând trebuia să aprindă felinarul.

 

La o sută de metri de liziera pădurii, sergentul Komstok se poticni, cu gândurile aiurea, într-un peisaj pe care îl vedea parcă pentru prima oară. Îşi deschise nasturele de sus al bluzei şi înaintă încrezătoare către carcasa alb-strălucitoare a lui SUSCI. Nu mai fusese niciodată atât de aproape. Apoi se opri intimidată.

– Buna, Vera! spuse SUSCI.

Toate monitoarele adunau flori necunoscute, care nu creşteau pe insulă, şi le învârtejau într-o ploaie de culori ameţitoare. Aerul părea mai proaspăt aici, în apropierea oceanului.

– Permiteţi…, începu Komstok, dar el nu-i îngădui să termine.

– Vino aici! zise SUSCI. Vino mai aproape! Ţi-e frică?

Ea dădu din cap că nu. Acum monitoarele se acoperiseră cu miliarde de stele printre care călătoreai la nesfârşit. Stele pe care le puteai atinge cu mâna, numai să fi vrut.

– Aşează-te, îi ceru blând SUSCI, rotind spre ea camerele de luat vederi. N-o să dureze mult, ai să vezi. De fapt, va dura doar câteva clipe. În timpul tău, ceva mai mult de un sfert de oră.

Vera Komstok se aşeză în fotoliul nichelat care alunecase cu un fâşâit din interiorul lui SUSCI. Trase în piept aerul ozonat şi îşi potrivi pe tâmple electrozii dispuşi pe o bandă circulară, ca o diademă. Nu văzuse în viaţa ei o oglindă, dar îşi privise chipul în bazinele instalaţiei de apă potabilă.

Braţul articulat îşi făcu apariţia lângă ea, ţintind-o. Răsună un şuierat scurt şi durerea injecţiei îi produse o plăcere năucitoare. O clipă îşi dori ca asta să nu se mai sfârşească vreodată. Simţi amorţeala încătuşându-i picioarele şi urcând rapid către braţe şi sâni…

 

Pe urmă stelele explodară înaintea ochilor ei închişi, căldura lor o copleşi, topindu-i carnea tare. “Tu…”, ţipă cuprinsă de frisoane. Trupul i se îndoi, iar curelele care-i prinseseră mâinile şi picioarele lăsară urme adânci în piele. Când SUSCI o pătrunse violent, coapsele i se contractară, încercând să se încrucişeze. Se legănă înainte şi înapoi sub greutatea strivitoare a bărbatului virtual, din ce în ce mai repede, horcăind. Îşi simţea vaginul cerând sexul acela uriaş, iluzoriu, acceptându-l, împingându-l cât de adânc putea, scuipându-l pentru a-l cere din nou. În momentul celui de-al şaselea orgasm, văzu cascade clocotitoare prăbuşindu-se din cer, numai stropi atomici, purtând peceţile curcubeului. Văzu o pasăre de aur lingându-şi penele cu douăsprezece limbi şi fiecare dintre ele o pătrundea pe rând, din ce în ce mai rugoasă, din ce în ce mai fierbinte. Din ce în ce mai plină de venin…

 

– Mulţumesc, Vera! spuse SUSCI când curelele se desfăcură, eliberând-o. Îţi mulţumesc într-adevăr… Denard mi-a trimis un premiu minunat. Ştii, face progrese uluitoare la şah.

Komstok se îndepărtă, clătinându-se buimacă, şoptind la fiecare pas “Tu… tu…” Chesta şi Biderner o urmăriră de sub acoperământul frunzelor, cu respiraţia sugrumată, pentru a nu se da de gol.

– Ai văzut? făcu mai târziu Biederner.

Chesta încuvinţă vesel. Ori de câte ori se nimerea în avanpost cu Biederner cel atât de sucit, se întâmpla câte ceva care îi popula nopţile săptămâni în şir. Biederner nu se dovedea prea slab de înger. Era o plăcere să pariezi cu el, pe te miri ce. Pe orice.

– Chit sau dublu? întrebă.

Căzură în iarba înaltă în care încropiseră un soi de culcuş, cu de toate. Pe o rază de cincizeci de metri, nimeni nu se putea apropia fără să poată fi dibuit.

 

– Ştirile! ordonă sec Denard, aşezat comod, cu faţa către cei două sute de oameni, în vreme ce operatorii îşi făceau de lucru cu singurul terminal pe care SUSCI îl lăsase în tabăra. Ecranul se lumină deodată, împrumutând feţelor o paloare verzuie.

– Ora exactă! răsună o voce virilă în difuzoare. Sistemul de Urmărire, Selectare şi Centralizare a Informaţiilor vă prezintă…

Oamenii se foiră cu gândul la raţia de ţigări ce urma. Când era vorba despre evenimente care-i priveau, deveneau extrem de disciplinaţi. Ăsta era ciclul fiecărei zile.

– Iran, spuse SUSCI în timp ce pe ecran se succedau imagini de la bordul unui vânător în picaj. Trupele iau cu asalt capitala. Peste zece mii de morţi în ultimele două zile. Italia: Se apreciază că nivelul de radiaţii e în creştere. După retragerea armatei a treia, focoasele au distrus oraşul Milano. Honduras: Ministrul de externe a pus în discuţie posibilitatea unei replici severe la atacul cu rachete efectuat săptămâna trecută de Norvegia. Elveţia…

– Dom’ colonel…

O dată cu căderea nopţii, zgomotele pădurii nu-şi mai puteau găsi un bârlog. Rătăceau bezmetice, până când primele raze de lumină risipeau norişori de făină prin încâlceala tufişurilor. Vorbise într-adevăr cineva?

– Domnule…

Denard se răsuci, cu un aer prevestitor de rele. Îi trebuiseră mai mult de zece secunde pentru a se smulge din fascinaţia ecranului şi a-şi obişnui ochii cu întunericul. Cahan şi o siluetă ascunsă pe jumătate aşteptau în poziţie de drepţi.

– Cahan…, începu, înecându-se de furie.

– Dom’ colonel, făcu Cahan.

În spatele lor, Denard percepu vag agitaţia celorlalţi. Bezna făcuse din ei un animal scârbos, cu sute de picioare. Ştia că poate strivi viermele ăsta cu un singur cuvânt.

– Norvegia nu mai există, dom’ colonel, vorbi rar Cahan. Şi nici Iranul… Ultimele focoase i-au ras…

Se opri, din lipsă de inspiraţie. Nu-i venea pentru moment nimic care să merite să fie spus peste ce spusese deja.

– Poate că ar fi mai bine să vorbim între patru ochi, domnule…

Denard izbucni într-un râs cu lacrimi. Ceilalţi îl aşteptară politicoşi să se liniştească.

– Tu…, tu…, reuşi să îngaime printre hohote Denard. Deci SUSCI a rămas în urmă cu evenimentele de ieri. Poate că i s-au prăjit niscaivă siguranţe. Vrei să-i punem o bucată de liţă?

Cahan se legăna nehotărât de pe un picior pe altul.

– Nu, dom’ colonel. Vă rog să mă ascultaţi numai câteva secunde. Norvegia şi Iranul nu mai există. Dar există Anglia şi Germania şi Statele Unite. Există încă o mulţime de state. Chiar şi Italia. Şi acum asta… Trebuie să vă adunaţi. Războiul s-a terminat de cincisprezece ani, domnule…

Se făcuse atât de linişte în jurul lor că ai fi putut auzi stelele hârşâind pe cer.

Denard se gândi o clipă, înainte ca vorbele să-l pătrundă, chibzuind cum ar putea să-l aibă pe Cahan. Simţi făcându-şi loc spre suprafaţă mai întâi indignarea, o ciudă copilărească. Şi mânia. Cine dracu’ se credea Cahan? Apoi, primul val de sunete articulate îl ajunse şi ceva se rupse în el, dezechilibrându-l.

– Ieri, soldaţii mei au găsit o staţie radio, întreagă, în depozitul doisprezece. Acela cu infiltraţiile… Am vrut să v-o spun astăzi, după raport. Poate că n-a fost prea elegant s-o fac aşa, de-a dreptul. Războiul s-a terminat de cinsprezece ani, domnule.

Denard îl privi compătimitor. Îi era imposibil să accepte că SUSCI va putea trece cu vederea o asemenea abatere de la disciplină. Chiar dacă ea venea din partea unuia ca maiorul Cahan. Odinioară fuseseră prieteni buni. Odinioară multe fuseseră altfel…

– Komstok, la mine! zise.

Vera Komstok veni în fugă, încheindu-şi nasturii bluzei. Pistolul mitralieră i se legăna pe şold. Se opri la câţiva paşi, aşteptând. De fapt, îşi dădură cu toţii seama, nimeni nu mai privea înspre ecranul pe care SUSCI zugrăvea ororile lumii în care într-o bună zi trebuiau să se întoarcă.

– Se condamnă maiorul Cahan la pedeapsa capitală, pentru răspândire de informaţii false în timp de război! spuse Denard. Sentinţa e definitivă şi va fi executată pe loc!

Komstok salută scurt şi ridică ţeava pistolului. Îşi trecu limba peste buze.

Şi din nou rafala, neconvingătoare. Sergenţii începuseră deja să împartă raţiile de ţigări…

– Ai putea totuşi să-mi acorzi revanşa, SUSCI, zise Denard întorcându-se spre ecran. Mutarea  cu nebunul a fost excepţională.

– Mulţumesc, Denard! spuse SUSCI.