Al treisprezecelea premiu

Voichița Scurtu, 39

 

Miezul nopții bătuse de câteva ceasuri. Scrumierele erau pline de mucuri nearse, contorsionate. Țigările nefumate erau străpunse ici și acolo de cioturi. Araci uitați de culegătorii de tutun printre frunzele de proastă calitate, peste care se turna cu stropitoarea parfum de lămâiță și miere. Tutun de Virginia, așa scria pe pachete.

Carol mai strivi încă un capăt de țigară în ceașca de cafea uscată de mult. Ce-ar face-o el pe Virginica aia. Ar trânti-o pe iarbă, cu fața în jos și ridicându-i fustele peste cap ar lăsa-o așa la soare, să-și prăjească bucile, în așteptarea unui viol pe care nu-l merita și nici nu avea să-l primească. Să învețe cum trebuie să fie uscat tutunul.

Se uită pe sub sprâncene la ceilalți membri ai juriului, încercând să descifreze ce au de gând. Era mai palpitant ca un joc de poker. Acolo știai, nu  știai să joci, te lipeai de o masă și începeai să deșerți mizele. Dar într-un juriu nu intrai oricum. Iar câștigul… În mod cert, plecai acasă cu mai mulți bani decât aveai la venire.

Carol își trecu mâinile prin părul răruț, scărpinându-și ceafa puțin încrețită, de parcă îi intrase craniul la apă. „Să-i fac pe toți”, își zise el cu ciudă, dar nelăsând să se miște nici un mușchi. „Pe cine să propun pentru ultimul loc?” își punea el întrebarea. Se uită la cei din jur. Nu le știa numele, dar sigur erau doctori în litere. Se miră iar de criteriul care-i permitea lui, simplu absolvent, să participe la un juriu literar de mare clasă. Privi scurt spre teancul de voturi pe care-l avea în față. Era consistent, considerabil mai mare decât al fiecăruia dintre juri. Avea o șansă să impună un nume și să voteze decisiv. Trebuia doar puțin calcul. Pentru asta așteptase al treisprezecelea premiu.

Președintele juriului ridică o privire obosită șoptind cu o voce gravă, puțin spartă de mahorcă:

— Domnilor, încă un premiu de decis și pe urmă puteți pleca spre casele voastre, ’tu-v-aș neastâmpărul.

— Domnule președinte, dacă vorbiți injurios și nu respectați regulamentul…

— Ce știi tu de regulament măi? Spune altora de regulament, că n-ai nici-o șansă să fii președinte cât timp trăiesc eu, incultule, zise președintele, pe același ton egal dar spart pe alocuri de tuse sau răgușeală.

Cel apostrofat, se retrase un pic nervos, dar totuși grăbit să termine votarea și nu cumva să plece acasă fără dreptul cuvenit.

Carol începu să caște gura, mirat, dar repede își înfrână orice gest. Ăștia precis studiaseră cu actori și regizori de-l păcăleau imediat. Erau mai ceva ca cei mai tari pokeriști pe care-i știa. Trebuia să-i lase pe ceilalți să facă deschiderea și să își folosească mai târziu voturile, când sigur aveau să fie decisive.

Președintele își drese glasul.

— Mută sticla aia încoace, …pe mumă-ta. Ce, numai tu bei aici? izbucni el răgușit, cu mare sete în glandă.

Costel, cel interpelat, ridică fulgerător sticla și îi scoase dopul dintr-o mișcare fluidă, demnă de un barman de transatlantic. Când lumea de la masa percepu pocul sonic inconfundabil, paharul domnului președinte era deja plin. Și sticla în drum spre față de masă. Carol îl privi admirativ, dând ușor din cap. Plin de talent, băiatul asta.

— Cine începe?

Semnalul era dat. Foșnet de hârtii, tablete care se trezeau la viață, telefoane închise, totul se pregătea pentru ultimul vot al competiției.

Costel se înfipse primul. Mai avea un singur vot, exact pentru deschidere, după care era silit să plece. Așa se explica patima lui pentru sticla de whisky. Împinse o carte  și cartonașul de vot spre centrul mesei și spuse răspicat titlul:

— „Porumbul atomic”, deschid cu un vot.

— Sec.

— Sec.

— Sec și la mine.

Carol se întoarse spre cărțile lui, după ce studiase pe rând fiecare vot. Patru voturi pe masă. O alese pe cea cu cele mai mici șanse. Și o trânti peste cealaltă.

— „Vampirul mileniului”, cinci voturi, anunță el.

Era sigur că după runda asta nu mai rămâneau decât el și președintele. Îi era un pic teamă. Nu știa  de ce credit dispune bătrânul decrepit. Președintele plăti și ridică cu cinci. Ceilalți azvârliră ultimele voturi deținute, fără șansă de a introduce o opțiune nouă. Carol plăti cele cinci cerute de preș sperând că aici se va încheia totul.

— „Ocheada pulsarului”, douăzeci și cinci, anunță grav președintele

Carol evaluă momentul. El mai aveam cam cincizeci de voturi. Nu știa despre celălalt, dar spera să nu fie nevoie.

— L-a citit cineva? spuse el.

Suprema lovitură interzisă. Dacă cineva din juriu ar fi citit cartea, aceasta din urmă ar fi fost descalificată.  Costel făcu un gest reflex, de a ridica mâna.

— Costel, despre ce e vorba în carte?

Nimeni nu mai aștepta răspunsul. Era clar pentru toți că acea carte fusese citită și nu odată. „Pulsarul” ieșise din competiție.

Carol mai împinse jumătate din teancul lui spre centru.

— „Vampirul mileniului”, încă 30, spuse el.

Președintele aruncă voturile furios, pe masă.

— „Vampirul mileniului” a luat premiul de popularitate, anunță el, după care se ridică răsturnând paharul de pe masă, încă plin cu cafea și coniac.

Carol ridică cartea împreună cu câteva cartonașe ce se lipiseră de coperte, arătând-o triumfător celorlalți.

— Cine îi face recenzia, pentru zece  voturi?

Costel se înfipse primul. Luă cartea și voturile și apoi plecă de la masă. Se duse spre un soi de tub orizontal care trecea prin casă. Deschise capacul și exact atunci se opri în față lui un soi de râmă neagră gigantică. Costel înfipse cardul său într-o fantă abia vizibilă și se așeză în scaunul capitonat. Aproape fără zgomot, capacul coborî, etanșând transportorul cu vacuum.

Carol privi lung spre tubul transparent. În curând va trebui să urmeze aceeași cale. Își scutură reflex capul. Avea ceva de terminat. Adună voturile de pe masă și le ascunse cu grabă în buzunar. Ridică  celelalte cărți și le aruncă direct în incinerator. Ghinion. „Porumbul” avea o copertă chiar atrăgătoare. Apoi, salutând cu regret încăperea și pe cei dinăuntru, se îndreptă spre singura cale de ieșire. La rândul său deschise capacul și se așeză în scaunul negru.

Un sunet vag familiar, la limita audibilului îl însoți până la destinație. Scaunul deceleră puternic și intră într-o curbă strânsă. Tot stomacul i se adună în gât, apoi senzația de carusel nebun dispăru. Ajunsese la destinație. Încăperea luminată familiar într-un albastru electric părea mai largă decât de obicei. Poate succesul îl făcea să fie mai generos cu evaluările.

Carol se mai gândea la un singur lucru. Își asigurase prezența în următorul juriu, ca președinte. Spera să fie o serie cât mai lungă, cu decizii cât mai greu de luat, cu votări interminabile. Oftă. Se așeză pe patul alb, ca de spital, singura mobilă din încăperea spartană de doi pe doi, trase din perete tubul de glucoză cu anestezic și îl fixă în branulă, mai sus de încheietura mâinii drepte. Apoi adormi, cu gândul la concursul lunii următoare, când se va trezi încă o dată.