Distopia lui Chevallier

Andronache Cătălina-Teodora – 20 Ani

 

După ce lumea fusese măturată de molimă, unde cândva hărțile de geografie amplasau cu exactitate țările din bazinul Mediteranei, exista acum un adăpost pentru cei Imuni. Trebuiau păziți, protejați de ceilalți, de cei Infectați care își mai duceau încă boala de pe o zi pe alta. Virusul nu ucidea din prima, lucrul acesta devenise de mult un adevăr general valabil. Era asimptomatic. Dar când interveneau leșinurile, sângerările abundente, pierderile de memorie, știai că în câțiva ani, după ce te va fi măcinat până la os, vei muri în mizerie și, cel mai probabil, singur.

– Chevallier, mergi înafară? se auzi un glas clar de femeie.

Bărbatul se întoarse pe jumătate, aproximând silueta cu coada ochiului. Scoase pachetul de țigări din buzunarul de la spate al pantalonilor tociți, își sustrase tacticos una dintre cele cinci bucăți rămase, apoi o așeză în colțul gurii, precum un don italian care se pregătea de o negociere.

– Cine întreabă?

– Vreau să merg cu tine, vorbi ea din nou, strângând mâinile în pumni cu fermitatea unei leoaice.

-Dă-mi un foc, îi ceru el; accentul lui franțuzesc i se opri în vârful limbii când se uită mai bine la ființa mignonă care încerca să se impună în fața lui. Desigur că o recunoștea acum.

– N-am, se rătoi ea.

Chevallier ridică o sprânceană și strânse țigara între dinți. Părea că zâmbește. Privi pe una dintre ferestre.

Era o cupolă. O cupolă albă, care, aparent, nu avea nici uși și nici ferestre. Era Domul.

Era opac într-o mare parte, dar, începând cu sfertul superior al zidului și continuându-se până la acoperiș, construcția era alcătuită din sticlă, astfel încât lumina naturală să poată pătrunde atât zi cât și noapte.

Domul fusese ridicat de cei din Alianță; iar Alianța era formată numai din Imuni. Vedeau în sine înșiși salvarea umanității care zăcea decimată dincolo de porțile nevăzute ale refugiului. Dar Infectații erau mereu flămânzi, înfrigurați, în căutare de un antidot. Și se zvonea că sângele Imunilor era soluția, căci, în sfârșit, rădăcina virusului nu mai suferea mutații. Așa că, din când în când, mai zguduiau pereții Domului cu proiectilele de tun rămase în urma Războiului Civil. Dar nimic nu se clintea. Vreodată. Numai că acum era diferit. Santinelele, soldații care vegheau de la înălțime, raportaseră că rebelii se mobilizaseră și că aveau un nou soi de armă. Ceva ce nu semăna cu nimic de până acum. Mult mai eficientă. Mai puternică.

-Atunci nu avem ce discuta, veni și răspunsul, după care Chevallier îi întoarse spatele și, cu pași grei și apăsați, își continuă drumul.

Tânăra se zgâi după el, ca și când nu era sigură dacă francezul chiar avea să o ignore atât de deschis. Abia când îl văzu cotind la dreapta pricepuse că se întâmpla, lui Isaac Chevallier nu îi păsa de ea și de pretențiile ei nici cât negru sub unghie.

– Ai habar cine sunt eu? îi strigă. Porni în urma lui, cotind pe culoarul care se îngustase sub forma unei arcade, deasupra căreia stătea scris mare: Armorerie. Acces permis doar personalului autorizat.

Chevallier își scoase medalionul pe care îl purta la gât, pe sub cămașă. Plăcuțele de identificare, pe care le avea de pe vremea când servise în Război, se loviră una de cealaltă, zăngănind. Lângă ele stătea și cheia pentru Armorerie. Era personalizată și, prin urmare, era singurul care o putea folosi.

Însă, înainte să răsucească cheia în ușă, Chevallier se întoarse spre tânără. Privirea ei rebelă se oglindea în negrul ca de onix al irișilor lui. Fusese și el cândva așa, plin de patos și de inconștiență.

– Dar tu, domnișoară Breuer, ai habar cine sunt eu?

– Ce vrei să spui? întoarse întrebarea, privindu-l superioară.

Chevallier scoase fumul pe nări, ca un veritabil dragon. Aproape că era la fel de intimidant ca unul. Își luă țigara din gură și o ținu între degete pentru câteva clipe, analizându-i, parcă, scrumul. După aceea ridică ochii și îi fixă pe chipul încă proaspăt al fetișcanei.

– Sunt locotenent-colonel în rezervă. Am fost soldat. Am fost erou, domnișoară. Am înfrânt un întreg pluton englez de unul singur, după ce două zile niciunul dintre camarazii mei nu a putut ajunge în zona în care mă aflam. Am fost decorat. Am ucis. Am văzut sângele șiroind din trupurile altora ca mine și nu am crâcnit. Dar nici nu am uitat. Dacă merg acolo, afară, nu merg pentru distracție. Nu merg pentru că mi-e drag. Merg pentru că e nevoie de mine. De dumneata nu este.

– Dar…

– Nu cumva să crezi că doar fiindcă ești fiica Președintelui mă voi vedea obligat să fac precum îmi spui. Nu ești stăpâna mea și nici tatăl tău nu este.

Spunând acestea, se făcu nevăzut în spatele ușii masive, iar Virginia Breuer fu nevoită să reia în considerare modul în care și-l reprezentase pe Isaac Chevallier. Fiindcă era evident că nu era unul dintre aceia pe gâtul cărora s-ar fi putut băga cu forța, fluturând cu numele și poziția ei socială în toate direcțiile. Nu era omul căruia să îi poată reproșa sau imputa ceva, fiindcă, datorită lui și celor ca el, ea și toți cei din Alianță se aflau acum în siguranță. Sacrificiile sale din timpul Războiului îi garantau independența pe timp de pace.

Ușile înalte și metalizate ale liftului care ducea spre ultimul nivel al Domului se deschiseră larg. La fel ca și în cazul Armoreriei, la forturile de apărare de la ultimul nivel nu puteau ajunge decât cei autorizați. Liftul însuși pornea din interiorul Armoreriei și mergea pe o rută închisă.

– Isaac Chevallier, păși el cu gravitate către silueta uscățivă a bărbatului din fața sa. Am fost chemat special!

– Locotenent Dominic Beckett, domnule! Apreciem ajutorul.

– Locotenente, strânse Chevallier mâna tânărului care avea jumătate din vârsta lui. Spune-mi în ce stadiu se află zidul?

– După estimările inginerilor noștri, domnule, lucrurile sunt sumbre. În decursul a aproximativ douăzeci și patru de ore, zidul va putea fi penetrat cu ușurință.

Chevallier scășni din dinți. Cei Infectați aveau să strice totul. Nu puteau înțelege că împotriva naturii nu se putea lupta. Nu era vina nimănui că ADN-ul lor era fundamental diferit de cel al Imunilor. Nu era vina nimănui ca nu exista niciun antidot viabil. Infectații si Mișcarea lor de Rezistență trebuiau să priceapă că lucrurile erau pictate numai în negru și alb. Nu erau tonuri și nu erau nuanțe. Nu erau umbre și impresii. Trebuiau să accepte că Natura era singura care făcea selecția. Fie erai ales, fie nu.

– Ce înseamnă „cu ușurință”, locotenente? întrebă iute Chevallier, analizând peisajul exterior de dincolo de lentilele concentrate ale binoclului care îi fusese pus la dispoziție numaidecât.

– Orice fel de explozibil.

Nu era o veste bună. Nu era bună deloc. Îi vedea grupându-se pe după ruinele fostului oraș, ascunzându-și corturile pământii printre copacii din pădure. Îi putea vedea pe toți de acolo de sus, oricând, oricum. Știa că își făceau planul și că se pregăteau de un nou atac. Până atunci îi crezuse inofensivi, nocivi doar cu gândul. Dar, evident că îi subestimase.

– Ce fel de armă e asta, locotenente Beckett? Ce poți să îmi spui despre ea?

– Domnule, arată ca un tun obișnuit. Ca cele folosite în vremea Războiului. Muniția diferă. Proiectilele pătrund prin câmpul nostru electromagnetic și îl fisurează din ce în ce mai mult de fiecare dată. Odată trecute dincolo, blestemățiile explodează. Șrapnelul se lipește parcă de perete și corodează. Inginerii au efectuat o scanare terestră a câmpului.

– Și?

– Și arată ca o pânză de păianjen. Nu mai ține mult. Trebuie să facem ceva, domnule.

Chevallier își întoarse întreagul corp, cu umerii masivi și cu picioarele adânc înrădăcinate în podea. Îi aruncă lui Beckett o privire aprigă. Era prea conștient de faptul că trebuiau luate măsuri. Observația locotenentului era cel puțin gratuită.

– Pregătiți forțele de la sol, vreau ochi în pădurile alea cât mai repede, ordonă pe dată Chevallier, pornind la pas în jurul fortului. Vreau ca ei și lunetiștii tăi să lucreze îndeaproape, pricepi? Vă veți consulta cu mine în privința oricărei decizii. Am mai luptat astfel de bătălii. Am mai văzut o astfel de tactică. Nu acționează la intervale regulate, corect?

– Da, domnule. Ne trezim pur și simplu cu ei mișunând prin fața ochilor noștri. Lunetiștii i-au doborât pe mulți dintre ei, dar nu par a renunța. Parcă nu au frică.

– Așa și este, locotenente, rosti francezul. Nu au frică. Și știi de ce?

– Pentru că nu au nimic de pierdut?

Chevallier zâmbi strâmb.

– Întocmai!

Unul dintre lunetiști începu să tragă la foc deschis. Un altul îl urmă. Apoi încă unul și încă unul. Inamicii cădeau pe capete, dar alții le luau locul. Dintr-o dată, se auzi un zgomot teribil, ca de tunet. Chevallier știu că Domul era atacat din nou. Se repezi să vadă cu proprii ochi.

– Domnule, e cineva aici pentru dumneavoastră, anunță locotenentul Beckett.

– Cine?

-Virginia Breuer. E fiica președintelui, domnule.

– Chevallier, cere-le lunetiștilor să înceteze focul! ordonă tânăra.

– Nu îmi dau seama cum ai reușit să pătrunzi aici, domnișoară Breuer, dar…

– Nu înțelegi, logodnicul meu e printre ei! mărturisi ea, în fața tuturor celor prezenți. Îl veți ucide!