Eroul nocturn

de Albu Bogdan (22 ani)

Generalul Demian Vergu mergea pe trotuar cu paşi mari, privind pieziş pe partea cealaltă a străzii, parcă temându-se să nu fie urmărit de perechile de îndrăgostiţi care reveneau alene dinspre parcul Arcadei sau de la concertul folcloric al grupului Doina Alunişului, foarte la vogă în acei ani de pace. Dealul Filaretului îl învăluia cu lumina tot mai palidă a becurilor cu vapori de sodiu, semn că mai erau doar câteva minute până la ora Convenţiei, când avea să fie iarăşi prezent la postul de luptă.

Oficial, conflictul încetase, dar luptele de gherilă nu. Invazia rămânea un pericol la fel de iminent ca în urmă cu şase ani, de când conducea lupta de rezistenţă anti-extraterestră din cvadrantul lui de oraş. Discret, neştiut de nimeni, cu precizie de mecanism elveţian şi cu izbânzi inimaginabile pentru minţile înguste ale civililor, generalul Vergu îşi îndeplinea misiunea cu o încăpăţânare cazonă.

Deşi dealul urca oarecum molcom, când ajunse la Autogară, bătrânul se opri să îşi tragă sufletul şi îşi îngădui să gâfâie uşor, ascuns de privirile indiscrete ale ultimilor trecători de umbra mare şi neagră porticului spaniol de granit, ciuntit probabil de schijele ultimelor lupte.

Ceva mai încolo, coborî grăbit câteva trepte pe lângă un gard de zid văruit, împinse cu cizma o uşă de tablă cu vopsea kaki scorojită şi înaintă în curtea unei căsuţe mici şi mohorâte, cu meri înfloriţi. Se îndreptă cu paşi hotărâţi spre dreapta, în partea întunecoasă a grădinii, unde, ascuns privirilor curioase din stradă de o barieră de gard viu, crescut haotic, se afla garajul. Generalul Vergu se opri. Privi cu neîncredere peste umăr. De undeva din beznă, o cucuvea scoase un ţipăt ascuţit.

Bătrânul general îşi duse mâna înmănuşată în dreptul gurii şi şopti parola în minusculul microfon pe care îl avea ascuns în butonul cusut la nivelul mânecii. O trapă culisă silenţios dinaintea intrării în garaj şi căscă sub acesta o grotă luminată într-o nuanţă viorie.

 

*  *  *

Nava lui de luptă îl aştepta gata de misiune. O namilă metalică, dotată cu aripi de pasăre de pradă, cu botul uşor arcuit în jos, vopsită în culori de camuflaj şi cu deflectoare anti-radar de ultimă generaţie, sta acolo ameninţătoare şi rece. La semnarea Convenţiei, fiindcă superiorii îi ceruseră să îi dea un nume, îi spusese Cosmo Demian Sky-A. Suna cam bizar. Dar în sinea lui, în toiul luptelor, bătrânul îi zicea simplu şi înduioșător: Scăiuţa.

Rosti o nouă comandă verbală la microfonul de la nivelul mânecii. Din pântecul navei coborî un cilindru, peretele lui culisă şi generalul păşi înăuntru. Cilindrul se retrase în interiorul navei. Ajuns la bord, generalul se răsuci spre stânga şi înaintă spre pupitrul de comandă. Îşi scoase haina şi cămaşa, îmbrăcă un plastron anti-proiectil, peste care îşi trase o jachetă de protecţie antigravitaţională. Pe marginea superioară a acesteia, la nivelul bazei gâtului, fixă un guler reglabil, apoi îşi puse casca şi o fixă etanş de marginea gulerului.

Pregătirile fiind gata, generalul Demian Vergu se aşeză în fotoliul pilotului, acţionă câteva clapete luminoase şi ordonă scurt:

– Scăiuţa, misiune de luptă!

– Am înţeles. Misiune de luptă! Acum! Pornesc motoarele. Pregătesc scuturile energetice. Deschid canalele de transmisie. Activez deflectoarele anti-radar şi serviciile mele proprii de detecţie a inamicului.

– Scăiuţa, porneşte! strigă bătrânul cu înflăcărare.

– Am înţeles, domnule general.

 

*  *  *

Nava de luptă se ridică zvâcnind din curtea întunecată. Sosise ceasul înfruntării. Una câte una, luminile oraşului păliră şi, ca la un semn, se stinseră toate. Ici-colo mai străjuia câte o pâlpâire roşie, care avertiza piloţii despre prezenţa unor clădiri înalte.

Generalul netezi cu mănuşa manşa Scăiuţei, gata să-şi înceapă misiunea. Urma o noapte de luptă încrâncenată. Pe ecranul din faţa lui apărură treptat invadatorii – puncte galbene ce se aprindeau succesiv şi creşteau în mărime pe măsură ce nava se apropia de ele. Bătrânul ştia instinctiv că ei se află acolo, în întuneric, hulpavi, toxici, încercând să cuprindă omenirea şi să o subjuge, avansând zilnic puţin câte puţin, cu speranţa deşartă că odată şi odată nu vor mai fi împiedicaţi să avanseze. Dar el şi alţi asemenea lui se aflau la datorie. Fără odihnă, fără milă, fără jumătăţi de măsură!

Scăiuţa vibră uşor, semn că îşi activa vaporizatoarele cu plasmă.

– Foc, foc! ordonă bătrânul. Unul să nu mai rămână!

Nava se aplecă uşor spre dreapta şi de sub aripa stângă ţâşni scurt prima rază. Îşi atinse ţinta şi o pulveriză instantaneu, arderea fiind însoţită de o scurtă străfulgerare albă, incandescentă.

– Nanoboţii, jos! Să cureţe resturile!

De sub aripa stângă coborî un roi mic de licurici albi, care se răspândi imediat în zona unde fusese spulberat inamicul, împrăştiind soluţii de neutralizare a noxelor, dezinfectând terenul şi purificând aerul.

– Ha, ha! izbucni generalul cu satisfacţie. N-au decât să mai încerce. Praful şi pulberea se vor alege de invadatorii planetei mele!

Între timp, nava mai avansă câţiva metri, se lăsă de data aceasta spre stânga şi pulveriză două ţinte aflate pe ecran în direcţie opusă. Scurt. Ca o cauterizare. O nouă echipă de nanoboţii coborî în zbor de la bord şi se ocupă de curăţirea zonei. Scăiuţa înaintă plutind la trei metri de sol, vaporizând ţintele pe care le întâlnea în marginea drumului, urmărită îndeaproape de cele zece roiuri de nanobiţi pe care le coborâse treptat şi care restabileau igiena zonei, după care plecau după nava-mamă ca nişte boboci mici de raţă.

Generalul Vergu se înfiora de plăcere de fiecare dată când de pe ecran dispărea un punct galben, striga şi tremura ca un copil în faţa unui joc de pe internet, ridica pumnul înmănuşat când duşmanii dispăreau în neant şi-şi încuraja nava să continue lupta. O încleştare inegală, fără sorţi de izbândă pentru inamic, dusă în întunericul oraşului, fără martori, lipsită de mândria izbânzii ştiute şi recunoscute de semeni.

Se resemnase şi se mulţumea cu faptul că era util oamenilor, că pregătirea lui militară şi strategică era folosită în continuare, chiar dacă toate ţările lumii renunţaseră la serviciile militarilor de carieră, îi trecuseră în rezervă şi, inerent, în uitare… El se număra printre cei privilegiaţi. Încă lupta. În fiecare seară era prezent la post şi cutreiera cvadrantul lui, curăţându-l de extratereștrii care pregăteau invazia.

Semenii însă rămâneau neştiutori şi nerecunoscători. Îi ocolea şi nu îi băga în seamă. De la o vreme nici nu mai ieşea ziua din casă. Singurul om pe care îl mai vedea era Radu, fiul unuia Calomfir, care îi fusese ordonanţă cu zeci de ani în urmă. Băiat bun Radu. Dar cam zurliu. De pildă, el credea că generalul lucrează acum la Serviciul de Salubrizare al oraşului, care noaptea evaporează gunoaiele colectate peste zi şi igienizează spaţiile de depozitare cu patru utilaje moderne, câte unul pentru fiecare cuadrant al oraşului. Copil fără minte! Cum să poată înţelege el adevărul? Cum să priceapă el eroismul…

– Înaintee, Scăiuţa! Foooc! strigă generalul vitejeşte.

Şi în colţul ochiului îi scânteie uşor o lacrimă.