Ruină

de Alexandru-Paul Drăgoescu (23 ani)

„Să nu crezi că nu te-am auzit, puștiule! Oi fi eu bătrân, dar stau încă bine cu auzul!”

Șoaptele încetară imediat. Unul dintre cadeți nu îndrăzni nici să înghită gura de terci apos. Toți se întoarseră neliniștiți spre cavitatea din peretele ruginit al cantinei militare.

Un bucătar antic ieși de după o perdea și se apropie de grupul cadeților, șchiopătând și rezemându-se într-un baston de lemn. Când ajunse în sfârșit în preajma lor, îi cercetă pe fiecare în parte cu ochiul sintetic – singurul lui ochi bun, de altfel – și îl lovi subit pe unul dintre ei cu capătul bastonului. Cadetul icni de durere și căzu pe spate, bolul de terci risipindu-se pe uniforma veche, reciclată a Gardei. Camarazii săi izbucniră în hohote, scăpați de mânia lui Farrow.

„Data viitoare când mai comentezi că ce gătesc are gust de căcat, te învăț cum să-l mânci p-al tău!”, răcni bucătarul. Cu acest avertisment, se întoarse cu spatele la cadeți și dispăru din nou după perdeaua ce acoperea scobitura din zid. „Grota lui Farrow” era un soi de bucătărie temporară, chipurile; din câte știau cadeții, nu existase una permanentă de cel puțin zece ani.

Un ofițer mai în vârstă se ridică de la altă masă și se apropie de grupul de proaspăt înscriși ai Gardei, zâmbind. Întinse o mână spre soldatul prăvălit, care ezită un moment când văzu decorațiile sale de maior. Dând scurt din cap în semn de încurajare, maiorul îl trase pe cadet în picioare cu o forță surprinzătoare pentru cineva de vârsta lui. Cu o voce neobișnuit de caldă, ofițerul se adresă întregului grup:

„Mă tem că în Gardă nu ne prea permitem luxuri culinare mai presus de rațiile artificiale. Vă rog să nu-l învinuiți pe Farrow pentru lipsa de gust, pot să vă asigur personal că e cel mai bun bucătar din Gloria.” Maiorul surâse, apoi continuă mai tare: „Deși uneori e morocănos moșul.”

„Și ție-ți aud vocea molâie, Zach!”, răsună Farrow din grotă. „Râde ciob de oală spartă, de parcă tu sau vreunul din boșorogii ăștialalți debordați de junețe!”

„Ciobul” avea motiv să râdă, totuși. Dacă bătrânul Farrow fusese într-adevăr tânăr vreodată, nu mai exista nimeni pe lume care să ateste acel lucru. Omul era ca o relicvă vie, un fel de muzeu pe două – sau, în fine, trei – picioare, și cel mai apropiat lucru de un monument al enclavei Gloria. Dar nici vorbele lui Farrow nu erau cu mult exagerate; maiorul trecuse demult de șaizeci de ani, iar din grupul de proaspeți recruți nu era nici unul mai tânăr de patruzeci.

„Nu știu ce sperați voi ăștia din Gardă să rezolvați cu prospături mai ramolite ca o boașă, dar parcă mă bucur că n-o să mai trăiesc când o dă unu-n bară și aruncă în aer enclava!”

Unul din soldații mai serioși, căruia îi pierise zâmbetul de pe buze, se ridică revoltat în picioare. Zachary, neafectat, făcu un semn spre el și îi curmă protestele înainte de a fi articulate.

„Acești domni și doamne au hotărât să își sacrifice restul vieții într-un scop nobil, Farrow. Eu unul cred că sacrificiul lor este demn de respect, indiferent de vârstă”, declară Zachary calm. Bucătarul mormăi ceva în semn de dezacord, fără să iasă din grota lui.

„Oricum, știi mai bine decât oricine în ce situație ne aflăm. Garda nu are de ales decât să primească pe oricine are curajul să se înscrie”, continuă Zachary, într-un ton mai serios. „Sunt treizeci de ani de la Ruină. Avem noroc dacă se oferă voluntari mai tineri de patruzeci de ani.”

Câteva momente, activitatea din bucătărie încetă subit, înăbușită de o liniște ca de mormânt. Toți soldații care ascultaseră conversația dintre cei doi veterani rămaseră muți și sumbri la vorbele lui Zachary. În final, din grotă se auzi un oftat lung, după care zdrăngăniturile dinăuntru se reluară zgomotos. Tăcerea din restul cantinei continuă, însă, câteva secunde, pe fundalul sonor al îndeletnicirii lui Farrow. Unul dintre cadeți, un bărbat ce părea mai în vârstă decât colegii săi, rupse pauza apăsătoare:

„Nu o să fie așa pentru totdeauna, să fim serioși!”, zise el încrezător. „Cică niște doctori din Titania lucrează deja la un leac pentru Ruină. Am auzit că în trei ani am vedea deja primii copii!”

Nu era atât de simplu, firește. Fie că a fost un virus, un puls radioactiv sau vreun tip de armă biologică, efectul Ruinei nu se observase decât la câteva luni după declanșarea ei. Arma sterilizase, imediat și permanent, aproape întreaga omenire, stârpind și orice viață nenăscută. Cei responsabili, singurii oameni scutiți de efectul Ruinei, trăiau în continuare sub Domul protector al Arcei.

Arca… ultimul mare proiect al liderilor de odinioară, ce aprinseseră și susținuseră focul Ultimului Război. Arca, ce s-a dovedit a fi originea calamității planetare cunoscută drept Ruina, declanșată de o elită care se refugiase, neafectată, în spatele Domului. Arca, împotriva căreia Garda încă mai ducea o campanie militară fără sens sau succes, dar necesară pentru moralul puținilor rămași. În sfârșit, Arca, a cărei simplă menționare îi înfuria pe cei ca Farrow.

„Să fim serioși, zici?”, izbucni Farrow. „Hai să fim serioși, atunci! În cincizeci de ani, nu va mai fi niciun om pe planeta asta, în afară de lașii care se ascund sub Dom și odraslele lor blestemate! Leac, zici? Păi de unde leac? Cui să-i vină ideea? Cu ce să-l facă? De-abia reușim să facem rații sintetice cu ruginiturile pe care le mai avem, și din astea nu-ți iese decât terci, supă de terci sau terci de terci! Crede-mă, am încercat douăzeci de ani să fac altceva, nu iese!”

„Farrow, nu e nevoie să te aprinzi, nu sunt copii…”, începu Zachary, mai serios.

„Ha! Bine zis, Zach, bătrâne!”, îl întrerupse bucătarul, cu un surâs aproape maniac. „Nimeni nu mai e copil!”

Vocea lui Farrow se înăspri, pierzând treptat orice urmă de umor sau de stăpânire. Deși Zachary se întunecă la fața, nu mai făcu nicio încercare să-l contrazică pe bucătar:

„Poate de aia mi se pare că sunteți toți tinerei, deși jumate arătați mai ramoliți ca mine… altfel, cum să fii atât de naiv să crezi că o să se producă ceva minune care să ne salveze pe toți, pur și simplu? E absurd! Jocul s-a sfârșit!”

Discursul neîntrerupt al lui Farrow era marcat din ce în ce mai mult de manie pe măsură ce vorbea.

„Războiul s-a terminat, iar Ruina ne-a terminat pe noi! Tot ce mai putem face e să ne adunăm toți ca vitele în barăcile din vreo enclavă mai puțin ruginită și să expirăm unul câte unul, până nu mai rămâne nimeni! Așa se va sfârși marea epocă a omenirii, cu un ultim suflet stingându-se încet, izolat între ziduri ce nu mai au nici un scop! Cei rămași nu se vor putea numi oameni!”

Se sprijinise deja cu ambele mâini în baston, dar nici chinurile oboselii nu-l opriră. În schimb, glasul bucătarului începu să tremure cu o emoție aproape uitată. Nimeni nu îndrăzni să-l întrerupă; toți îl priveau doar, cu un amestec de frică și milă.

„Vi se pare că nu e corect? Vi se pare că e nedrept să murim așa, ca niște animale? Normal că e! Și ce? Credeți că numai pentru voi s-a inventat dreptatea? E mai corect să te naști în toiul unui Război lung deja de secole, când nimeni nu mai știe din ce cauză se luptă? E corect să cunoști toată viața doar ură și moarte până se hotărăsc cei de sus să declare pace? E corect ca aceleași scursuri să își trădeze semenii în secunda următoare? Să se refugieze ei în lux și belșug, în timp ce ne condamnă pe restul la o moarte înceată? SĂ NE OMOARE PE TOȚI CU RUINA?!”

Odată cu ultimul cuvânt, Farrow ajunse la capătul puterilor. Tremurând, căzu într-un genunchi, doborât de efort și emoție. Soldații de la mesele cele mai apropiate țâșniră în picioare și se grăbiră să-l ajute pe bucătar. Bătrânul nu mai avea suficientă vlagă să se opună sprijinului lor; dimpotrivă, Farrow se lăsă greu în brațele ajutoarelor și începu să lăcrimeze, bolborosind absent cuvinte doar de el înțelese. Îngrijorat, Zachary se apropie de el, dar bătrânul Farrow nu păru să-l recunoască. Maiorul îl atinse ușor pe umăr, făcându-l pe bucătar să tresară speriat și să-l cerceteze câteva momente, ca prin ceață. Expresia bătrânului se lumină dintr-odată, iar lacrimile începură să curgă într-un șiroi neîntrerupt din ochiul său natural.

„Adam…”, suspină Farrow. „Băiatul meu, Adam… Ești viu… Ești… nu ai…”

Vorbele se transformară din nou în bolboroseli. Zâmbindu-i blând mândriei enclavei Gloria, maiorul le ordonă celor ce îl ajutaseră să se ridice să-l escorteze până la spitalul cazarmei și să-l lase în grija unui anume doctor Jormand. Activitatea din sala de mese continuă și după ce bucătarul și îngrijitorii săi îi părăsiră incinta, dar liniștea din grota lui Farrow rezona palpabil prin zarva obișnuită a militarilor Gardei.

Zachary ieși din cantină prin poarta ce dădea spre centrul cazarmei. Uitându-se în jur, nu putu să nu discearnă adevărul din cuvintele lui Farrow. Chiar și aici, într-unul din ultimele spații ale rezistenței umane, clădirile păreau vechi și devastate de vreme. Rugina ce mânca mai toate suprafețele îi aminti de poveștile străvechi despre moartea neagră: pretutindeni, inevitabilă și finală. Zachary știa că restul așezării era într-o stare similară cazarmei, dacă nu chiar mai proastă; din câte auzise, nici celelalte enclave nu erau cu mult mai impozante. Cu excepția Arcei, păzite sub voalul impenetrabil al Domului, nicio așezare umană nu va fi supraviețuit după sfârșitul secolului.

„V-am zis eu că e nebun, n-ai cum să trăiești atât timp fără să o iei razna…”

Un grup de soldați mai tineri tocmai ieșiseră din cantină și discutau aprins cele întâmplate. Zărindu-l pe maior, grupul își încetă imediat convorbirea, iar câțiva dintre soldați se făcură albi la fața. Zachary, însă, vorbi în tonul său obișnuit, calm:

„Vă voi ruga să-i scuzați ieșirea lui Farrow de astăzi. Se întâmplă cam o dată pe an, în jurul aniversării Ruinei.” Minți, desigur; în alți ani, Farrow fusese doar puțin mai irascibil decât de obicei, dar nu își pierduse mintea niciodată. „Aproape toți cei dragi lui au murit încă din timpul Războiului. De când Ruina i-a răpus strănepotul nenăscut și pe mama sa, e… singur.”

Soldații ezitară, schimbând câteva priviri nesigure între ei până să pară unul să se încumete să vorbească. Însă, înainte să apuce să zică ceva, atenția tuturor fu captată de un zumzet din depărtare, un cor de voci mecanice venind de undeva din afara zidurilor enclavei. Niciunul dintre soldații din jur nu recunoscu sunetul, dar pentru maior era la fel de familiar ca tunetul unui foc de armă. Zachary se albi puțin la față când auzi zgomotul inconfundabil al dronelor mecanice din Arcă, dar se controlă rapid și zâmbi din nou. Privi în direcția de unde venea zumzetul flotei de drone; cei de sub Dom deciseseră să își sfârșească lucrul, în final. Avea să fie o moarte bună.