11749826_10153564719543982_217077823_nRăsăritul îl găsi pe Domnul Morris pe malul mării. Marginile pantalonilor de costum și poalele cămășii șifonate erau ude iar în paharul de șampanie pe care îl ținea în mână plutea o albină. La picioarele lui, pe jumătate îngropată în nisip, se afla o casetă învelită în catifea.

Fusese o noapte lungă. Ridică paharul spre soare, în semn de salut. Văzut prin sticla tulbure, irisul său cafeniu înconjurat de un alb spălăcit, străbătut de vinișoare roșii, părea un ochi de ciclop.

Avionul atinse solul insulei grecești cu o zdruncinătură. Domnul Morris surâse la vederea clădirii pătrate și înghesuite ce servea drept terminal. Pe așa sărăcie, îi va fi ușor să îi ia ochii bătrânului și să revină acasă, peste ocean, mai repede decât se aștepta. De îndată ce coborî din aeronavă, un bărbat mărunțel, îmbracat în uniformă, se apropie de el.

– Domnul Morris?

– Dumneavostră sunteți?

– Domnul Nikos m-a trimis să vă conduc la vila dânsului, replică interlocutorul cu glas plat ca de robot.

– Ce amabil din partea domnului Nikos! Și ce noroc că m-ați recunoscut, deși nu m-ați văzut niciodată!

– Mi s-a spus că îmi va fi ușor să vă identific!

Domnul Morris, un tip înalt, cu piele bronzată și zâmbet hollywoodian, era fără doar și poate cea mai elegantă apariție din aeroport. Purta un costum de in completat de două accesorii discrete, un lanț fin, de aur, la gât, un inel cu sigiliu pe degetul mic. Ceilalți pasageri, turiști după toate aparențele, erau îmbrăcați în haine lejere, de vacanţă, ieftine şi prost asortate. Îi atrase atenția o femeie tânără, care ar fi fost frumoasă dacă râsul zgomotos nu i-ar fi desfigurat trăsăturile fine. Privirile li se întâlniră.

– Europeni în vacanță, zise mărunțelul și îl conduse la o limuzină neagră, care lucea în soare.

– Ce adunătură! Oare chiar nu își dau seama? gândi americanul.

Europa murea puțin câte puțin, sufocată de obiceiuri vechi, de o guvernare continentală greoaie și de efectele încălzirii globale. Albinele, pe cale de dispariție, deveniseră mai scumpe decât aurul.

Mașina aluneca silențioasă pe șoseaua șerpuită, printre case albe cu un etaj și flori roșii la balcoane, pe lângă stânci dezgolite. Din depărtare, marea îi trimitea mesaje luminoase. Iubea apa, se născuse în apă iar noua lui ascunzătoare de burlac din ocean, la mică distanță de Ocean Drive, în Miami, avea să fie gata la întoarcere. Automobilul opri în fața unei porți înalte de fier forjat, încastrată într-un zid din piatră de râu, peste care se aplecau ramuri de măslini. Șoferul scoase o cutiuţă din torpedo și îi desfăcu capacul cu grijă. O albină bâzâi lângă nasul domnului Morris apoi zbură afară. Poarta se deschise și după câțiva zeci de metri, limuzina trase în faţa unui palat.

-Să fiu al naibii, exclamă musafirul.

Rareori ceva din Lumea Veche impresiona un locuitor al Lumii Noi. Locuința domnului Nikos, recunoscut pentru avere și invenții remarcabile, părea ca plutește la câțiva metri deasupra solului. Paisprezece cuburi de sticlă transaparentă și semi-transaparentă numără domnul Morris dintr-o privire, așezate unele peste altele, într-o asemenea dezordine, încat era surprinzător că nu se prăbușeau. Abia când se apropie de scara de la intrare, străjuită de doi stâlpi sculptați în formă de albine, domnul Morris observă armătura și cablurile subțiri de oțel care susțineau construcția. Mai observă un cub, cel mai înalt dintre toate, vopsit într-un albastru care îl făcuse să îl confunde cu cerul.

– Acolo trebuie să fie, își spuse.

Un negru cu părul grizonat, îmbracat în livrea, îl întampină în capul scărilor.

– Bine ați venit, domnule Morris, rosti bărbatul cu o voce melodioasă. Vă rog să intrați. Mă ocup eu de bagaje. Poți să pleci, i se adresă apoi mărunțelului pe un ton rece.

– Mulțumesc! Asta rămâne la mine, zise americanul strângând mânerul servietei către care majordomul se întinsese cu o nerăbdare un pic prea evidentă.  Domnul Morris mai avea doar un troller de diminensiuni mici, cu strictul necesar. Era recunoscut pentru rapiditatea cu care ducea la îndeplinire fiecare însărcinare, pentru ușurința cu care trecea de la o misiune la alta, mânat de un soi de neliniște care îl împingea să fie tot timpul în alertă.

Pătrunseră într-un vestibul imens. Draperii albe, dintr-un material fin ca pânza de păiajen, îndulceau lumina crudă a zilei. Printr-o ușă deschisă, văzu plaja și marea. Îi veni să alerge într-acolo.

– Domnul Nikos își cere scuze că nu poate întampina personal un oaspete atât de important, însă este foarte prins. Se bazează pe înțelepciunea și înțelegerea dumneavoastră și e convins că nu o veți lua drept un afront personal. Promite să se revanșeze diseară, la cină!

Musafirul își mușcă obrazul pe interior pentru a-și opri strigătul de indignare. Un gust sălciu îi umplu gura. I-ar fi făcut o mare plăcere să îl azvârle pe acest nimeni impertinent prin peretele de sticlă.

– Să îi transmiți că îl înțeleg, deși sunt dezamăgit. Abia așteptam să îl întâlnesc. Mulțumește-i pentru ospitalitate, din partea mea.

– Domnul Nikos speră să vă placă odaia pe care v-a rezervat-o și vă bucurați de timpul rămas până la cină. Aerul de mare de aici este fantastic. Urmați-mă, vă rog, încheie el cam brusc, cu un clămpănit abia perceptibil.

Musafirul urmărise cu atentie mișcările majordomului, nefiresc de sacadate. Auzise atâtea despre domnul Nikos, despre știința și colecțiile lui. Dar asta? Hotărât lucru, gazda plănuia să îl zăpăcească, să îl facă să își piardă vigilența. Însă domnul Morris era elita, era ceea ce Lumea Nouă dădea mai bun.

Urcară o scară în spirală, din sticlă și inox, spre un alt cub. Aproape totul era alb în camera de oaspeți, cu excepția unei vechi vaze grecești, așezată pe o masă de abanos. Un coș cu fructe, o sticlă de șampanie și un pahar cu picior îl așteptau pe pervaz.

– Mă voi întoarce la ora șapte pentru a vă conduce la cină. Să aveți o după-amiază plăcută, spuse negrul și închise ușa cu mare grijă.

Domnul Morris așteptă câteva clipe, apoi încercă uşor clanța. Era liber să iasă. Coridorul părea gol. Reveni în cameră. Mușcă cu poftă dintr-o căpșună, desfăcu șampania și își turnă un pahar. Se așeză pe marginea patului oval și desfăcu servieta. Scoase cititorul de holograme. Ecranul se aprinse instantaneu.

– Așadar?

Semnalul era slab, glasul avea inflexiuni metalice, chipul se vedea în ceață.

– Trebuie să așteptăm pâna diseară. Deocamdată, este indisponibil.

– Trage de timp.

– Tot ce se poate. Dacă și-ar fi făcut temele, așa ca noi, ar fi știut că e inutil.

– Poate că ar fi bine să îl lași să creadă că îi reușeste. Prefă-te că te destinzi. Că îți pierzi vigilența.

– Asta și fac, spuse și ridică în semn de salut paharul de șampanie

Urmă o scurtă pauză.

– Nu exagera, Morris! Trecutul are uneori un fel ciudat și neplăcut de a se întoarce. Caută camera matricei. Orice ar fi, trebuie să o aduci aici.

Glasul se auzise de data asta, clar și răstit așa cum îl știa. Unchiul lui, unul din capii elitei Orașului de Aur, avea un timbru aparte.

Ecranul pâlpâi scurt şi imaginea dispăru.

Ce voia să insinueze? Domnul Morris era o mașinărie infailibilă. Îşi aminti discuția avută în adolescență cu unchiul lui, care îl împinsese pe acest drum.

– Am încredere, dragul meu, că poți face lucruri mari pentru Orașul nostru. Lucrurile astea îți vor aduce o viață așa cum mulți nici nu visează. Vei fi un om de vază, respectat. Doar de tine depinde să îți menții acest statut, doar de tine depinde ca memoria mea să se șteargă, să uite acel lucru pe care doar eu singur îl știu despre tine și care, odată dezvăluit, te-ar exclude din rândurile noastre.

Fusese atât de entuziasmat de aprecierea unchiului, încât ignorase ultima frază. Se știa curat, descendent al unei familii importante, dispărută în luptă, apărând Lumea Nouă. Era un elev eminent, atent cu vorbele și faptele sale.

– Nimic și nimeni nu e mai important decât Orașul de Aur, adăugase unchiul, mângâindu-l pe cap. Acest oraș întruchipează perfecțiunea la care a ajuns rasa umană, este un element de echilibru. În lipsa lui, am aluneca înapoi în întuneric.

Un fir invizibil, ca un cordon ombilical, îl lega pe domnul Morris de acest Oraș, care îl hrănea chiar și la mii de kilometri depărtare. Străbatuse Pamântul în lung şi-n lat, pentru a strânge cele mai mari opere ale umanității și a i le duce ca ofrandă. Acum venise rândul albinelor. Trebuia să obțină matricea pentru a-i pune pe locuitorii Orașului la adăpost de efectele devastatoare ale încălzirii globale. Nu conta că după asta europenii aveau să se stingă. Își aminti turiștii din aeroport. Erau oricum, deja morți.

Dormise puțin în timpul zborului transatlantic și, cu toate astea, era perfect treaz. Hotărî să facă o plimbare pe plajă, deși venise nepregătit pentru asta. Își scoase pantofii cu mișcări măsurate și își suflecă manșetele pantalonilor.

Coridorul părea pustiu, la fel și restul locuinței. Nimic neobișnuit pentru un bărbat văduv, ca domnul Nikos, ai cărui copii erau la casele lor. Draperiile gingașe, de voal, care ornau pereții de sticlă, fluturau lin. Poate că acesta era momentul potrivit să caute camera matricei. În loc să coboare, urcă scara în spirală către un alt cub. Și-apoi către încă unul. Trecu printr-o bibliotecă, printr-o sală de jocuri și un cinematograf. Ultimul cub, nemobilat, era străbătut de o pasarelă suspendată de tavan, în capătul căreia se găsea o ușă din lemn masiv, vopsită în galben.

Podul, confecționat din pereți de fagure, se clătină ușor sub greutatea lui. Avansese până la jumătate, când un glas de femeie îl făcu să se oprească.

– Cred că v-ați rătăcit!

Se întoarse, fără să clipească.  Era antrenat să facă față oricărei situații.

– Tu! exclamă recunoscând-o pe femeia din aeroport.

Ea ridică din sprâncene, ca și cum îl vedea prima dată.

– Da, eu, secretara domnului Nikos, spuse trecându-și mâna prin părul prins în coadă la spate. Purta  o fustă creion grena, cămașă din mătase albă, cu mâneci lungi și pantofi cu tocuri amețitoare. Domnului Morris  i se păru ciudat că femeii i se permisese să se amestece cu oamenii de rând și că șoferul o ignorase.

– Scuze, m-am rătăcit, zise el, deși știa că ea nu îl crede.

– Trebuie să vă rog să părăsiți încăperea. Este destinată exclusiv familiei. Dacă vă pot fi de folos cu ceva, vă rog să îmi spuneți.

– Nu, mulțumesc. Intenționez să mă plimb puțin pe plajă. Mi s-a spus că este permis, răspunse el cu un surâs.

– E o decizie foarte bună, îi răspunse ea pe un ton neutru. Permiteți-mi să vă arăt drumul, ca nu cumva să vă rătăciți din nou!

Femeia continuă să îl însoțească, chiar și după nisipul fierbinte îl împinse să meargă pe vârfuri. Ca și cum n-ar fi avut altceva mai bun de făcut. Ca și cum făcea parte din dotările camerei – precum papucii de baie sau uscătorul de păr, pe care vrând-nevrând trebuia să le accepte. Fără pantofi, era chiar scundă, abia de îi ajungea la umăr. Mergeau unul lângă celălalt în tăcere. Nu era obișnuit să aibă conversaţii cu femeile.  Nu prea avusese timp de asta. Crescuse înconjurat de bărbați care îl învațaseră să fie precaut. Să ramână liber, în trup și spirit. Totuși, ce rău i-ar fi putut face această creatură mică și firavă numită femeie. Își dorea să o cuprindă cu brațul pe după umeri, să o protejeze. Era o senzație familiară, pe care nu își amintea să o fi trăit cu o femeie din Orașul de Aur. Ființele evoluate, ca el, ştiau că emoțiile și sentimentele erau doar iluzii. Iluzia putea fi însă atât de plăcută. Fiecare mușchi i se destinsese. Îi venea să caște, un căscat zdravăn, cu toată gura. S-ar fi întins acolo, în nisip, cu capul pe genunchii ei. Poate că ar fi făcut-o, dacă ea nu i-ar fi amintit că sosise momentul să se pregătească pentru cină.

Se lăsase înserarea. Casa, luminată din interior, avea strălucirea unei torțe. Când majordomul bătu la ușă, domnul Morris era pregătit. Arăta foarte bine în camașa imaculat de albă, descheiată la gât, pantalonii de costum călcați la dungă, pantofii eleganți, sacoul cambrat și ceasul masiv la mâna dreaptă. Dacă ar fi stat în Europa, ar fi pus multe femei pe jar. Negrul îl conduse într-o sufragerie luminată de un candelabru demn de o sală de operă. În mijlocul camerei se afla o masă lungă, la care încăpeau câteva zeci de persoane. Doar două tacâmuri erau pregătite, fiecare aşezat la câte un capăt al mesei. Domnul Nikos trebuia să aibă o voce asurzitoare.

– Dragul meu, dragul meu, bine ai venit!

Un bătrânel un pic mai înalt decât un pitic apăru de după o coloană. Purta haine largi, de in. Avea pielea măslinie, ochi vioi și părul alb și lung până la umeri, lăsat pe spate.

– Îmi permiți să îți spun dragul meu, sper! Dacă mă gândesc bine, aș putea să îți fiu unchi, zise făcându-i cu ochiul. Sau, mai bine, bunic.

Domnul Morris se abținu cu greu să nu râdă.

– Vă mulțumesc că v-ați făcut timp să stăm de vorbă. Cred că această întâlnire poate fi extrem de fructuoasă pentru amândoi.

– Sunt nespus de încântat că oamenii din Lumea Nouă sunt interesați de cercetările mele. Dragul meu, sper că nu ești supărat pe mine pentru că te-am lăsat singur toată după-amiaza. Dar știi cum e, anumite lucruri nu suferă amânare.

– Ştiu, și tocmai de aceea sunt nerăbdător să vă prezint propunerea noastră. Mă așteaptă treburi urgente în Orașul de Aur, răspunse el, dând de înțeles că preferă să treacă la afaceri.

– Desigur, desigur, îți înțeleg graba. Dar cred că afacerile se încheie mai bine pe îndelete, la o masă copioasă. Să luăm loc și să ne înfruptăm!

Se așezară, fiecare în capătul său de masă. Domnul Morris ar fi vrut să vorbească, însă, pentru a se face auzit, ar fi trebuit să ridice glasul, ceea ce ar fi fost o impolitețe. Nici gazda nu părea dornică să facă o impresie proastă. Se înfruptară în tăcere din bucatele alese, servite în vase de porțelan, până când o bucată de sparanghel îi rămase musafirului în gât, făcându-l să tușească de mama focului.

Domnul Nikos îi sări în ajutor.  Îl bătu pe spate, apoi îi dădu să bea șampanie.

– Să ieșim la aer, dragul meu, spuse când bărbatul își mai reveni.

Pe malul mării era așezată o masă de dimensiuni mici, frumos decorată.

– Ia loc, te rog! Vezi tu, așa ne place nouă, să privim oamenii în ochi, să fim aproape de ei, să îi auzim… La ce bun toate bogățiile, dacă suntem izolați? La ce bun să trăim, dacă ne clădim viața pe suferința altora?

– Mă tem că nu înțeleg, spuse domnul Morris cu sinceritate.

– Asta faceți voi acolo, în Lumea Nouă. Și de asta am preferat să mă retrag aici.

– Așadar, sunteți unul de-ai noştri? Incredibil!

– Am fost, răspunse domnul Nikos melancolic. Dar prefer să trăiesc fericit. Să trăiesc, de fapt. Să simt, să mă bucur, să râd, să plâng. Atât cât se mai poate,  pe acest pământ.

– Iertați-mă, dar astea sunt niște barbarii, izbucni domnul Morris. Niște emoții destructive, care au subjugat omenirea.

– Poate fi un punct de vedere. Prin prisma lui, ați fost crescuți ca niște cochilii goale. Sub pretextul evoluției, ați fost condamnați la o viață fadă, precum bomboanele facute din arome sintetice. Și-acum vă pregătiți să muriți.

– Și cum rămâne cu toate războaiele, crimele, sărăcia? Cu modul în care acești oameni simțitori au sufocat planeta? izbucni domnul Morris. Căci unul dintre lucrurile care deosebeau Orașul de Aur de restul pământului era tocmai respectul față de natură.

– Cum rămâne cu oamenii care muncesc pentru Orașul de Aur pe care voi îi considerați neevoluați? Cine vă dreptul să judecați cine e bun și cine e rău? Și cine merită să trăiască și cine nu? Cum rămâne cu faptul că o minte diabolică din Orașul de Aur vrea să pună mâna pe planetă?

Domnul Morris sări în picioare:

– Nu vă permit!

– Observ că unchiul tău te-a educat  bine, spuse domnul Nikos pe un ton amar. Când o creație a sufletului este pervertită de minte, totul devine tragic. Dar deja tu știi asta, pentru că e în sângele tău. Și pentru că nu întâmplător ai ajuns la mine.

-Așa este. Sunt singurul care vă poate convinge să ne dați matricea. Vă asigur că nu voi pleca fără ea.

Domnul Morris își strânsese pumnii.

– Fii fără grijă, sunt de acord să cad la învoială cu voi.

Asta să îi spună unui copil. Bătrânul îl lua drept prost.

– Trebuie să recunosc că sunt surprins că vreți să ne-o vindeți, în aceste condiții.

– Nu prea am de ales. Am o idee în cap pe care ţin neapărat să o pun în aplicare. Vezi tu, în Lumea Veche familia este cu adevărat mai presus decât orice. Oricum, Europa, Lumea Veche, aşa cum le știu, vor pieri curând.

Domnul Morris se întristă. De fapt, bănui că era vorba de tristețe, pentru că nu mai trăise o astfel de stare până atunci, doar citise despre ea în manuale. Parcă era mai puţin mândru de apartenenţa sa la elita Orașului de Aur. Un tumult se ridica înăuntrul lui, așa cum măruntaiele unui munte vulcanic se trezesc după o nemișcare îndelungată.

Majordomul aduse un pachet învelit în catifea albastră. Domnul Nikos îl dezveli cu mâini tremurânde. Era o cutie din argint, de dimensiunea unei cutii de pantofi, asemănătoare cu cea pe care șoferul limuzinei o scosese din torpedo. Câteva  albine se așezară pe feliile de pepene galben neatinse. Domnul Nikos găsise caseta îngropată în nisip, pe malul Mării Mediterane. Mâini străine o făuriseră într-o constelație îndepărtată, apoi o lăsaseră pe pământ. Ca o ultimă șansă la viață acordată oamenilor.

Bătrânul i-o întinse musafirului.

– Aceasta este. Îți recomand să nu o deschizi acum.

Cum putea inima omenească să trăiască o astfel de emoție fără să se spargă? Nu îi venea să creadă că ține în palme matricea, cea care avea să oprească o reacție în lanț și să salveze Orașul de Aur de la pieire. Matricea din care ieșeau zilnic milioane de albine sălbatice. Un singur neajuns avea minunatul instrument. Insectele zburau pe distanțe mici, de câteva sute de kilometri, și aveau o viață scurtă. De când albinele naturale dispăruseră complet din Europa, domnul Nikos făcuse înconjurul continentului de câteva ori, însoțit de cutia sa magică. În ciuda discreției, spionii Orașului de Aur îi aflaseră povestea. Iar când încălzirea globală lovise Lumea Nouă, decimând albinele, îl trimiseseră pe Domnul Morris într-o misiune disperată de salvare. Fusese nevoie de un dezastru pentru ca oamenii să realizeze că nu pot trăi fără aceste insecte.

– Cât anume? întrebă cu glas răgușit

Fusese instruit cât să ofere, însă acum orice sumă i se părea ridicolă.

– Cât să spun? 17 milioane, 170 de milioane, 1,7 miliarde, răspunse domnul Nikos, amuzat. Privește în jur, am destui bani. Altceva vreau la schimb!

Domnul Morris se întrebă ce anume ar fi cerut el însuși în schimbul morții sale. Căci, renunțând la matrice, grecul condamna la dispariție nu doar locuitorii bătrânului continent, oamenii aceia gălăgioși și veseli, aflați în vacanță, dar și pe sine însuși.

– Vreau ca fiica mea să fie primită în Orasul de Aur, să i se acorde cetețenia şi toate drepturile.

– Dar, domnule Nikos, cum să vă doriți ca fiica dumneavoastră să ajungă într-un astfel de loc?

– Îți voi spune doar atât:  misterioase sunt căile Domnului, iar anumite lucruri pur și simplu trebuie să se întâmple. Ai cunoscut-o după-amiază. E o fată bună, inteligentă și frumoasă.

– Secretara dumneavoastră?

– În cine să aibă un tată încredere, dacă nu în fiica lui?

– Dacă ei nu acceptă?

– Trebuie să accepte, rosti bătrânul cu hotărâre. Întreabă-l pe unchiul tău. Puteţi pleca mâine de dimineață – tu, fata și matricea. Acum, te rog să mă scuzi. Sunt bătrân și obosit. Trebuie să merg la culcare.

Înveli cutia în catifea și o luă cu el.

Domnul Morris se ridică mecanic, apoi se lăsă să cadă înapoi pe scaun. Știa ce îi va spune unchiul – ia fata cu tine și arunc-o din avion. Păstrează doar matricea. Ce ar mai fi putut face bătrânul apoi?

Îi venea să urle, să își zmulgă pielea ca pe ceva sintetic, sub care se afla adevărata lui piele, cea cu care se născuse și care agoniza. Nu omorâse în viața lui pe nimeni.

O umbră se apropie prin nisip. Îi ajungea până la umăr.

– Nu vrei să vin cu tine, îi spuse cu glas trist.

– Nu-i adevărat. Nu știu ce vreau. Nici măcar nu te cunosc. Dar simt că, de fapt, te cunosc.

– Nu vrei să vin cu tine!

-Nu înțelegi. E greu, îngrozitor de greu. Indiferent de decizia pe care o iau, totul va fi diferit de acum înainte.

– Ţi-e frică. Simt asta. Uite, ia-o și du-te! spuse ea și îi întinse matricea învelită în catifea. Tu crezi că eu îl pot lăsa pe tata să moară? Sau pe tine?

– Nu, nu pot să fac așa ceva! Tatăl tău își va da seama și mă va urmări.

– Fii pe pace, îl voi întârzia suficient încât să te poți urca în avion.

Domnul Morris se gândi la chipul mulțumit al unchiului său. La faimă, la bani, la dormitorul din ocean. Primi darul din mâinile fetei.

– Stai așa, ce-ai spus? Nu vrei ca eu să mor?

Știa ce s-ar fi întâmplat dacă eșua. Surghiun în afara zidurilor Orașului de Aur.

– Eu știu cine ești, știu ce poți. Dar tu nu știi, adăugă cu o tristețe care ar fi înmuiat și pietrele.

– Și nici pe tine nu știu cum te cheamă. Măcar asta aș vrea să știu. Cred că e mai simplu.

– Tata ma alintă Bumblebee. Apropo, ți-am adus un dar. Îi întinse o cutiuță de argint mare cât să încapă un degetar. Să dispari până în zori, da? Pe altă dată, poate, adăugă ea rupând-o la fugă.

Domnul Morris vru să se ia după femeie, dar Bumblebee dispăru de îndată, înghițită de întuneric. Luminile din cuburile de sticlă ale palatului erau stinse. N-ar fi știut unde să o caute în interior și nu voia în niciun caz să-l tulbure pe domnul Nikos. Strânse matricea sub un braţ, luă un pahar de șampanie de pe masă și o porni aiurea pe malul mării, până la răsărit.

***

Domnul Morris ridică matricea din nisip. Scoase husa de catifea și deschise capacul de argint. Se uită înăuntru. Interiorul, capitonat cu mătase neagră, părea gol. Bărbatul izbucni în râs. Un roi de albine ieși din cutie și zbură spre soare.

– Așa, duceți-vă spre Orașul de Aur, le strigă. Vin și eu mai târziu!

Se întinse apoi pe nisip și puse lângă el matricea, cu capacul deschis. Să iasă toate albinele, să zboare în toate colțurile lumii, să salveze toți oamenii.

Apa mării îi împleti în păr iarbă de mare. Nicicând nu se simțise atât de obosit. De data aceasta, avea să își găsească liniștea.

 

286 Total Views 2 Views Today