Cover-19Acum e prea târziu. În orice breaslă există o anumită rezistență la nou-veniți şi la noile idei. Fiecare breaslă are o perioadă de ucenicie. Dar nicăieri, în nicio altă breaslă sau adunare de meseriași, de meșteri și maeştri, ucenicia nu durează atât de mult și probele la care eşti supus nu sunt atât de capricioase.

Mai mult, vei fi supus la cazne fără să fii avertizat, fără să știi de ce şi de către cine, unde și când. Pentru că a fi scriitor înseamnă să fii ucenic al limbii scrise, iar în această problemă mai toată suflarea nației tale este competentă. Nu mai vorbesc de cei hiper-competenți precum cronicarii de carte sau criticii literari.

În articolul trecut sărisem direct la edituri. Motivaţie aveți, edituri vă trebuie. Aici, la edituri, ar fi trebuit să vă aștepte un lector, care să trieze manuscrisele proaste de cele promițătoare. Un sclav căruia să nu-i pese de autor, dar suficient de deștept încât să recunoasca un text bun. Ce pregătire ar trebui să aibă un astfel de sclav? Măi, cel puțin două doctorate și o calitate de membru corespondent al Academiei. Iar dacă înțelege SF, trebuie să fie membru plin. Deci o imposibilitate logică. Astfel de sclavi, de obicei studenți la litere, au  cam dispărut din edituri.

Altă meserie care trebuia să facă viața ușoară unui autor în relația cu editura ar fi fost redactorul de carte. Acea ființă magică, în stare să transforme un manuscris prost în material de premiu Nobel. Și acest animal mitologic s-a mutat în afara editurii. Toate aceste treburi se fac de către alții, neplătiți pentru ceea ce fac, drept pentru care se face așa, degrabă.

Bineînțeles, animalele de pradă care stau dincolo de porțile editurii sunt mai hămesite ca niciodată. Așa că, nu vă speriați, cronicarul monden și criticul de litere sunt cu ochii pe voi. Regula e făcută de beri. Cu cât mai multe beri, cu atât mai bune cronici ai. I-ai călcat pe coadă, ți-ai luat adio de la glorie…

CUT! se aude din regie un strigăt furios.

E EPOCA INTERNETULUI! continuă vocea.

CE CRONICARI ȘI CRITICI MAI VEZI TU? NIȘTE DINOZAURI BĂȘIȚI! FOSILE ANCHILOZATE! se aude din ce în ce mai tare…

Păi cam asta e! Pe vremea când tirajele cărţilor erau de o sută de mii iar ziarele se dădeau în zeci de mii pe zi, da, când te bușea un critic de carte, rămâneai la podea și numărai până la o sută. Astăzi, îi dai cu bobârnacul, sufli praful de pe umăr și mergi mai departe. Degeaba urlă criticii de carte, pentru că revistele în care publică nu mai au relevanță decât pentru ei și familia lor. De ce-ul este foarte interesant.

De ce? Blogerii sunt la putere! Iar criteriul de bază este audiența. Hopa! Adică numărul de vizionări este mai important decât numărul de exempare vândute? Nu. Este fix același lucru. Cu un factor de corecție, dar asta înseamnă directă corelație între cei doi indicatori.

Reluăm. Blogerii, mai ales cei care scriu despre cărți (păreri, impresii, cronici de întâmpinare, recenzii, etc.) au o anume audiență. Pentru unii e vorba doar de cercul de prieteni, rude, cunoscuți, colegi, alte persoane din rețeaua lor, care nu bifează prea des în număr mare. Alții se grupează și au audiența ceva mai mare, trecând de o mie, zece mii de vizite zilnice. Aceștia din urmă influențează mersul lucrurilor. E posibil ca un critic sau altul să te niveleze din punct de vedere al literaturii de budoar – cei care nu te cunosc din USR nu o să vrea să mai audă vreodată de tine, dar, din punct de vedere al străzii, contează doar ce spune blogerul care te-a citit.

Care-i diferența între un bloger și un critic? Un bloger minte doar o dată. Pe autostrada internetului, realitatea îl ajunge din urmă cu atât de mare viteză, încât este nivelat și șters de pe asfalt cu bețișoare de urechi, dacă minte. Despre o carte poți să spui că nu îți place, dar dacă spui că nu îți place pentru că este polițistă și este de fapt de dragoste, ai pus-o. Vizitatorii tăi se vor muta la următorul blog cu viteza luminii. Cu totul altfel stau lucrurile cu criticii. O cronică de carte este orice produs al minții lor. Oricât de exagerat și ireal, oricât e puțin adevărate sunt afirmaţiile conținute în cronici, acestea nu pot fi combătute. O cutumă inventată tot de ei și întărită de conducerea formată din critici de carte a USR. De fapt, din cel puțin un motiv, nici nu merită să combați asfel de nimicuri. Motivul ar fi legat de un factor esențial: publicul. Iar cronicile de carte au mințit publicul atât de des și de deșănțat în ultimele decenii, încât rolul criticului în ecologia operei literare a rămas predominant acela de investigator al trecutului. Mai precis, de căutător de potcoave de cai morți.

De ce afirm asta? Nu cumva greșesc? Ba da. O dată pentru că mă pun rău cu criticii din țara asta. Wow. A doua, pentru că n-o să mai fiu scriitor profesionist în țara asta. Wow! Și am totuși dreptate, pentru că nimeni nu poate ajunge scriitor profesionist în țara asta, iar criticii români deja sunt ei pe cale de dispariție.

Cum s-a ajuns la asta? Păi, spuneam mai devreme, prin efortul vajnicilor critici scriitori de cronici bune pentru cărți rele şi de cronici rele pentru cărți bune, care au făcut asta timp de două decenii. Păi, e clar. Tirajele au scăzut de la o sută de mii la sub o mie, cititorii de la câteva milioane (cam 5-7) la un milion, editurile s-au înmulțit la peste 1500 din care doar vreo 15 lucrează complet legal. Nu avem nicio referință exactă pentru tiraj și vânzări. Și nici nu se pot obține, să ceri zece ani de azi încolo. Și atunci, să te bazezi pe circuitul clasic: editori, librari, critici, în speranța că vei ajunge la public? Fără redactori de carte? Fără agenți literari care să-ți apere interesele? Uită de agenții literari, care deja sunt integrați în edituri. Ce crezi despre asta? Exact.

Rezumat: publicul nu mai are încredere în revistele literare, în criticii literari, în tot lanțul de propagare a literaturii care era folosit până de curând. Industria trebuie reinventată, retopită, reformată și supusă altor canoane.

Revenind la public și expresia cea mai directă a influenței sale – audiența sau tirajul, dacă vreți. Dar tirajul începe să fie înlocuit cu vizionări sau descărcări. De aceea, propun audiența ca sinonim pentru toate cele trei. Am ajuns la concluzia că blogerii sunt cea mai agreată cale pentru a ajunge la public. Dar nici asta nu e adevărat. Amazon e la fel de bun. Magazinele online Google sau Apple sau chiar OLX. Orice strategie care implică online-ul și răspândirea virală a informației trebuie încercată. Dar, mai ales, trebuie să exersați scrisul, să vă formați un stil acceptat de public, pentru că e greu să vindeți doar ambalajul, fără conținut.

Cât despre critici… Am o vagă impresie că facultățile de litere pregătesc specialiști în mai multe domenii ale filologiei. Ar trebui ca majoritatea lor să fie iubitori ai literelor și frumosului. Mulți devin profesori, dar până la a deveni profesori sunt suplinitori. Sau traducători. Sau critici. În fine, nu am urmărit îndeaproape devenirea unui student la litere și nici nu este obiectivul acestui articol de a face o analiză exhaustivă, ci doar de a clarifica anumite aspecte.

Prin ce e atât de deosebit un redactor de carte de un critic de carte sau de un profesor de literatură? Așa ar trebui pusă întrebarea. Dar văd că redactori de carte sunt prea puțini astăzi, de unde nu cunoșteam prea mulți nici mai demult. Criticii de carte au umorile după cum la bate vântul, iar dinspre profesori se cam văd rezultate slabe în obiceiurile noilor generații. Cititul nu este printre hobby-urile tinerilor de azi. Mai mult, doi din trei profesori de română pe care i-am avut în liceu au fost incompetenți. În mod excepțional, ca să blochez anumite remarci, eu aveam profesorul acasă. Majoritatea însă, nu. Și atunci unde se vede rolul didactic și formator al acestor categorii? Foarte simplu, acest rol se relevă prin absența exercitării lui exact de către categoriile enunțate: profesori, redactori, critici. O fi învățământul slab… Care? Cel de acum 20-30 de ani, când se formau ei? Sau cel de azi când ar trebui să formeze ei pe cei mai tineri?

Un singur sfat – ignorați critica. Căutați-vă redactor de carte! Uitați de profesorii de română, dacă nu v-au învățat nimic.