Traducere şi adaptare: Nicu Gecse

– Aveţi o fiară sălbatică în pădurea dumneavoastră, spuse pictorul Cunningham în timp ce era condus cu maşina spre gară. Fu singura remarcă pe care o făcu în timpul drumului, dar cum Van Cheele turuise fără încetare, tăcerea însoţitorului său nu se făcu observată.

– Unul sau doi vulpoi răzleţiţi şi niscaiva nevăstuici de-ale locului. Nimic altceva mai fioros, îl linişti Van Cheele.

Pictorul nu-i răspunse.

– Ce-aţi vrut să spuneţi cu fiara sălbatică? întrebă Van Cheele ceva mai târziu, când se aflau deja pe peron.

– Nimic. Imaginaţia mea. Iată că vine trenul, răspunse Cunningham.

În acea după-amiază, Van Cheele făcu una din obişnuitele lui plimbări prin partea împădurită a proprietăţii sale. În birou avea un bâtlan de baltă împăiat şi cunoştea numele unui număr însemnat de flori de câmp, aşa că mătuşă-sa era întrucâtva îndreptăţită să-l recomande drept un mare naturalist. În orice caz, era un mare amator de plimbări. Avea obiceiul de a face fişe mentale ale lucrurilor văzute în timpul plimbărilor sale, nu atât pentru scopul de a contribui la ştiinţa vremii, cât pentru a face rost de teme de conversaţie după aceea.  Când clopoţeii albaştri începeau să dea în floare, îşi făcea o datorie din a-i informa pe toţi despre acest fapt; perioada anului i-ar fi putut preveni ascultătorii cu privire la probabilitatea unui asemenea eveniment, dar măcar aceştia simţeau că este cât se poate de sincer cu ei.

Numai că ceea ce văzu Van Cheele în acea după-amiază era cu mult în afara observaţiilor sale obişnuinte. Pe lespedea unei stânci netede, ce străjuia deasupra unui iaz adânc din scobitura unui desiş de stejari, un băietan la vreo şaisprezece ani sta întins cât era de lung ca să-şi zvânte voluptuos la soare mădularele ude şi cafenii. Părul lui umed, despărţit de o recentă cufundare în iaz, îi stătea lipit de cap şi ochii lui căprui-deschis, atât de spălăciţi încât în ei aproape că stăruia o scânteiere felină, erau întorşi spre Van Cheele cu un soi de neîncredere leneşă. Era o apariţie neaşteptată, iar Van Cheele se pomeni în situaţia absolut inedită de a trebui să gândească mai înainte de a vorbi. De unde oare putuse să apară băiatul acela cu căutătură sălbatică? În urmă cu vreo două luni, nevasta morarului îşi pierduse un copil, despre care se credea că-l luase apa morii, dar acela era un prunc, nu un flăcăiandru ca acesta, pe jumătate adult.

– Ce faci acolo? îl întrebă el.

– Evident, mă zvânt la soare, răspunse băiatul.

– Unde locuieşti?

– Aici, în pădurea asta.

– N-ai cum să locuieşti în pădure, îşi dădu cu părerea Van Cheele.

– E o pădure foarte agreabilă, replică băiatul, cu o nuanţă de bunăvoinţă în glas.

– Şi noaptea unde te culci?

– Eu nu mă culc noaptea, fiindcă atunci sunt cel mai ocupat.

Van Cheele începu să aibă senzaţia supărătoare că abordează o problemă care-l depăşea.

– Bine, şi ce mănânci? întrebă el.

– Carne, răspunse băiatul, pronunţând cuvântul cu o uşoară delectare, de parcă îl savura.

– Carne! Ce carne?

– De vreme ce vă interesează: iepuri de casă şi de câmp, păsări sălbatice, miei – când e sezonul lor, copii – dacă ajung să înhaţ vreunul, de obicei, ăştia sunt bine închişi în case, noaptea, când vânez. De aproape două luni n-am mai simţit gustul cărnii de copil.

Ignorând tenta zeflemitoare a ultimei afirmaţii, Van Cheele încercă să-l facă pe băiat să recunoască faptul că recurgea la braconaj.

– Mai degrabă îţi scoţi din pălărie iepurii pe care te lauzi că-i mănânci. (Ţinând seama de ţinuta vestimentară a băiatului, aluzia era cu greu una potrivită.) Iepurii de pe dealurile noastre nu-s deloc uşor de prins.

– Noaptea vânez în patru labe, veni răspunsul oarecum enigmatic.

– Să înţeleg că vrei să spui că vânezi însoţit de un câine? se hazardă Van Cheele.

Băiatul se rostogoli încetişor pe spate şi râse cu un hohot ciudat, mocnit, plăcut ca un chicot şi dezagreabil ca un mârâit.

– Nu-mi închipui c-o să se găsească vreun câine dornic să mă însoţească, mai ales noaptea.

Van Cheele începu să simtă că era într-adevăr ceva nelalocul lui cu tânărul acela cu ochi stranii şi cu replici ciudate.

– Nu-ţi pot îngădui să rămâi în pădurea asta, declară el autoritar.

– Îmi închipui că mai degrabă m-ai lăsa aici, decât în casa dumitale, replică băiatul.

Perspectiva de a vedea acea vietate sălbatică şi despuiată în căminul pretenţios ordonat al lui Van Cheele era desigur una alarmantă.

– Dacă nu pleci de bunăvoie, voi fi nevoit să pun să fii izgonit, îl avertiză Van Cheele.

Băiatul se întoarse într-o clipită, se aruncă în iaz şi imediat îşi săltă trupul ud şi strălucitor din apă până la jumătate din înălţimea malului pe care stătea Van Cheele. Dacă pentru o vidră mişcarea aceea n-ar fi fost cu nimic una din cale-afară, făcută de un băiat lui Van Cheele i se păru îndeajuns de uimitoare. Piciorul îi alunecă atunci când făcu fără să vrea un pas îndărăt, aşa că se trezi în patru labe pe malul cu buruieni alunecoase, cu ochii aceia galbeni, ca de tigru, la mică distanţă de ai săi. Aproape instinctiv, schiţă gestul de a-şi duce mâna la gât. Băiatul râse iarăşi, un hohot din care mârâitul alungase aproape complet chicotul, şi atunci, cu una din uimitoarele lui mişcări fulgerătoare, se cufundă, făcându-se nevăzut, într-un amestec unduitor de buruieni şi ferigi.

– Ce sălbăticiune nemaipomenită! se minună Van Cheele, în vreme ce se ridică de jos. Şi atunci îşi aminti remarca lui Cunningham: „Aveţi o fiară sălbatică în pădurea dumneavoastră.“

Îndreptându-se agale spre casă, în mintea lui Van Cheele începură să se perinde diversele evenimente locale ce ar fi putut să se constituie în semne ale existenţei acelui năucitor tânăr sălbatic. În ultima vreme ceva împuţinase vânatul din pădure, păsările dispăreau din ogrăzi, iepurii de câmp se înmulţeau într-un ritm inexplicabil de lent, ba chiar primise plângeri cum că de pe păşuni mieii dispăreau cu ghiotura. Oare era posibil ca sălbaticul acesta să vâneze într-adevăr prin ţinut, însoţit de câţiva câini de vânătoare destoinici? Spusese că vânează noaptea „în patru labe“, dar pe urmă, totuşi, sugerase în mod straniu că nici un câine nu l-ar însoţi „mai ales noaptea“.

Era năucitor de-a binelea. Şi atunci, în vreme ce lui Van Cheele îi trecură prin minte diferitele prădăciuni comise în urmă cu o lună sau două, se opri în loc, iar mintea i se blocă dimpreună cu toate speculaţiile. În privinţa copilului care dispăruse cu două luni în urmă de la moară, ipoteza unanim aceeptată fusese că, odată căzut în vâltoarea morii, fusese purtat de curent; doar biata maică-sa susţinuse mereu că auzise un ţipăt dinspre dealul din preajma casei, adică din direcţie opusă cursului de apă. Era de neconceput, desigur, dar şi-ar fi dorit ca băietanul să nu fi făcut acea remarcă nesăbuită cum că de două luni n-am mai mâncat carne de copil. Asemenea lucruri cumplite n-ar trebui spuse nici măcar în glumă.

– Nu-ţi pot îngădui să stai în pădurea asta, îl informă el autoritar.

Contrar bunului său obicei, nu se simţi dispus să fie comunicativ în privinţa descoperirii pe care o făcuse în pădure. Poziţia sa în calitate de consilier parohial şi judecător de pace părea să fie oarecum compromisă de faptul că permitea cuiva cu o reputaţie atât de îndoielnică să se adăpostească pe proprietatea sa; exista chiar posibilitatea să se trezească la uşă cu un întreg pomelnic de cereri de despăgubiri pentru mieii şi păsările care dispăruseră. În acea seară, la cină, a fost chiar neobişnuit de tăcut.

– Ţi-a pierit graiul? îl întrebă mătuşa. Arăţi de parc-ai fi văzut lupul.

Van Cheele, care nu cunoştea vechea zicală, se gândi că remarca e mai degrabă prostească; dacă ar fi văzut într-adevăr un lup pe moşia lui, ar fi avut limbariţă cu privire la acest subiect.

A doua zi dimineaţă, la micul dejun, conştient că senzaţia de jenă pe care i-o produsese episodul de ieri nu dispăruse pe de-a-ntregul, se decise să meargă cu trenul până în capitala de district, să-l caute cu dinadinsul pe Cunningham şi să afle de la el ce anume văzuse de ajunsese să facă afirmaţia aceea privitoare la fiara sălbatică din pădure. De cum luă această hotărâre, îşi redobândi parţial obişnuita sa bună dispoziţie şi fredonă un cântecel vesel în timp ce se îndrepta spre salonaşul în care-şi fuma de obicei ţigarea.

De cum păşi în încăpere, cântecelul se transformă pe dată într-o exclamaţie de evlavioasă uimire. Lungit graţios pe divan, într-o atitudine aproape exagerată de relaxare, sta băietanul din pădure. Era mai puţin ud decât atunci când Van Cheele îl văzuse ultima dată, dar fără nicio altă schimbare evidentă de ţinută.

– Cum îndrăzneşti să vii aici? îl întrebă Van Cheele furios.

– Mi-aţi spus că nu am voie să stau în pădure, răspunse calm băiatul.

– Dar nu să vii aici. S-ar putea să te vadă aşa mătuşa mea.

Şi, din dorinţa de a atenua efectul potenţialei catastrofe, Van Cheele acoperi în grabă cât de mult putu din oaspetele lui nepoftit cu paginile unui „Morning Post“. În acea clipă mătuşa lui intră în încăpere.

– Acest băiat sărman s-a rătăcit şi şi-a pierdut memoria. Nu ştie cine este şi nici de unde vine, explică Van Cheele în disperare de cauză, privind temător spre faţa orfelinului pentru a vedea dacă nu cumva acesta avea de gând să adauge pornirilor lui primitive o candoare nepotrivită.

Domnişoara Van Cheele păru foarte interesată.

– Poate că are vreun însemn pe lenjeria de corp, sugeră ea.

– Pare că şi-a pierdut-o şi pe aceea în mare parte, afirmă Van Cheele, aşezând ici şi acolo paginile din „Morning Post“, pentru a le menţine pe loc.

Un copil despuiat şi fără casă îi producea domnişoarei Van Cheele o emoţie la fel de caldă precum cea iscată de un pisoi aruncat sau un căţel abandonat.

– Trebuie să facem tot ce se poate pentru el, decise ea şi, în foarte scurt timp, un mesager trimis înadins la presbiteriu, unde se afla un băiat de casă, s-a întors cu un costum marinăresc şi cu accesoriile necesare: cămaşă, pantofi, guler etc. În ochii lui Van Cheele, deşi îmbrăcat, curat şi dichisit, băiatul nu-şi pierduse nimic din aspectul bizar, dar mătuşii i se părea drăgălaş.

– Până când aflăm cine e el cu adevărat, trebuie să-i dăm un nume, zise ea. Gabriel-Ernest, propun eu, sunt nume drăguţe, cuviincioase.

Van Cheele se declară de acord, dar în sinea lui se cam îndoia că numele respective îi erau date unui copil drăguţ şi cuviincios. Temerile lui nu aveau cum să fie domolite de faptul că bătrânul şi câinele său spaniel o zbughise din casă odată cu prima apariţie a băiatului şi că rămăsese cu încăpăţânare în capătul cel îndepărtat al livezii, unde tremura şi scheuna, în vreme ce canarul, de obicei la fel de activ în plan vocal ca însuşi Van Cheele, ajunsese să-şi permită o gamă de piuituri îngrozite. Mai mult ca oricând, Van Cheele se decise să se sfătuiască deîndată cu Cunningham.

În vreme ce el îşi conducea maşina în drumul spre gară, mătuşa dispunea ca Gabriel-Ernest să o ajute să-i distreze pe copiii clasei ei de duminică, pe care  îi invitase în după-amiaza aceea la un ceai.

La început, Cunningham n-a fost tocmai dispus să spună prea multe.

– Mama, explică el, a murit în urma unei boli mintale, aşa că veţi înţelege de ce sunt reticent în a insista asupra a ceva cu caracter fantastic şi imposibil, pe care l-am văzut sau cred că l-am văzut.

– Totuşi, ce aţi văzut? stărui Van Cheele.

– Ceea ce cred că am văzut era ceva atât de neobişnuit, că niciun om cu adevărat sănătos nu nu i-ar da crezare ca fiind ceva petrecut aievea. În ultima seară în care m-am aflat la dumneavoastră în vizită, ascuns pe jumătate de gardul viu de la poarta livezii, stăteam în picioare şi contemplam strălucirea tot mai stinsă a amurgului. Brusc, am observat un băiat despuiat, pe care l-am luat drept unul care o fi făcut baie într-un eleşteu de prin vecinătate, care sta şi el în picioare pe panta golaşă a dealului şi urmărea asfinţitul. Postura lui evoca într-atât de sugestiv un faun sălbatic dintr-un mit păgân, încât am vrut deîndată să-l angajez ca model şi, de-aş mai fi dispus măcar de o clipă, cred că l-aş fi strigat. Numai că taman atunci soarele s-a ascuns vederii şi toate nuanţele de portocaliu şi roz au pălit din peisaj, lăsându-l rece şi cenuşiu. Şi, în acelaşi moment, s-a petrecut ceva uimitor – băiatul a dispărut şi el!

lup

Ilustratie de Edward Blaga

– Cum? A pierit aşa în neant? întrebă surescitat Van Cheele.

– Nu, tocmai asta-i partea cea mai grozavă, răspunse artistul, pe panta golaşă a dealului, unde cu o clipă în urmă fusese băiatul, stătea acum un lup uriaş, negricios la culoare, cu colţi strălucitori şi cu nişte ochi galbeni, plini de cruzime. Aţi putea crede că…

Dar Van Cheele nu mai pierdu timpul cu ceva atât de inutil ca statul pe gânduri şi ţâşnise deja cu viteză maximă spre gară. Renunţă la ideea de a trimite o telegramă. Formularea „Gabriel-Ernest e un vârcolac“ reprezenta un efort inadecvat şi lipsit de speranţe în privinţa transmiterii  situaţiei reale, iar mătuşa lui l-ar fi luat drept un mesaj codificat pentru care el omisese să îi furnizeze cheia. Singura lui nădejde era aceea că ar fi putut ajunge acasă mai înainte de asfinţit. Taxiul, pe care l-a tocmit la capătul celălalt al călătoriei cu trenul, l-a chinuit încetineala lui exasperantă pe drumurile de ţară, deja scăldate în rozul şi movul soarelui ce asfinţea. Când ajunse, mătuşa lui tocmai punea deoparte câteva dulceţuri şi prăjituri ce rămăseseră nemâncate.

– Unde-i Gabriel-Ernest? întrebă el aproape urlând.

– Îl conduce acasă pe micul Toop, preciză mătuşa. Se făcuse atât de târziu, încât m-am gândit că nu era în siguranţă dacă l-aş fi lăsat să se întoarcă singurel. Ce asfinţit adorabil, nu-i aşa?

Numai că Van Cheele, nicidecum nesimţitor la strălucirea dinspre apus a cerului, nu mai rămase să-i analizeze frumuseţea. Cu o iuţeală pentru care nu era tocmai bine înzestrat alergă de-a lungul aleii înguste care ducea spre casa familiei Toop. De o parte susura blândul curent al apei morii, de cealaltă creştea porţiunea golaşă de deal. În zare încă mai zăbovea o bucată firavă din soarele roşu şi, odată trecut de următoarea cotitură, bărbatul avea să-i vadă pe cei doi din perechea nepotrivită pe care o urmărea. Atunci toate culorile dimprejur se stinseră brusc şi o lumină cenuşie se instaură cu un fior subit peste întregul peisaj. Van Cheele auzi un strigăt scurt de groază şi se opri din alergare.

De atunci micul Toop şi Ernest-Gabriel n-au mai fost văzuţi niciodată; doar îmbrăcămintea celui din urmă a fost găsită zăcând pe drum, aşa că s-a presupus că bietul copil căzuse în apă şi că băiatul mai mare se dezbrăcase şi sărise după el, în încercarea zadarnică de a-l salva. Van Cheele şi câţiva lucrători care se aflaseră atunci în apropiere mărturisiseră că au auzit un strigăt de copil chiar din apropierea locului unde au fost găsite hainele. Doamna Toop, care mai avea alţi unsprezece copii, s-a resemnat cu decenţă în faţa pierderii suferite, în vreme ce domnişoara Van Cheele şi-a jelit sincer protejatul dispărut. A fost iniţiativa ei ca în biserica parohială să se pună o placă memorială „întru pomenirea lui Gabriel-Ernest, băiatul necunoscut care şi-a sacrificat curajos viaţa întru apărarea aproapelui său“.

Van Cheele i-a cântat în strună mătuşii sale în multe privinţe, dar a refuzat categoric să subscrie pentru placa memorială dedicată pomenirii lui Gabriel-Ernest.