c7c11068d846a38540cd9f1dcfc40f01Tânărul nostru amic, dacă se va mai bucura de dulcea lumină a soarelui, trebuie să ajungă un poet mare. Trebuie să ajungă, zic eu, pentru că-l ştiu zăpăcit din tălpi până-n vârful celui mai lung fir de păr ce-a are pe creştet.

Venise din Bârlad, de-a dreptul de pe banca cea mai din fund a clasei a treia gimnaziale. Nu putuse suferi tirania profesorilor săi cari cereau – hainii de ei! – să-şi tundă părul şi să-şi ştie lecţiile. Auzi dumneata, să ceri unui poet în perspectivă să-şi tundă părul! Asta ar fi ca şi când ai să razi coama fluturătoare a celui mai frumos cal, ori ca şi când ai cere codrului să-şi lepede podoaba frunzelor în mijlocul verii!

Simţea focul „sacru“ în inima sa. Făcuse versuri admirabile, despre care o mătuşă a lui spunea că sunt perfecţiunea întruchipată, iar un copist de la tribunal, bun prieten, de câte ori îi cerea o ţigară, îl numea divine cântăreţ. Iar copistul ştia ce spune, căci fusese prin Bucureşti lipitor de fâşii cu adrese la un ziar şi venise „în contact cu literatura“.

Astfel tânărul amic din Bârlad veni la Bucureşti să se facă poet. Ce uşor şi ce frumos e să fii poet! Meşteşugarii ori slujbaşii şi alte soiuri de oameni trebuie să muncească mult ca să ajungă la liman, dar poetul e iubitul muzelor. Umblă pe uliţi noaptea, cu gura căscată la luna plină, fluierând vreo sârbă ori ştiu eu ce şi adună vorbe cum le găseşte, una de la răsărit şi alta de la apus, le aşează în şiruri ca soldaţii şi le potriveşte la coadă: ceaca-paca, tranca-fleanca, ala-bala, calea-valea, şi e gata poezia! Şi iată-ţi numele tipărit prin toate gazetele, şi curg laudele, şi pe stradă toţi te cunosc ca pe un câine scurt de coadă, bărbaţii te invidiază, femeile te admiră, birjarii se sfiesc să-ţi ia leul când te dai jos din birjă, prin birturi poţi mânca degeaba, căci stăpânii birtului sunt fericiţi că te-au avut musafir şi spun după aceea la toţi: vezi, la masa asta a mâncat vestitul cutare şi cutare.

În provincie e mai greu. În Bârlad mai ales. Toţi te cunosc şi-ţi zic pârlitul. Dar în Bucureşti răsari deodată ca soarele-n zori. Cine să stea să întrebe de unde vine soarele? Apoi poezia nu întreabă de atestate şi de diplome ca toate celelalte secături de meşteşuguri, şi industrii, şi slujbe, de care nu te poţi apuca până nu arăţi pitacul că ştii ceva şi eşti om cinstit.

Ajuns la Bucureşti, a alergat direct într-o redacţie. Cu talentul pe care ştie că-l are, cine să nu-i dacă loc?! Are să umple foiletoanele cu versuri, să tune şi să fulgere în proză contra ignoranţei ce domneşte în învăţământul ţării, contra stricatei societăţi, contra înfricoşatului bigotism ruginit, contra bisericii şi a lui Dumnezeu, care se mai crede stăpân al lumii! Din nefericire i-o luaseră alţii înainte, tot ca el, şi nu mai era loc în redacţie. N-a disperat amicul, a primit deocamdată să fie încasator.

Poezia îi sta ghimpe la inimă. Dar din redacţie îl luau la vale cu versurile lui. Nerozi, ce pricep ei! Şi nu ştiu cum s-a făcut că într-o zi s-a pomenit la un maestru al poeziei, cerându-i sfat. Maestrul, punând ochelarii pe nasul său, prin care de altfel şi vorbea, a început să-i dea poveţe.

– Totul este, iubitul meu, să ai rime diamantine şi ritm de trompetă. Ce ai să spui în vers e indiferent, cu atâta mai bine când n-ai nimic de spus. Ascultă clapele clavirului do-do-mi-fa-sol-re. Silabele versului să corespundă tonului clapelor. Iată de pildă un vestit vers al meu: E gnu? Ba nu, e mu, e mu, e mi, e mo! Nu înţelegi? Vezi, asta e taina poeziei. Gnu e un patruped prin care eu reprezint virtuţile astrale. Sunt aceste virtuţi în societatea noastră? Observă delicatul răspuns: Ba nu! care ascunde două comori ale spiritului meu. Ce virtuţi? Banu’, asta e tot, şi vezi cum am adus lucrul! Nu sunt virtuţi în lume, ci mu. Prin acest mu înţeleg mugetul patimilor, mi simbolizează plângerile nefericiţilor, ale copiilor mici, iar când zic mo parcă vezi căscându-se o prăpastie înfiorătoare. Lumea noastră este idioată, dar în poezie aşa se spun lucrurile, prin alegorii şi simboluri.

Bietul amic se zăpăcise şi mai rău. Rime diamantine, ritm de trompetă, clape de clavir şi mi-mo-mu. S-a trudit ziua întreagă să facă şi el ceva la fel, dar tot ce ieşea i se părea prostie fără pereche. Nu ştia că tocmai asta era culmea poeziei. Tot ce i s-a părut mai bun a fost distihul:

  Fa-mi-re-mi-la-sol

Iah-ni-e-şi-ra-sol.

Aceeaşi vocală şi sus şi jos. Dar ce să înţeleagă lumea prin iahnie şi rasol? I se părea şi lui prea de tot. A doua zi, mergând la maestru, acesta era să-l sărute de bucurie.

– Perfect! Aceste două versuri sunt de o uimitoare sugestiune. Un psalm modern! Totul e amestec de mizerii în lume, şi acest lucru îl simbolizăm prin iahnie, iar rasolul vrea să zică…

Ce trebuia să zică rasolul nu ştia în grabă nici maestrul. Dar trebuia să simbolizeze ceva, mare, profund, neînţeles de toţi profanii. Şi orişice ar fi simbolizat, cuvântul era perfect ales, turnat în bronz, cel mai potrivit pentru ce avea şi trebuia să spună.

La vreo câteva zile, tânărul amic, care se pusese cu tot temeiul pe rime diamantine, s-a întâlnit cu un alt maestru al poeziei şi, din vorbă în vorbă, i-a spus povestea rimelor.

– Nu, domnule! Rimele nu sunt totul în poezie. Se fac poezii frumoase fără rimă. Ticăloşi or mai fi fost grecii şi romanii, care au îndrăznit să aibă o vastă literatură poetică, fără a cunoaşte rima! Dacă toate cuvintele limbii noastre ar avea rimă, luxul ar fi cuminte şi frumos. Dar avem nespus de multe cuvinte care n-au rimă. Ce te faci cu ele? Cu ce rimezi suflet, inimă, patimă, codru, galben, lânced, aspru, şubred, muced, cerb, capră, veşnic şi câte şi mai câte! Alte cuvinte au o singură rimă: pinten-sprinten, crânguri-sânguri, îngeri-plângeri, mult-ascult, dulce-culce şi aşa mai departe. Când vezi un vers cu coadă în dulce, ştii cu ochii închişi că al doilea o să aibă în coadă pe culce! Şi cum strâng în chingi poeţii voştri limba şi cum se întorc pe toate părţile să aducă oarecum într-acelaşi loc două vorbe, care poate nu se întâlnesc în viaţa lor în gura oamenilor cuminţi, numai ca să aibă o rimă! Iar mumi-mo al dumitale este nebunie goală.

Şi i-a mai spus multe altele şi a zăpăcit şi mai rău pe bietul amic de la Bârlad. Şovăia acum între proză şi poezie, dar fiindcă focul sacru nu-l slăbea deloc, el n-a stat mult să se gândească.

Uitasem să vă spun că amicul e tânăr. Veţi fi înţeles asta şi dumneavoastră, din clipa în care v-am spus că ajunsese până în clasa a treia a gimnaziului. Dar aş vrea să nu vă înşelaţi, ca să-l credeţi cumva copil. Nu, avea când a plecat de pe bancă optsprezece ani, căci de multa iubire a cărţii zăbovise tot câte doi într-o clasă, şi cu mare perseverenţă. Acum e de douăzeci de ani şi are s-ajungă poet mare, mai mare decât maestrul său, judecând după epitetele – nu ornate, ci necesare – cu care maestrul îl recomandă publicului cititor. Iar maestrul ştie mai bine.

Amicul nostru scrie acum mereu într-o gazetă, scrie veşnic. În proză tabără măcar o dată pe săptămână asupra profesorilor de la Bârlad, că nu ştiu să conjuge substantivele şi să decline verbele latineşti, că nu ştiu carte, că învăţământul nostru e în continuu regres graţie mizerabililor profesori ce-i avem în toată ţara. Şi dă soluţii, şi atacă, şi îndreaptă programele, ci citează pe Ziller, şi pe Herbert, şi pe Aristotel. Tabără apoi asupra a tot ceea ce se poate discuta şi face teorii, ferească sfântul să încapi pe mâna lui, că ştie toate şi toate le vede. Iscăleşte cu pseudonime, când ceartă şi dojeneşte. Să nu crezi că nu-şi iscăleşte numele de teamă că va fi dat pe faţă că e pârlitul din Bârlad! Aş! El are tăria convingerilor. Probă e că poeziile le iscăleşte cu numele său. Da! Să-l ştie toţi, mai ales cei din Bârlad. Îţi spun eu că are să ajungă om mare, mai ales că toate poeziile lui sunt înţelese de el şi de maestru, şi azi lumea o să fie biruită prin iahnie şi rasol.

Universul literar, Bucureşti,

XX, nr.2, 14 ian.1902, pag.2