(Titlul original タンポポ– Tanpopo)

Humanitas fiction, Colecţia Raftul Denisei

ISBN 978-973-689-886-0

premiu

La finele anului 1968, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură ca o încununare pentru „măiestria lui narativă, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez“, Yasunari Kawabata scrisese deja, cu intermitenţe, mare parte din romanul Păpădiile.

De fapt, o parte din acesta fusese anterior publicată în foileton în revista Shinchō (între 1964 și 1968). După decernarea prestigiosului premiu, scriitorul Kawabata nu a mai găsit răgazul şi tihna necesare continuării textului, astfel că romanul a rămas neterminat, fiind publicat postum, într-o formă editată, conform notelor din manuscris, de Kaori Kawabata, ginerele autorului.

Recent, în vara acestui an, romanul a văzut lumina tiparului şi în limba română, fascinând cititorul prin atmosfera poetică, visătoare şi scormonitoare lăuntric cu care ne-a obişnuit maestrul japonez al cuvintelor.

După moartea tatălui, tânăra Ineko este afectată de o boală ciudată, pe care nici medicii nu o pot explica decât ca pe o afecţiune psihiatrică – are o cecitate aparte, ce nu-i permite să mai vadă corpul uman. Iubitul ei Hisano  şi cu mama fetei o vizitează la azilul din Ikuta, nereuşind să se decidă dacă internarea fetei este soluţia care poate conduce la vindecarea ei, sau nu. Frământările celor doi vorbesc despre boală şi suferinţă, despre singurătate şi iubire, despre tristeţe şi speranţă – teme predilecte de meditaţie şi introspecţie la Kawabata.

Bărbaţii şi femeile au o legătură din vremuri imemoriale, dinainte să existe graiurile pe pământ. Odată ce acestea au apărut, expresiile relaţiei dintre bărbaţi şi femei au evoluat şi ele, devenind mai subtile şi mai precise. Dar cuvintele sunt doar cuvinte. Chiar dacă dragostea s-a dezvoltat şi a devenit mai complex datorită lor, tot ele au dus uneori şi la dispariţia ei, furându-i trăinicia şi îmbătând-o cu vanitate artificială. Evoluţia cuvântului a fost aliatul dragostei dintre bărbaţi şi femei şi totodată duşmanul ei. Chiar şi azi, iubirea se ascunde de cuvânt, în locuri adânci. Poate că este exagerat să spunem că vorbele de dragoste sunt ca nişte droguri sau ca nişte stimulente. Pentru că nu principiile fundamentale ale dragostei i-au determinat pe oameni să creeze limbajul aferent, acesta   n-are puterea de a crea viaţă, în forma ei fundamentală.

Deşi neterminat, romanul sugerează subtil că deţinătorul continuării este însuşi cititorul, prezent de dincolo de litera tipărită, chiar dacă aparent el lipseşte din poveste. De fapt, ambiguităţile lui Kawabata rămân un semn stabil al măiestriei sale – un filigran fin ţesut între vizibil şi invizibil, între consistenţă şi disipare, între perenitatea gesturilor rituale şi nestatornicia sentimentelor.

Mă întreb însă care au o existență mai certă: lucrurile care apar într-un vis obișnuit, sau cele care sunt în jurul nostru, dar nu le vedem?

Pentru a completa tabloul unei apariţii editoriale de ţinută, sunt plăcut obligată să scriu câteva cuvinte despre traducerea sensibilă şi curgătoare, îndrăznesc să cred chiar impecabilă, făcută de Andreea Sion, cunoscută cititorului roman şi prin alte realizări de marcă, între care aş aminti doar Îngerul decăzut şi Cai în galop de Yukio Mishima (Editura Humanitas), sau În căutarea oii fantastice de Haruki Murakami şi Scandalul de Shusako Endo (Editura Polirom).

Florentina Anton Popa

250 Total Views 1 Views Today