o-fotografie-inedita-cu-pastorel-teodoreanu-militar-si-multe-altele-la-muzeul-literaturii-din-iasi-18521285

Al. O. (Păstorel) Teodoreanu, în uniformă militară de căpitan de artilerie. Fotografia inedită poate fi admirată la expoziţia memorială „Uliţa Teodorenilor” care va avea loc la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi „Vasile Pogor”, în perioada 25 noiembrie 2015 – 10 ianuarie 2016.

 

O zi de vară întârziată în această toamnă lungă mă scosese din orientalele mele obiceiuri sedentare. Hoinărind fără scop şi cu gândul nicăieri, m-am trezit pe malul lacurilor, la celălalt capăt al şoselei jianu. Un vânt călduţ agita frunzele îngălbenite luminos, pe când pe luciul apelor, violete în amurg, o barcă cu pânzele uşor umflate luneca prin aburii străvezii, atrasă parcă de un magnet nevăzut. Peisajul părea un Corot „grandeur nature“, aşteptându-şi Verlaine-ul:

La mèlancolie

Berce deux chants

Mon coeur qui s’oublie

Aux soleils couchants.[1]

În feeria acestei clipe unice şi-n acest cadru măreţ am avut neaşteptatul noroc să-l întâlnesc pe maestrul Ilie Aioanei, marele nostru romancier, muşcând dintr-o pară. Masiv şi adus de spinare, cine n-ar fi ştiut că e fiul unic al unui chiabur cârciumar din Obor l-ar fi luat drept un vânzător de covoare din Asia minoră care, după ce şi-a plasat avantajos marfa, cinează mulţumit şi frugal, sub cerul liber.

– Ce faci, maestre?

– Scriu.

– De ce?

– Cum, de ce?

– Am zis: de ce? M-a luat gura pe dinainte. Voiam să zic: ce?

Maestrul îmi întinse şi mie o pară pe care o scosese din buzunarul vestonului cadrilat şi se opri din mers:

– Ceea ce scriu acum, – începu el cu gura plină – va fi o mare surpriză pentru toată lumea. Îi înfund pe toţi.

Aici se opri din nou şi mă fixă:

– Trebuie să terminăm odată cu badea Ion şi leliţa Ioana, cu voievozi i jupâniţe, cu Sadoveni, cu Rebreni şi – nu te supăra – cu Tudori, Ciauri, Alcazi.

– Cum să mă supăr, maestre, s-ar putea?

– Ne trebuie un roman conceput pe plan european.

– Desigur! E şi timpul!

– Universal!

– Ei, asta-i, vezi!

– Ei bine, dumitale ţi-o pot spune: scriu un roman din viaţa eschimoşilor.

– Foarte interesant!

– Stai puţin! Şi cum crezi că-i prezint?

– ?

– Văzuţi de un chinez!

– Eşti modest, maestre!

– Cum, modest?

– Iartă-mă, te rog, poate că am înţeles greşit. Credeam că vrei să spui că mata eşti chinezul.

– Uite ce-i, – îmi replică maestrul, oţărându-se subit – eu voiam de mult să ţi-o spun: dumneata suferi de o meteahnă…

– Crede, maestre…

– Ce să mai cred, domnule, că toţi te ştiu: prea le iei toate în zeflemea!

– Nu m-am gândit!

– Te-ai gândit, nu te-ai gândit, asta este! Barem de ai fi scris în viaţa dumitale măcar un sfert din cât am scris eu!… şi încă!

– Îmi pare rău!

– Lasă-mă, domnule! Prea ne crezi pe toţi proşti, ignoranţi şi caraghioşi!

– Vai, maestre!

– Nu te mai preface, că te cunosc eu bine! Ai putea să-mi spui care e scriitorul nostru – şi vorbesc, fireşte, numai de cei de valoare – căruia să nu-i fi adresat dumneata măcar o epigramă?

– Un obicei prost, maestre, recunosc, dar nu prea le public şi le şi uit.

– N-are a face: circulă! Ş-apoi, cei vizaţi nu le uită. Crezi dumneata că puţini duşmani ţi-ai făcut?

– De asta… je m’en bat l’oeil.[2]

– Ambaloi, ambaloi, dar ascultă-mă pe mine, n-ai să faci carieră cu ambaloi.

– Fac şi eu ce pot!

– Mie, îţi mărturisesc sincer, cu toate cusururile dumitale, îmi eşti simpatic. De aceea, ca mai în vârstă, îmi dai voie să-şi dau un sfat: mai lasă epigramele şi nu te mai ţine aşa fudul!

– Eu, fudul?

– Faţă de confraţi.

– Nu mi-a spus-o nimeni!

– Ţi-o spun eu!

– Şi ce te face să crezi asta?

– Felul dumitale de viaţă!

– Nu-nţeleg!

– Îţi explic: prea te ţii departe de confraţi.

– Ocupaţiile, maestre… şi modestia, crede-mă!

– Despre asta, să nu mai vorbim.

– Mă poţi crede pe cuvânt.

– În orice caz, n-ar strica să vii măcar din când în când pe la „Café de la Paix“, să iei un jvarţ cu confraţii.

Aş calomnia dacă aş susţine că maestrul nu scria ca toată lumea schwartz, dar e tot atât de adevărat că, precum s-a scris, pronunţa jvarţ.

– Eu nu beau jvarţ, zic.

– Las-o cu cele materiale, vorbesc de cele spirituale. Mai iei şi dumneata parte la o discuţie interesantă şi păstrezi contactul cu scriitorii, cu presa, căci, să vorbim drept: cine se mai ocupă astăzi de literatura dumitale?

–  Cititorii! Îi răspund cinic.

– Nimic de zis, dar ţi-ar strica oare niscaiva articole elogioase pe la cele cotidiane de mare tiraj?

Forse che si[3]

– Lasă, domnule, că prea te crezi!

Ajunsesem în faţa cafenelei:

– Nu intri?

– După mata, maestre!

* * *

Mulţumită maestrului care m-a prezentat celor pe care nu-i cunoşteam, mi s-a făcut şi mie un locşor la masa intelectualilor. Centrul atenţiei generale era gonfalonierul versului patriotic, poetul Florinel Guguştiuc, demobilizat în 1918, după doi ani de front. Era înconjurat de ziarişti, romancieri, nuvelişti, eseişti şi alţi domni poeţi.

La faţă tuciuriu, cu păr bogat (pana corbului), mieros la vorbă şi languros în priviri, părea mai degrabă un cobzar şomer, decât un rapsod al „marei epopei“. Sergent TR, fusese trimis ca reporte de război la dispoziţia unei unităţi de aviaţie.

Cum a descins în satul în care era cartiruită, a trimis cărţi poştale Preşedintelui S.S.R. şi tuturor cunoscuţilor, de înţelege, de undeva, de pe front.

Două luni, cât a stat în cantonament la acea unitate n-a trimis nici un reportaj (nu era genul lui). A început în schimb un mare poem în versuri, intitulat „Aripi tricolore“. Cum purta încă uniforma zburătorilor, ca să evit discuţiile literare în care mi-ar fi putut scăpa vreo prostie, compromiţându-mă astfel iremediabil în faţa acestui cerc select, îl întreb cu sfială:

– Ce impresie v-a produs primul zbor, maestre?

– Păi, eu nu zbor!

– Atunci, iertaţi-mi indiscreţia, de ce purtaţi uniformă de aviator?

– Eu sunt al escadrilei.

– Aşa, da! Dar nu v-a tentat niciodată zborul… aşa… pentru documentare.

– Poezia, domnul mieu, se face cu intuiţie, nu cu documentare.

Expresia asistenţei spunea clar: „Ai văzut, dacă te pui cu maestrul?“

Indulgent, maestrul mi-a explicat totuşi:

– Zborul e foarte periculos. Şi dacă eu, sergentul Florinel Guguştiuc, ar fi trebuit, poate ca în calitate de reporter, să mă sui măcar o dată în avion, poetul Florinel Guguştiuc mi-o interzice. Dacă, ferească Dumnezeu, cade un pilot, alt pilot vine şi-i ia locul. Când cade un poet însă, cine şi cum îl mai poate înlocui?

În faţa acestui argument peremptoriu, am tăcut ruşinat.

– Mă mir că nu v-aţi cunoscut până acum, interveni la timp maestrul Aioanei.

– N-am avut onoarea, îngăimai intimidat, dar opera…

– Ar trebui să-i vezi biblioteca, urmă el. Dacă eşti amator de ediţii rare, ai ce vedea. Şi adresându-se poetului: Ai mai pescuit ceva?

– Chiar ieri, – a răspuns poetul, – cineva care venea din străinătate mi-a vândut pentru cinci sute de lei o ediţie princeps din Boileau.

– Din ce an? îndrăznesc eu.

– 1800!

– Ediţie princeps? insist, prinzând curaj.

– Desigur! E şi semnată.

– De cine? continuai înveselit.

– De cine? De Boileau!

– La 1800?

– O am acasă!

– Vă cred, maestre, dar mi se pare că Boileau a trăit în secolul al XVII-lea.

– E o părere: eu am cartea!

Maestrul Aioanei, care se sculase de la masă, reveni lămuritor:

– Dragă Florinel, – zice, – îmi pare rău, dar domnul are dreptate. Am telefonat nevestii să caute în dicţionar şi mi-a răspuns că Boileau s-a născut în anul 1636.

Poetul se însenină:

– Boileau, am zis?

– Boileau, confirmară toţi.

– Discuţie inutilă, – urmă poetul cu seninătate, – voiam să zic Rabelais!

* * *

Odată controversa pusă la punct, mi-am luat respectuos rămas bun de la maeştri, luând-o repejor spre Piaţa Teatrului, să iau un vermut cu ignoranţii, la Dragomir.

 

1943

Din volumul „Berzele din Boureni

Editura Tineretului, 1957

 

[1] Şi melancolia/ Leagănă ca un/ Cânt inima-n vraja/ Sorilor ce apun. (n.a.)

[2] Expresie în limba franceză, echivalentă cu „puţin îmi pasă“. (n.r.)

[3] Poate că da… (n.a.)