Traducere şi adaptare: Nicu Gecse

Sredni Vashtar

Grafică de Nicu Gecse

Conradin avea doar zece ani, iar doctorul şi-a exprimat părerea profesională că băiatul n-are să mai trăiască alţi cinci ani. Doctorul era răutăcios şi ramolit, estimarea lui nu făcea doi bani, doar că de această dată îi era susţinută de doamna De Ropp, a cărei părere era demnă de crezare în aproape orişicare privinţă. Doamna De Ropp era verişoara şi tutorele lui Conradin, aşa că în ochii lui ea echivala cu cele trei cincimi din lume ce sunt necesare, neplăcute şi reale, în vreme ce restul de două cincimi, în permanent antagonism cu cele dintâi, reveneau în egală măsură lui însuşi şi imaginaţiei sale. Într-una din zilele trecute, Conradin presupusese că avea să moară curând sub presiunea dominatoare a lucrurilor îngrijorătoare şi necesare: boala, restricţiile sufocante şi lâncezeala prelungită. Dacă n-ar fi fost imaginaţia lui, aţâţată de imboldul singurătăţii, băiatul s-ar fi stins din viaţă cu mult timp în urmă.

Doamna De Ropp n-ar fi recunoscut niciodată, nici chiar în momentele ei de mare sinceritate, că nu-l plăcea pe Conradin, chiar dacă ar fi putut fi vag conştientă că preocuparea ei de a-i sta mereu împotrivă băiatului, chipurile „pentru propriul lui bine“, era o îndatorire pe care ea n-o aprecia ca deosebit de enervantă. Conradin îşi ura verişoara cu sinceritate disperată, pe care era capabil să o mascheze perfect.

Acele câteva plăceri pe care el le putea născoci pentru sine câştigau o savoare aparte din probabilitatea ca ele să nu-i fie pe plac rudei sale, al cărei acces pe tărâmul imaginației lui era blocat – aşa cum se cuvenea oricărui lucru necurat, care n-ar trebui să găsească vreo intrare.

În grădina plictisitoare şi tristă, supravegheat de atât de multe ferestre gata să se deschidă ca să-i spună să nu facă asta sau aia, ori să-i aducă aminte că e vremea să-şi ia doctoriile, Conradin întâlnea puţine lucruri atrăgătoare. Îi era cu gelozie interzis să culeagă din puţinii pomi fructiferi de acolo, de parcă ar fi fost exemplare rare din specia lor care creşteau într-un ţinut arid; probabil ar fi fost greu de găsit vreun grădinar negustor care să dea zece şilingi pe toate fructele pe care le produceau aceştia într-un an. Într-un colţ uitat, aproape ascunsă de un arbust întunecat, se găsea un mic adăpost de scule abandonat, de o mărime respectabilă, iar în interiorul lui Conradin îşi găsi refugiu, unul care lua fie aspect de cameră de joacă, fie de catedrală. Îl populase cu o legiune de fantasme familiare, evocate în parte din fragmente de istorie, în parte din mintea lui, dar era totodată mândru că găzduia doi locatari în carne şi oase. Într-un colţ stătea o găină cu pene pestriţe şi rare, faţă de care copilul nutrea o afecţiune aproape neţărmurită. Mai în spate, în beznă, era o cuşcă mare, împărţită în două compartimente, unul dintre ele fiind îngrădit cu bare de fier apropiate între ele. Acela era lăcaşul unui dihor domestic mare, pe care un prieten, băiat de prăvălie la măcelar, i-l procurase pe ascuns, cu tot cu cuşcă, în schimbul unui mic tezaur de monede de argint pe care el le strânsese în secret. Lui Conradin îi era îngrozitor de frică de acea fiară mlădioasă, cu colţi ascuţiţi, dar tot ea constituia comoara lui cea mai de preţ. Prezenţa animalului din adăpostul de scule era motivul unei fericiri secrete şi înfricoşătoare, care trebuia ascunsă cu mare grijă de Femeie, aşa cum obişnuia el să-i zică în gând verişoarei. Şi într-o bună zi, cine ştie cum, băiatul i-a născocit animalului un nume minunat, iar din acel moment jivina i-a devenit băiatului zeu şi religie. Femeia se încredinţa religiei o dată pe săptămână, într-o biserică din împrejurimi, şi-l obliga pe Conradin să o însoţească, dar serviciul religios era pentru băiat un ritual străin în casa lui Rimon. În fiecare joi însă, în liniştea întunecată şi mucegăită a adăpostului de scule, într-un ritual mitic şi elaborat, el se prosterna dinaintea cuştii mari de lemn în care sălăşluia Sredni Vashtar, marele dihor. Punea pe altarul lui flori roşii, când era vremea lor, şi mure stacojii iarna, fiindcă era un zeu interesat îndeosebi de aspectul feroce şi impulsiv al lucrurilor, spre deosebire de religia Femeii, care, din câte putuse observa Conradin, mergea cu paşi mari în direcţie opusă.

La sărbătorile mari, presăra nucşoară dinaintea cuştii lui, o cerinţă aparte a ofrandei fiind aceea că nucşoara trebuia să fie neapărat furată. Sărbătorile erau variabile ca apariţie, fiind stabilite anume pentru a sărbători vreun eveniment trecut. O dată, când doamna De Ropp a suferit vreme de trei zile de o acută durere de dinţi, Conradin a derulat un festival de-a lungul celor trei zile şi aproape că s-a convins de faptul că Sredni Vashtar fusese personal responsabil de respectiva durere de dinţi. Dacă suferinţele ar mai fi durat încă o zi, rezervele de nucşoară s-ar fi epuizat.

Găina pestriţă n-a fost niciodată atrasă în cultul lui Sredni Vashtar. Conradin stabilise mai demult că ea era anabaptistă. Nu pretindea să aibă nici cea mai vagă idee despre ce însemna să fii anabaptist, dar spera în sinea lui că era vorba despre ceva îndrăzneţ şi nu foarte respectabil. Doamna De Ropp era temelia pe care el construia imaginea respectabilităţii şi o detesta.

După o vreme, faptul că băiatul zăbovea în adăpostul de scule îi atrase atenţia supraveghetoarei lui.

– Nu e bine pentru el să-şi facă de lucru acolo pe orice vreme, decise ea prompt şi, într-o dimineaţă, la micul dejun, anunţă că găina pestriţă fusese vândută şi luată de cumpărător în noaptea precedentă. Cu ochii ei miopi îl fixă pe Conradin, aşteptându-se ca el să izbucnească în manifestări ură sau tristeţe, pentru care era deja pregătită să-l mustre cu percepte şi raţionamente adecvate. Dar Conradin n-a spus nimic; nu era nimic de spus. Probabil că ceva anume de pe faţa lui albă ca varul o linişti pe moment, fiindcă în după-amiaza aceea, la ora ceaiului, apărură pe masă felii de pâine prăjită, delicatese pe care în general le excludea din meniu, sub pretextul că iar putea face rău lui Conradin, dar şi pentru faptul că „îi dădeau de lucru“ – o jignire de moarte în ochii femeii din clasa medie.

– Credeam că îţi place pâinea prăjită, exclamă ea cu un aer ofensat când observă că băiatul nici nu s-a atins de specialitatea zilei.

– Câteodată, răspunse Conradin.

În noaptea aceea, în adăpostul pentru scule apăru o modificare în venerarea zeului din cuşcă. Până atunci Conradin obişnuise să îi cânte laude, atunci ceru o favoare.

– Fă un singur lucru pentru mine, Sredni Vashtar.

Acel anume lucru n-a fost specificat. De vreme ce Sredni Vashtar era un zeu, trebuie că el ştia despre ce era vorba. Şi, înăbuşindu-şi un suspin în timp ce privi spre colţul celălalt, acum gol, Conradin se întoarse în lumea pe care o ura atât de mult.

Şi în fiecare noapte, în întunericul prielnic din dormitorul lui, şi în fiecare seară, în înserarea din adăpostul de scule, litania amară a lui Conradin continua: „Fă un singur lucru pentru mine, Sredni Vashtar.“

Doamna De Ropp a observat că vizitele la adăpostul de lemn n-au încetat şi într-o zi a mai întreprins o deplasare în inspecţie.

– Ce ţii încuiat în adăpostul acela? l-a întrebat ea. Cred că sunt porcuşori de Guineea. Voi avea grijă să fie luaţi.

Conradin îşi strânse buzele, dar Femeia îi cotrobăi prin dormitor până îi găsi cheia ascunsă cu grijă şi numaidecât merse jos la adăpostul de scule pentru a-şi desăvârşi descoperirea. Era o după-amiază rece şi Conradin fusese obligat să rămână în casă. De la fereastra cea mai îndepărtată a sufrageriei uşa adăpostului putea fi văzută şi dincolo de colţul tufişului, aşa că băiatul se postă exact acolo. O văzu pe Femeie intrând şi atunci şi-o imagină deschizând uşa cuştii sacre şi chiorându-se cu ochii ei miopi la patul gros de paie unde zeul lui sta ascuns. Poate că în neîndemânarea ei nerăbdătoare va încerca să împingă paiele cu mâna. Şi Conradin îşi repetă pătimaş rugăciunea pentru ultima dată. Numai că în timp ce se ruga ştiu că nu crede. Femeia avea să apară dintr-o clipă în alta cu acel surâs încruntat pe care el îl ura atât de mult şi, într-o oră sau două, grădinarul are să-i ia zeul minunat, care n-are să mai fie zeu, ci un dihor de culoare cafenie, într-o cuşcă. Şi ştia că Femeia avea să iasă învingătoare întotdeauna, cum o făcea acum, şi că persecuțiile, tirania şi înţelepciunea ei superioară aveau să-l îmbolnăvească şi mai mult, până când, într-o zi, n-are să-i mai pese de nimic şi se va dovedi că doctorul a avut dreptate în privinţa lui. Şi, apăsat de suferinţa şi nefericirea înfrângerii lui, începu să cânte sfidător, cu voce tare, un imn pentru idolul lui ameninţat:

Sredni Vashtar înainta,

Gândurile lui erau roşii şi colţii lui albi.

Duşmanii lui cerură pace, dar el le aduse moarte.

Sredni Vashtar cel chipeş.

Apoi, brusc, încetă să mai cânte şi se apropie de fereastră. Uşa adăpostului rămăsese încă deschisă, aşa cum fusese lăsată, iar minutele treceau. Erau minute lungi, dar cu toate acestea treceau. Privi graurii care alergau şi zburau în grupuri mici de-a lungul gazonului; îi numără iar şi iar, cu un ochi atent permanent la uşa care se legăna. O servitoare cu mutră acră intră pentru a pregăti masa de ceai, dar Conradin continuă să stea acolo în picioare, aşteptând şi privind. În sufletul lui speranţa crescuse de-un cot şi o privire de triumph începu să-i strălucească în privirea care până atunci nu cunoscuse decât răbdarea melancolică a înfrângerii. În respiraţia lui, cu bucurie ascunsă, începu imnul de mulţumire pentru victorie şi devastare. Şi ochii lui fură răsplătiţi pe dată: pe uşa aceea ieşi o jivină, lungă, scundă, cu blana în tonuri de galben şi cafeniu, cu ochii clipind din cauza luminii asfinţitului şi cu pete întunecate şui umede în jurul blănii fălcilor şi a gâtului. Conradin se lăsă în genunchi. Grozavul dihor îşi croi drum spre un pârâiaş din capătul grădinii, bău preţ de o clipă, apoi traversă un mic podeţ de lemn şi se ascunse în tufişuri. Aşa se încheie trecerea lui Sredni Vashtar.

– Ceaiul este gata, anunţă servitoarea cu faţă acră. Unde este stăpâna?

– A coborât la adăpostul de scule de ceva timp, îi răspunse Conradin.

Şi, în vreme ce servitoarea coborî să-şi invite stăpâna la ceai, Conradin pescui o furculiţă pentru pâine din sertarul lateral şi începu să-şi rumenească o felie de pâine. Şi, cât timp o arămi, cât timp o unse cu unt din belşug şi începu să se bucure că o mestecă tacticos, Conradin ascultă zgomotele şi pauzele dintre ele ce soseau în spasme repezi de dincolo de uşa sufrageriei. Strigătul tare şi prostesc al servitoarei, corul de întrebări iscate din zona bucătăriei, paşii ezitanţi şi trimişii grăbiţi să caute ajutor prin vecini, apoi, după o pauză, suspinele speriate şi paşii târşâiţi ai celor care cărau o povară grea în casă.

– Cine are să-i spună bietului copil? Eu n-aş putea nici să mor! exclamă o voce piţigăiată.

Şi, în vreme ce dezbăteau chestiunea între ei, Conradin îşi perpeli o altă felie de pâine.

1910/1911