Elefantul în bostănărie a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 1999, la Editura Media Tech. Eu am ajuns să-l citesc abia în 2002, pe când eram redactor la Editura Nemira şi, pregătind apariţia primului volum din romanul SF Abaţia, am încercat să aflu mai multe despre autorul al cărui manuscris îl aveam pe birou.

De atunci am rămas cu impresia că „Elefantul…“ are toate ingredientele unui un roman pentru tineret care să devină best-seller şi pe care cititorii adolescenţi l-ar fi putut propulsa cu nonşalanţă alături de faima Cireşarilor lui Constantin Chiriţă. N-a fost să fie aşa, chiar dacă romanul a fost reeditat în 2007 şi stocurile s-au epuizat.

Şi fiindcă în numărul Ficţiuni din noiembrie 2015 am ales texte cu bostani, am apelat la bunăvoinţa lui Dan Doboş, rugându-l să ne permită să publicăm un fragment, la alegerea sa. Cum autorul a acceptat cu eleganţă şi dezinvoltură să ne împlinească amintita rugăminte, ne facem datoria de a-i mulţumi şi pe această cale, lăsându-vă să vă delectaţi cu fragmentul ce urmează.

Nicu Gecse

elefantul-in-bostanarie_1_fullsize

Cristina mă privea stând într-un cot. Sânii ei, iritaţi de poziţia ciudată, se ridicau strâmb să mă împungă. Făcusem dragoste ca doi şobolani de laborator şi fusese prima dată când am simţit-o aşa cum ar trebui să fie o femeie: cu gândul numai la cel care o iubeşte. De obicei, îmi spunea bancuri sau pur şi simplu ţipa atât de tare încât afla toată lumea ce facem. Nu că mi-ar fi păsat… Acum însă mă strânsese lin în braţe şi se lăsase în voia mea, ca undele calde ale unui fluviu pe care îți imaginezi că-l poți străbate lesne. Uimit de pasivitatea ei, o iubisem cât de gingaş mă pricepusem.

– Cine e Mihaela?

– O tipă… fără importanţă.

Atunci, fulgerător, Cristina m-a zgâriat în dreptul inimii cu unghia degetului mare. Am tresărit violent şi am apucat-o violent de înche­ietură. Mă ustura grozav. O picătură de sânge ca o mărgică ţâş­nise afară umplându-şi o rotunjime de mărgică.

– Ce dracu…?

– Să nu mă minţi!

– Ai înnebunit?

Cristina se aplecă şi linse picătura rubinie.

– Toţi vă cred foarte potriviţi unul pentru altul.

– Şi de când asculţi tu ce spun ceilalţi?

Cristina mi-a luat mâna şi mi-a aşezat-o peste pântecele ei. Jos, acolo unde fetele îs netede iar femeile își amintesc de cezariană.

– Când ceea ce spun ceilalţi vibrează aici, ascult întotdeauna.

Părul ud îi împletea fractali pe pielea smeadă.

– E clar. Te-ai dilit! De unde ţi-a venit ideea asta că…

Cristina a sărit pe mine şi mi-a prins amândouă mâinile cu o forţă pe care nu i-o bănuisem niciodată.

– Ascultă, Mircea Stoian. O fac de la paişpe’ ani. Dar nicio­da­tă nu m-am simţit ca acum. Şi, mai ales, niciodată nu am avut doi prieteni deodată. Niciodată. Dacă îmi dai papucii, fă-o clar!

Apoi a început să plângă. Mi-am strâns hainele şi am plecat aca­să. Ca să îmi păstrez o urmă de sănătate mintală, am presupus că trebuie să-i vină ciclul şi e indispusă.

Ceea ce nu am spus însă nimănui este că, deşi toate celelalte zgâ­rieturi pe care le-am căpătat vreodată s-au vindecat perfect, cea pe care mi-a făcut-o atunci Cristina este încă vizibilă. Atunci am învă­ţat că pântecele fetelor e mai mult decât suport pentru buric.

– Şi tu ce părere ai? Ne potrivim cu adevărat?

Mihaela şi-a muiat buzele în coniac şi m-a privit peste ochelarii pe care îi recuperase din poşetă după ce fusese cât pe ce să dărâme fra­piera.

– N-a venit încă vremea să comitem lucrurile pentru care suntem potriviţi.

Am zâmbit.

– Crezi că vor să ne căsătorească?

– Le-ar plăcea.

Mihaela a continuat repede:

– Spune-mi ce căutăm aici, irosind banii bunicului tău şi preţiosul tău timp?

Am lăsat întrebarea ei să plutească în aer, ca o nesimţită ce era, iar Mihaela a profitat de ocazie ca să-şi aprindă o ţigară.

– Cum vor fetele să fie iubite?

Mihaela a tuşit violent, aproape înecându-se cu fumul.

– E o întrebare idioată. În ciuda unei păreri extrem de răspândite în cercul tău de prieteni, fetele sunt şi ele oameni. Îndreptăţite adică la diversitate.

Se înroşise şi era tare frumoasă. I-am spus-o, m-a băgat în… maică-mea, așa că am continuat.

– Nu cred că m-am exprimat bine. Dacă ar fi să stabileşti un tipar, cel mai general cu putinţă, ce crezi că vrea de la un băiat o fată de şapte­spre­zece ani?

– Tandreţe şi romantism, poate… Nu e drept! Vrei să foloseşti toa­te astea împotriva mea!

Am clătinat din cap.

– Cuvântul „împotrivă” implică o anumită participare afectivă, depla­sată în cazul nostru. Şi apoi, tu nu ai fost niciodată fată. Dintr-un anu­me punct de vedere, metaforic evident, te-ai născut femeie.

Mihaela şi-a dus mâinile la gură şi mi-a spus printre degete:

– Bănuiesc că, de obicei, în momentul acesta al discuţiei, primeşti asigurări de genul: Nici nu mai sunt fată sau Nu m-am culcat cu nimeni. Va trebui să fii mult mai abil, dacă doreşti să afli….

M-am ridicat brusc şi scaunul a căzut cu zgomot. Mihaela s-a spe­riat şi, înainte de a apuca să se ferească, am sărutat-o pe gură. Brutal, umed, violator. I-am sorbit tot sufletul.

Deşi acum îmi amintesc cu mare claritate, atunci am trecut peste amănuntul pasivităţii ei totale. Nu a răspuns, dar nici nu m-a evitat. Sufletul? Avea gust a scorțișoară.

– Dacă aş dori să-ţi… fac ceva, crede-mă, aş proceda mai degrabă aşa. După cum, dacă aş vrea să aflu dacă mai eşti virgină, aş pune mâna. Dar astăzi vreau doar să fim prieteni, să vorbim. Spune-mi dacă nu poţi.

Aranjându-şi o şuviţă de păr care evadase de sub clama cu care fusese prinsă probabil cu multă greutate, Mihaela mi-a spus zâm­bind:

– Eşti un golan de animal! Dar chiar şi celor mai simandicoase şi mai timi­de dintre noi le face bine o vizită la grădina zoologică. Nu cred că vrei doar să vorbim, dar o să-ţi fac pe plac.

Am turnat vin în pahare.

– N-am să vorbesc în general. Dar, dacă te interesează ce cred eu despre şansele tale de a o iubi platonic şi curat pe mândra aia dintr-a unşpea, atunci părerea mea e că îţi pierzi timpul. Nu aveţi nimic în comun. Şi când spun asta mă refer nu neapărat la felul în care săruţi şi nici la forţele pe care le poţi mobiliza pentru a oferi unei fete, dintr-un simplu capriciu, o seară extraordinară ca asta. Cred doar că, având totul, ai devenit prin definiţie bun. Bun în sensul biblic al cuvântului. În felul tău crezi în dreptate, în frumos, visezi la o Cosânzeană pură ca o călugăriţă dintr-o mănăstire de la Polul Nord. Pe tine te cred în stare să iubeşti pur, aşa cum poate trebuia să o fi făcut de prima dată.

Mihaela a sorbit gânditoare din vin:

– E distractiv, ştii? Într-un fel, experienţa ta cu Cristina a repre­zen­tat şi un fel de viol. Ai sărit direct peste pârleazul celor două dece­nii. Ţi-a furat doi sau trei ani după care acum tânjeşti. Dacă speri ca Ilinca să fie cheia de la această lăcată…

I-am spus că tocmai condamnarea unanimă la moarte pe care o rostea toată lumea în legătură cu iubirea mea pentru Ilinca mă făcea să fiu mai aprig. Era un cerc vicios în care mă roteam cu o viteză din ce în ce mai mare. Cât despre incompatibilitatea dintre orizontul meu şi cel al Ilincăi, credeam că atât ea cât şi Dragoş încercau să-şi atribuie merite în mod artificial: numai noi reuşim să vorbim cu tine, numai noi te putem înţelege…

Mihaela a ridicat mâna şi m-a oprit cu un gest.

– Starea naturală a fetelor este fuga după o dragoste împlinită. Spu­ne-i sex, spune-i cum vrei! Gândeşte-te că acum trei sute de ani am fi fost bătrâne deja. Şi am fi purtat după noi măcar doi plozi. Tot ceea ce eludează aceste legi este într-o stare de anormalitate şi va tinde în mod natural să se îndrepte. E riscant să te îndrăgosteşti de o infirmitate temporară cum e inocenţa…

Ştiam că Mihaela era destul de cinică şi, de cele mai multe ori, sen­te­nţioasă. Cu toate că veniserăm la restaurant pentru a căpăta răs­pun­suri, spusele ei mă făcuseră să cred că e cumva geloasă. Şi de aceea nu am pus prea mare preţ pe ele.

La câteva minute după ce Mihaela a încetat să mai vorbească despre şansele mele de a iubi platonic, pe uşa separeului a băgat capul Costică, şoferul personal al bunicului.

– Am venit că, dacă beţi ceva, să vă duc acasă. Vă aştept în maşi­nă, nu vă faceţi griji.

Oricum, nu-mi făceam. Era plătit neruşinat de bine.

Când a venit prepeliţa, ne-am privit în ochi şi am gustat, încercând să ne folosim de tacâmurile ciudate pe care ni le puseseră pe masă. Eu m-am plictisit primul de tentativele jalnice de a colecţiona carnea de pe oscioarele acelea mici şi am luat copanul în mână.

– Omule, că altfel ţi-aş spune dar mi-e că ai să mă pui să plătesc consumaţia, aici nu se poate mânca şi ceva după care să nu-ţi fie foame??

– Dar ce are prepeliţa asta? am întrebat, continuând să fugăresc o şuviţă neagră de carne care ar fi putut fi foarte bine şi o bucată din talpa de la bocancul stâng al bucătarului.

– E prea…

Am dat din cap.

– Da. E cam…

– În nici un caz nu e ca…

– Să nu spui, că ne dau ăştia afară pe brânci.

– Şi, nu merită?

– Ne scriu pe toacă! am încercat eu să salvez situaţia.

– Ei şi? Cum vrei să poţi iubi ardent dacă te nutreşti cu zburătoare anemice? Probabil animalul ăsta s-a sinucis din dragoste, atât era de bleg.

Până la urmă ne-au dat o pizza mare. Dar chelnerul a strâmbat din nas şi ne-a întrebat cu vădit resentiment:

– Vă las Grasa de Cotnari? de parcă împerecherea divinei licori cu turta italiană ar fi fost un fel de perversiune.

– Nu! Ştii ceva? Ia du şi sticla asta de aici. Şi împinge-ne două beri adevărate…

Am sporovăit toată seara, mult după ora zece, când, cel puţin teo­re­tic, Mihaela trebuia să ajungă acasă. La despărţire, i-am sărutat mâna şi i-am spus:

– Am fost un prost. Ar fi trebuit să încerc să te cunosc atunci când mi-a spus bunicul.

Mihaela m-a mângâiat pe obraz.

– Mă înspăimânţi. Te ştiu de ceva timp, dar nu te-am simţit nicio­dată atât de hotărât. Şi, ca să nu spui că mi-ai dat degeaba de mâncare în seara asta, am să-ţi dau totuşi un sfat. Pune-o la încercare în prezenţa unui arbitru.

De obicei, când spunea astfel de lucruri, folosea un ton de zefle­mea. În seara aceea mi s-a părut că vorbeşte altfel. Dar, ameţită de ma­gia orelor care se scurseseră, mintea mea nu a fost în stare să pună această nuanţă decât pe seama celor două pahare de coniac pe care le băuse Mihaela. Înainte de cele două beri.

Pe drum spre casă, mă hotărâsem deja. Aveam aproape patru zile s-o conving pe Ilinca să se ia de mână cu Maricica şi să meargă cu mine şi cu Dragoş la vila bunicului de la munte. Ştiam din proprie expe­rienţă că dacă vrei să încerci ceva – o maşină, o fată, o casă – week-end-ul este un poligon excelent.

Volumul e disponibil pe elefant.ro