În grădina ei de la marginea satului, Baba vinde bostani în fiecare zi.

— Du-te să cumperi şi tu vreo doi, Radule, îi spune Anica nepotului născut şi crescut la oraş, venit în vizită pentru prima oară în anul ăla. Îi dă ieftin, că nu din asta trăieşte ea.

— Da’ din ce trăieşte, mamaie?

— De und’ să ştiu io, băiete? Da’ tot satu’ zice că nu trăieşte din asta. Cică astă iarnă, când a cumpărat toată gospodăria, nu s-a tocmit deloc la preţ… Uite, ia roaba şi ia de-aci cinci lei, pentru doi bostani mari, şi vezi c-o găseşti în grădina din spatele casei. Da’ nu da buzna, strigă întâi, la poartă: „Babă Floare!” Strigă tare, de trei ori, şi-aşteaptă. Nu intra decât după ce miaună de trei ori o pisică. C-altminteri te rupe câinele.

— E mare câinele, mamaie?

— Da’ boala-l ştie? Nu l-a văzut nimeni, niciodată. Numai noaptea-l auzim cu toţii lătrând, sau chiar urlând la lună… Şi nici pisica n-a văzut-o nimeni…

— Ce tot vorbeşti, mamă? se miră Ileana, mama băiatului. Aşa se spun acum pe-aici poveştile?

— Ei, asta-i! Nu-i poveste! Stai să vină soră-ta şi frate-tu cu-ai lor, să-ţi spună şi ei că nu-i poveste!

— Dacă nu-i poveste, atunci nu-mi place. Oricum, nu trimit acolo băiatul. Mai bine mă duc eu să-ţi cumpăr bostanii.

— Păi m-aş duce chiar eu, Ileano, că doar nu-s chiar atât de bătrână, şi bostani buni ca ăia n-am mai mâncat de când mă ştiu. Iese din ei o minune de plăcintă! Da’ nu le vinde bostani decât copiilor. Şi-am tot trimis ceilalţi nepoţi, da’ cică Baba le-a spus că anu’ ăsta să nu mai vină… Că nu e bine pentru ei… nu mai mult de trei ori într-o singură toamnă.

— Doamne apără şi păzeşte! exclamă Ileana, uitând că nu mai crede de mult în Ăl de Sus şi făcându-şi şi-o cruce pe deasupra. Nu te duci nicăieri, Radule, până nu mai vorbesc şi cu altcineva de baba Floarea asta. Floarea şi mai cum? S-o caut pe net, nu se poate să nu fi scris nimeni nimic despre toată istoria. Sau poate să caut „Floarea şi bostanii”… Am tableta în geantă…

— N-o să găseşti nimic pe netu’ ăla, de vă daţi în vânt după el cu toţii… Când vrea careva să scrie despre ea, i se goleşte bateria, ori se-ntrerupe curentu-n tot satu’. Şi vreo doi trei au încercat s-o pozeze pe furiş, da-n poză n-au ieşit decât bostanii…

— O fi extraterestră, spune Radu, cu ochii strălucindu-i de încântare.

… … …

— Nu-i extraterestră, Radule! Da’ de unde! Nici gând, nici gând! se ambalează Nicu, amuzat şi oarecum revoltat.

Radu se uită lung la soarele care se chinuie să mângâie orizontul coborându-şi roşeaţa printre nori, pe urmă îşi măsoară, scurt, cu privirea, propria umbră dezlânată şi, în final, ochii i se îngustează, pironindu-se asupra vărului său.

Sunt cocoţaţi pe gardul de piatră din fundul curţii, bălăngănind-şi picioarele – doi băietani de câte treisprezece ani, retraşi departe de restul clanului reunit, ca să vorbească „de-ale lor”.

— Da’ tu de unde ştii, Nicule?

— Păi, dac-ar fi extraterestră, de ce ar vrea să-ntinerească?

— Vrea să-ntinerească?!

— Vrea. Şi poate.

— Poate să-ntinerească?!!!

— Da, zice Nicu, privindu-l pe Radu în ochi cu cel mai serios aer din lume. Pe urmă se uită în jur, parcă vrând să se asigure că nu trage nimeni cu urechea, şi continuă, în şoaptă. N-ar trebui să-ţi spun, am jurat că nu spun nimănui care n-a trecut pe la ea, dar simt că ţie îţi pot spune… pentru că… pentru că…

— De ce? întreabă Radu, cu ochii strălucindu-i iarăşi, când celălalt pare totuşi să ezite.

— Păi…

Nicu respiră adânc, se mai uită odată în jur, şi începe:

— Când te duci prima oară acolo, îţi spune: „Dau doi bostani pentru cinci lei şi cinci zile.” Şi tu te uiţi ca prostu’, şi ea îţi explică: „Cinci zile din povara care-mi apasă umerii. Eu întineresc cu cinci zile, tu-mbătrâneşti cu cinci. O nimica toată.” Şi tu te sperii şi dai să fugi, şi ea se uită la tine prin ochelarii rotunzi, şi are-n ochi atâta blândeţe… „Gustă din plăcinta mea cu bostan”, te îmbie pe urmă, „să vezi ce bună e… cea mai bună din lume… Nu te costă nimic, şi e bunăăă…” Şi ţie ţi-e mai puţină frică, da’ tot îţi e, şi te gândeşti că vrea să te otrăvească, să te drogheze, ţi-aduci aminte de toate poveştile cu vrăjitoare, şi ea, o babă mărunţică, îmbrăcată în verde, fără să se ridice de pe bostanul pe care stă, îţi arată măsuţa de alături, pe care abia au loc două farfurii imense, una cu plăcinte mari, cu miez de un portocaliu cum n-ai mai văzut, pufos şi, cumva, ştiu eu, parcă rupt dintr-un soare străin şi blând, şi alta cu semiluni, la fel de portocalii, de… „Bostan copt”, spune ea, „dacă nu-ţi fac cu ochiul plăcintele, gustă o felie de bostan…” Şi vocea ei susură, şi toarce ca o pisică, şi apare şi pisica – nu-i adevărat că n-a văzut-o nimeni, şi are blana portocalie ca dovleacul, şi e dolofană ca un dovleac, şi ţi se freacă de picior, şi tu te gândeşti că pisicile vrăjitoarelor sunt negre, şi parcă nu-ţi mai e frică, nu chiar atât de frică, şi Baba… Bunicuţa zâmbeşte ca o fetiţă ştirbă – îi lipseşte un dinte din faţă, şi-ţi întinde farfuria cu felii de bostan copt, şi tu-ţi aduci aminte că, zice-se, tot ce e necurat dispare dacă-ţi faci cruce, şi te închini, şi ea râde cu lacrimi, iar tu prinzi curaj şi-ţi spui „la dracu’ cu prostiile!” şi iei o felie de bostan copt, şi muşti, şi-n viaţa ta n-ai mai mâncat ceva atât de bun, şi parcă ştii că ai avut mai multe vieţi şi le-ai trăit degeaba, fiindcă niciodată n-ai mai gustat o asemenea bunătate…

„Doi bostani pentru cinci lei şi cinci zile”, repetă ea, întinzând mâinile. „Batem palma? Palmele?” „Da”, spui tu, şi-ţi pui mâinile într-ale ei. „Dreapta dă şi stânga primeşte”, zice ea, dai tinereţe şi iei bătrâneţe, dau bătrâneţe şi iau tinereţe. Circuitul tinereţii în natură.” Şi-n clipa aia îţi vine să râzi, te gândeşti că totul nu e decât un vis prostesc – şi-ţi pare totuşi rău fiindcă minunea aia de bostan copt e doar un vis, şi-n clipa următoare ai senzaţia că-ţi fuge pământul de sub tălpi, că stai pe-o apă care curge, dar totul durează numai o fracţiune de secundă, şi bunicuţa spune: „Ia bostanii, să-i mâncaţi sănătoşi”, şi tu-i întinzi banii, şi ea clatină din cap, şi surâde mai dulce decât ţi-a surâs bunica ta vreodată şi zice: „Păstrează banii, ia-ţi o prăjitură, sau fă ce vrei cu ei.”

Şi duci bostanii acasă, şi mama – sau bunica – face plăcinte sau bostan copt, sau şi una şi alta, şi toată familia e încântată, şi eşti trimis din nou să cumperi bostani de la Baba Floarea, că toată lumea a aflat, dar nimeni nu ştie de unde a aflat, că ea nu le vinde bostani decât copiilor – dacă n-au împlinit paisprezece ani.

Te duci din nou la bunicuţa Floarea, şi ea stă tot pe un bostan, da’ parcă pe unul mai mare, îmbrăcată-n verde şi-n piept cu-o floare albă, ca aia de la nuntă, de-o păstrează mama cu sfinţenie într-o cutie de carton. Că de la floarea aia i se trage Babei numele.

„Dau doi bostani pentru cinci lei şi cinci săptămâni.” zice ea, şi tu te uiţi ca prostu’, ţi-aduci aminte cum spune maică-ta că-n ţara asta toate se scumpesc, şi Baba – Bunicuţa – se  simte datoare să-ţi explice: „Cinci săptămâni din povara care-mi apasă umerii. Eu întineresc cu cinci săptămâni, tu-mbătrâneşti cu cinci. O nimica toată. Pentru cei mai buni bostani din univers.”

Şi ultimele cuvinte te conving cât ai clipi, şi bateţi iarăşi palma – palmele, şi iarăşi e pământul apă pentru o fracţiune de secundă – una care ţine, cumva, mai mult.

Şi ea iarăşi nu primeşte banii, şi te-ntorci acasă cu doi bostani, şi iarăşi e toată familia-ncântată, şi eşti trimis la Babă – la Bunicuţă – a treia oară.

„Dau doi bostani pentru cinci lei şi cinci luni” zice ea, şi tu te uiţi ca prostu’, ţi-aduci aminte cum spune taică-tu că s-a umplut lumea de speculanţi, şi Bunicuţa se simte datoare să-ţi explice: „Cinci luni din povara care-mi apasă umerii. Eu întineresc cu cinci luni, tu-mbătrâneşti cu cinci. O nimica toată. Pentru cei mai buni bostani din univers.”

Şi ştii că universul e infinit şi gustul bostanului e infinit mai bun decât orice, şi bateţi iarăşi palma – palmele, şi iarăşi e pământul apă pentru o fracţiune de secundă – una care ţine, cumva, cu mult mai mult.

Şi ea iarăşi nu primeşte banii şi, după ce-ţi spune să faci ce vrei cu ei, adaugă: „Şi-n toamna asta să nu mai vii. Fiindcă a patra oară trebuie să-ţi cer cinci ani, şi e prea mult, şi vede toată lumea că ai pe umeri vreme în plus, şi nimeni nu trebuie să ştie ce mi-ai dat pentru bostani.  Dar lui îi poţi spune.” „Cui?” întrebi tu.

Adică, ăă, ezită Nicu, încurcat, nu-s sigur c-au mai întrebat şi alţii. Dar eu am întrebat şi ea a zis: „O să ştii.” Şi, adineauri, când m-am uitat la umbra ta, mi s-a părut că se lungeşte către grădina ei cu bostani şi.. am ştiut.

— Eşti nebun! râde Radu. Sau mă crezi prost, adaugă, bosumflându-se, cu ochii la norii din spatele cărora tot roşul s-a prelins deja sub orizont. Ai născocit povestea ca să râzi de mine, nu?

— Nu, se grăbeşte Nicu să se dezvinovăţească, pe cuvântu’ meu că…

— Sst, îl întrerupe Radu, încruntându-se. Parcă m-a strigat cineva, adaugă el câteva clipe mai târziu. Ai auzit şi tu?

— Nu. Adică… am auzit, da’ altceva. A urlat câinele Babei – al Bunicuţei. Aşa urlă uneori, imediat după asfinţit… sau noaptea, mai târziu.

— Un câine nu putea să mă strige.

— Păi, râde Nicu, nici nu te-a strigat.

— Atunci m-a strigat altcineva. S-a auzit din partea aia.

— Dinspre grădina Babei. Acolo urlă câinele.

— Nu, acolo m-a strigat cineva. Mă duc să văd, spune Radu, înţelegând pentru prima oară ce-nseamnă să-ţi vorbească gura fără tine şi întrebându-se ce l-a apucat.

— Nu te duci nicăieri! se alarmează Nicu. Maică-ta a zis că n-ai ce căuta la Babă. Şi că toţi suntem ţicniţi. Şi că după bostani se duce ea, mâine dimineaţă.

— Mama n-o să ştie… Ai auzit? M-a strigat iar.

— A urlat câinele, zice Nicu, părând speriat. Până acum n-a mai urlat niciodată aşa, de două ori la rând.

— Până acum n-am mai fost eu aici, spune Radu, ştiind…

Ştiind că se întâmplă ceva nemaiîntâmplat, dar care trebuia să se întâmple, şi neştiind de unde ştie… şi neştiind unde e, şi unde se duce, şi de ce se duce, şi de ce îi pare bine că se duce…

Şi ştie drumul, şi poarta, poarta ultimei curţi din sat, i se pare cunoscută. Şi îşi aduce aminte că nu trebuie să dea buzna, ca să nu-l rupă câinele, dar poarta e deschisă şi câinele e lângă poartă, mare şi mițos, şi dă din coada stufoasă, şi se apropie  tacticos, şi se gudură…

Şi pisica e pe gard, rotofeie ca un dovleac şi portocalie ca miezul lui copt, şi miaună de trei ori.

Şi Radu intră, şi ştie că grădina e în spatele casei – care i se pare când bordei, când palat, şi e lumină, fiindcă norii s-au risipit şi a răsărit luna, şi în grădină e şi mai multă lumină, fiindcă mai mulţi bostani au ochi rotunzi, dincolo de care par să pâlpâie flăcări zglobii de lumânare.

Şi Baba Floarea, sfrijită, mărunţică (parcă împuţinată, se gândeşte Radu) stă pe un bostan, pe cel mai mare bostan din grădină, şi e îmbrăcată în verde – pantaloni verzi şi flanea verde, împletită de mâini de bunică, şi are-n piept o floare albă, o floare de la o nuntă, păstrată cu sfinţenie, aşa cum ar trebui să-şi păstreze unii amintirile…

Ce amintiri? se-ntreabă Radu.

— Bine-ai venit, Radu babei, spune bătrâna. Aproape că nu mai speram c-o să vii… Dar nu-i aşa că amintirile din viitor nu se uită?

În viitor o să fiu mai bătrân, se gândeşte Radu, poate fiindcă-şi aduce aminte că Baba cumpără tinereţe. Baba, nu Bunicuţa. Lui nu i se pare că seamănă a bunicuţă. E, cumva, travestită…

— Ai dat bătrâneţe şi ai luat tinereţe. Unde e tinereţea? o întreabă, amintindu-şi, cumva, că ea nu trebuie să fie atât de bătrână.

— E aici, spune ea, coborând de pe bostan şi bătând în coaja lui cu un deget noduros şi zbârcit. Aici se-nmulţeşte.

Şi bostanul se deschide, cinci felii identice cad pe pământ, şi miezul se spulberă brusc, şi-n aer zboară fulgi portocalii, şi peste Baba Floarea ninge portocaliu şi cald.

Şi ninge, şi ninge, şi ninsoarea miroase a bostan copt, şi nu se ştie unde cad fulgii, şi Floarea nu mai e bătrână. E tânără. Şi frumoasă. Dar nu destul de tânără, şi pantalonii verzi stau să-i crape pe rotunjimile line ale şoldurilor şi coapselor, şi flaneaua îi turteşte rotunjimile sânilor, şi…

12032431_10204957781974796_777080040_n

Zâna din cele două imagini este Cristina Mircea, nepoata autoarei, la vârsta de 5 ani. Fotografiile au fost făcute în comuna Mănăstirea Caşin, lângă Oneşti, Bacău, în curtea bunicilor ei.

— Parc-aveai o rochie roşie, spune Radu. Şi-o pălărie albă, cu flori roz.

— Lumea mea e departe, oftează ea, dar pot să dau o fugă, calea e deschisă…

Şi fuge dincolo de uşa deschisă a casei, şi casa e o vilă cu ferestre largi şi coloane albe, şi Floarea se întoarce imediat, şi Radu ştie că n-o cheamă Floarea, şi-şi aminteşte de rochia ei roşie, lungă, şi de florile roz de pe pălăria ei albă, albul mireselor din vremuri vechi şi din timpuri noi.

Şi ea e mai frumoasă aşa, are frumuseţea pârguită a amiezii, şi e tânără, dar nu destul de tânără, şi el e prea tânăr, adică prea mic…

— Dau două nopţi pentru cinci ani, zice ea, şi el se uită ca prostu’, şi ea se simte datoare să-i explice: Cinci ani din ăia care vor să-mi adune riduri în colţurile ochilor. Eu întineresc cu cinci ani, tu-mbătrâneşti cu cinci. O nimica toată. Pentru cele mai frumoase nopţi din univers, surâde ea, şi întinde mâinile. Batem palma – palmele?

Şi noaptea asta e frumoasă, se gândeşte el, şi nu-şi aduce aminte cum vor fi altele, dar spune:

— Da.

Şi-şi pune mâinile într-ale ei.

— Dreapta dă şi stânga primeşte, zice ea, dai dragoste şi iei dragoste, dau dragoste şi iau dragoste. Dragostea rupe circuitul vremii în natură. Şi pe urmă îl învolburează, şi-ndrăgostiţii pleacă pe poteci diferite, dar se mai pot totuşi regăsi… O singură dată.

Şi-n clipa aia lui îi vine să râdă, se gândeşte că totul nu e decât un vis prostesc – şi-i pare totuşi rău fiindcă zâna în rochie roşie e doar un vis, şi-n clipa următoare are senzaţia că-i fuge pământul de sub tălpi, că stă pe-o apă care curge, şi totul durează o secundă întreagă.

Şi simte că el e deja bărbat, şi vede că ea e cu adevărat tânără, că e mai frumoasă aşa, are frumuseţea fragedă a zorilor.

Şi sunt amândoi pe-o apă care curge, şi barca lor e-o jumătate de bostan imens, şi ei sunt două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, şi se-ntregesc unul pe altul, şi-ar vrea să fie mereu numai unul sau numai celălalt, dar nu se pot hotărî cine să fie, şi-ar vrea să fie amândoi un alt unul, şi ar putea, dar cântecul spune că nu se poate, tot ce e viu şi ce e mort spune că nu se poate, timpul spune că nu se poate, timpul pleacă şi trage noaptea după sine, şi apa nu mai e, nu mai e nici barca, dar dragostea e, numai că fata pe care o iubeşte el, ca un bunic, e o fetiţă, c-o pălărie albă cu flori roz, prea largă, c-o rochie roşie prea lungă, atârnând alături de un bostan mare, galben.

— Fugi acasă, Rodico, se-aude spunând cu voce de moşneag, şi se simte mângâindu-şi barba albă. Fugi până nu se trezeşte maică-ta, c-o să te ocărască! Că iar te-ai îmbrăcat cu rochia ei ca să te joci de-a zâna bostanilor!

Şi ea-şi ia poalele rochiei în braţe şi iese în fugă pe poartă, şi el se-aşează pe bostanul cu tinereţe, dar bostanul e încă atât de mic… Aşa că oftează şi intră în casă, şi casa a fost cândva o mândreţe de conac, dar acum e-aproape în paragină, şi dacă intri-n ea nu mai ştii nimic…

… … …

12041731_10204957782014797_1046889842_n

Cea de-a doua fotografie cu zâna Kiki. Folosim acest prilej pentru a mulţumi Anei-Veronica Mircea şi nepoatei sale pentru permisiunea de folosi fotografiile care au inspirat întrucâtva povestirea de faţă.

Nu mai ştii nimic, decât să ieşi, şi-afară bostanul cu tinereţe e mai mare, şi pe bostan stă Rodica, mică, în verde, cu pantaloni şi cu flanea împletită de mâini de bunică, cu cunună albă de mireasă pe cap şi cu voal verde, subţire ca pânza de păianjen, aproape de nedesluşit.

— Bine-ai venit, Rodica moşului, spune Radu. Aproape că nu mai speram c-o să vii… Unde-ai fost?

— La cules de tinereţe, spune ea, şi bate cu un deget mic în coaja bostanului pe care stă.

Şi bostanul se deschide, cinci felii identice cad pe pământ, şi miezul se spulberă brusc, şi-n aer zboară fulgi portocalii, şi peste Radu ninge portocaliu şi cald. Ninge peste Radu, ninge peste Rodica…

Şi ninge, şi ninge, şi ninsoarea miroase a bostan copt, şi nu se ştie unde cad fulgii, şi Radu nu mai e bătrân. E tânăr. Şi Rodica nu mai e o fetiţă. E un boboc de fată, are frumuseţea fragedă a zorilor.

— Parcă aveai o rochie roşie, spune Radu. Şi o pălărie albă, cu flori roz.

— Lumea lor e departe, oftează ea, şi calea nu mai e deschisă…

Şi se uită spre casă, şi casa e un fel de palat din alte lumi, cu toate uşile zăvorâte.

— Dar avem barca, spune ea.

Şi sunt amândoi pe-o apă care curge, şi barca lor e-o jumătate de bostan imens, şi ei sunt două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, şi se-ntregesc unul pe altul, şi-ar vrea să fie mereu numai unul sau numai celălalt, dar nu se pot hotărî cine să fie, şi-ar vrea să fie amândoi un alt unul, şi ar putea, dar cântecul spune că nu se poate, tot ce e viu şi ce e mort spune că nu se poate, timpul spune că nu se poate, timpul pleacă şi trage noaptea după sine, şi apa nu mai e, nu mai e nici barca, dar dragostea e, numai că… pe cine iubeşte Radu?

Motanul gras, portocaliu? Câinele miţos? Cojile de bostan?

… … …

— Nu te duci nicăieri! se alarmează Nicu. Maică-ta a zis că n-ai ce căuta în grădina părăsită. Şi că toţi suntem ţicniţi. Şi că mâine dimineaţă se duce ea, să vadă dacă nu poate lua de-acolo câinele şi pisica…

— Unde să mă duc? se miră Radu. Abia m-am întors.

Nicu se uită la el ca la un nebun, se gândeşte că e cam prea tânăr ca s-o ia razna – e de vârsta lui, n-are decât optsprezece ani.

Dar Radu nu-i dă atenţie. Norii s-au risipit şi a răsărit luna, şi pe drum e destulă lumină, şi el se uită la fata în rochie roşie, lungă, care trece zâmbind, zâmbindu-i lui, şi îi face lui cu mâna, şi parcă spune ceva, dar el n-aude nimic, şi ea se-ndepărtează, devenind din ce în ce mai străvezie, până se pierde în lumina de lună.

Şi câinele urlă. De două ori. Şi Radu îl înţelege, sau cel puţin aşa crede, e convins că desluşeşte în urlet cuvinte, că al doilea urlet repetă aceleaşi cuvinte:

Când îţi aminteşti viitorul, viitorul se schimbă, cel amintit se pierde  într-o altă lume.