de Mirko Wilmore

shaman1

– La început şamanul şi animalul erau unul și acelaşi, sorbind totul ca și cum Spiritul însuşi le-ar fi fost hrană. Mâinile lor erau îngemănate, paşii lor erau deopotrivă, ca o rază de lumină născută din îngemănarea a două săgeți de soare iubitor. Iar mânia lor se războia atunci cu aerul morții, dispreţuit atât de mult de oameni…

Astfel grăi bătrâna Lalea Adormită, stând pe iarba de la intrarea cortului, când deodată pipa din gură ei îi fu smulsă de o cățeluşă jucăușă, albă ca bruma lui noiembrie.

– Mare Spirit, de ce nu pui capăt zilelor acestei diavoliţe?

– Bunico, Raksha nu e diavoliţă, ci un spirit bun și iubitor. Ştii bine că ţine la tine.

Copila care venise după Raksha se aplecă spre animal şi întinse larg braţele. Cățeluşa avea ochii ageri, negri ca tăciunii, o blană zburlită şi o coadă ce i se încovriga pe spinare. Între colții mici și ascuțiți ţinea strâns pipa de lemn a bătrânei. Simțind atingerea fetiței, buclucaşa își lăsă trupul ușor să fie ridicat de brațele ei mlădioase.

– O, draga mea, ce spirit bun o fi această creatură lăsată de Marele Înaintaș, nu voi putea pricepe niciodată.

Şi bătrâna zâmbi privind la Raksha care încerca zadarnic să muște din pipă.

– Raksha, dă-o încoace îţi zic!

Copila se străduia să-i smulgă Rakshei pipa dintre colți, însă cățeluşă nu se lăsa ușor păgubașă spre amuzamentul bătrânei care uitase supărarea ce i-o pricinuise micul animal.

– Draga mea, pentru numele Marelui Înaintaș, dă-i pace…

– Dar ți-a luat pipa sacră de ceremonii.

– Sacră sau nu, dintr-un copac a fost cioplită, deci dintr-un altul va mai fi iarăşi făcută.

Parcă neauzind spusele Lalelei Adormite, mâinile mici ale copilei, asemeni unor bujori catifelați, continuară să încerce să scoată pipa din colții Rakshei. Numai că nici aceasta nu se lăsa mai prejos. Mârâia, avea ochii aprigi, scânteietori, iar colții ei mici nu păreau să renunţe. Scurta luptă ameninţa să devină din ce în ce mai aprigă, când, deodată, un schelălăit rupse tăcerea.

– Vai de mine, Raksha!!

– Ce-ai pățit fetițo?

– Bunico, uite-ți pipa. Doar că un colț al Rakshei a dispărut. I s-a rupt în pipă.

Copila izbucni în plâns. Îşi copleși căţeluşa cu sărutări și cu fierbințeala lacrimilor ei, o mângâie, dar nu părea să găsească vorbele potrivite cu care s-o îmbuneze. Animalul scâncea uşor, iar botul îi era ușor însângerat.

Bătrâna le privi înduioșată pe amândouă şi clătină din cap cu amărăciune. Îşi luă pipa sacră şi-i aruncă o privire. La capătul unde se aprindeau ierburile, apăruse un mucegai stacojiu care se întindea văzând cu ochii. Bătrâna se panică de îndată. Cunoştea acel semn. Îl mai văzuse cândva, demult.

– Draga mea, deschide botul Rakshei și miroase cu băgare de seamă!

– Dar, de ce? întrebă suspinând fetița.

– Uită-te doar…

De cum deschise botul căţeluşei, copila simţi o miasmă cumplită, ce o îndemnă să întoarcă imediat capul.

– Bunico, miroase întocmai cu florile de soare otrăvit pe care tu le folosești pentru a vorbi cu Marele Spirit.

– Aşa este. Bietul ei spirit a fost otrăvit…

– Cum?! Raksha, otrăvită?

– Mă tem că da, fetița mea, a înghițit din ierburile mele…Trebuie să mergem degrabă în Pădurea Strămoșilor ca să găsim leacul potrivit pentru Raksha…

– În Pădurea Strămoșilor? Bine, dar nu avem voie acolo bunico! Cocor Lung ne-a interzis tuturor să mai călcăm pe acolo, căci se spune că de la o vreme prin pădure bântuie demoni albi, care caută să-l nimicească pe Marele Spirit…

– Știu prea bine ce-a zis tatăl tău, copilă. Însă eu sunt singurul șaman al tribului și nu pot vorbi cu Marele Spirit fără ierburile din Pădurea Strămoșilor.

– Și demonii albi?

– Fetiță prostuță, tu nu crezi în Marele Spirit?… El ne va apăra de orice primejdie… Bătrâna Lalea Adormită zâmbi ciudat şi clătină din cap cu înţelepciune.

Fetița însă era speriată de ideea de a trece peste porunca tatălui ei și de a încălca hotărârile luate de bătrânii din sfat. Numai că Raksha era părticică din sufletul ei… Şi cum niciun om nu poate trăi fără suflet, nici ea nu putea trăi fără acea cățeluşă. Ridică privirea spre Lalea Adormită parcă pentru a se decide ce era de făcut.

– Bunico, ești sigură că numai în Pădurea Străbunilor se găsește leacul pentru Raksha?

I se putea citi o oarecare ezitare în glas.

– Desigur, fetițo. Viața mea să fie luată acum de Marele Spirit, dacă te mint…

– Atunci, hai să mergem, bunico. Nu suport s-o văd pe Raksha așa…

Bătrâna ascultă ultima rugă a copilei și, ridicându-se în picioare, îi făcu semn nepoatei să o urmeze. Înaintă spre intrarea în cort, acoperită de o bucată mare de piele tăbăcită ce avea prinse pe deasupra mai multe blănuri de lupi şi bizoni. Bătrâna intră, urmată de copila care-şi ţinea în brațe căţeluşa.

Înăuntru, totul era luminat palid de soarele tăcut şi prietenos al preeriei, care se ghicea prin pânza cortului. Bătrâna strânse în grabă câteva lucruri pe care le vârî într-o desagă şi îngrămădi ceva merinde într-o alta. Apoi ieși din cort şi luă toiagul pe care-l lăsase la intrare. În urma ei păşea copila care o ținea în brațe pe Raksha, rănită și otrăvită.

– De acum, Mare Spirit, ce ne vei mai pregăti oare?

Apoi, privind peste umăr către nepoată o îndemnă:

– Fetițo, înainte să mergem, trebuie să vorbim cu căpetenia Cocor Lung. Eşti pregătită să faci orice pentru Raksha, dacă va fi cazul?

– Cum să nu, bunico…

– Prea bine. Atunci, hai să ne grăbim, spiritele sunt împăcate azi și pot fi de partea micuței…

– Cum să nu fie, bunico? Doar și-am zis cum că Raksha are un spirit bun în ea…

– Așa o fi, dar până și spiritele bune se supun voinței Marelui Spirit. Dacă nu ne grăbim,  s-ar putea ca voința Marelui Spirit să nu mai poată fi întoarsă…

– Cum așa?!…

Ochii nedumeriți ai copilei erau îndreptați spre bătrâna Lalea Adormită, care la rândul ei privea spre Raksha, a cărei viaţă pălea treptat.

– Să ne grăbim, până la trib avem de mers două ceasuri…

De cum rosti aceste cuvinte, Lalea Adormită înfipse toiagul în pământ și porni la drum. Nepoata o urmă tăcută. Cu fiecare pas lăsau în urmă pământul negru, acoperit de o haină de iarbă grasă, păpădii și flori. Iarba, puțin înaltă, abia dacă le trecea de glezne, părea o cuvertură mițoasă de lână.

Bătrâna pășea calm, domol, de parcă fiecare pas pe care-l făcea era menit să absoarbă vibrațiile provenite din unduirea firelor de iarbă sub dulcea mângâiere a vântului lin și suav. Mergând în urma femeii-șaman, pe copilă începuseră să o doară brațele, dar cel mai mare chin venea din neputinţa de a-şi ajuta animalul drag.

– Cuminte, Raksha, fii cuminte…

– Degeaba încerci, fetițo, să vorbești cu Raksha, căci acum e ca un lup care a văzut sânge proaspăt de căprioară… Încearcă să o strângi puternic pe Raksha la piept, dacă vrei să-i alini durerea.

Îi vorbise nepoatei cu voce tare, fără să se întoarcă către ea, şi continuând să înfigă toiagul în pământ și să înainteze pas cu pas.

Fetița făcu așa cum îi spusese bunica. Simţi căţeluşa gemând – un ghem cald de carne şi blană care o privea cu pleoapele lăsate şi agoniza.

– Lalea Adormită, cum ai știut de ce are nevoie Raksha?

– Simplu, ei mi-au spus!

Oprindu-se din mers preț de o clipă, bătrâna își îndreptă toiagul spre marginea drumului, iar ochii ei rămaseră ațintiți asupra unor copaci uscați, cu crengi uriaşe şi diforme. Erau negri, monstruoși și deșirați, atât de diferiţi de fraţii lor verzi, frumoși şi fertili care le străjuiseră drumul până acolo.

Raksha era încordată, capul îi tremura de frică sau de frisoane, iar mica ei stăpână o strângea cu disperare în braţe, temătoare, neîncrezătoare, speriată.

Lalea Adormită privea la acei copaci de parcă se uita într-o oglindă. Alături de ei, bătrâna, șamanul tribului, intra într-o altă lume, diferită de cea cunoscută oamenilor, plină de mistere şi fantasme – o lume a spiritelor, deopotrivă de neînţeles şi plină de răspunsuri, ascunsă şi la vedere totodată.

Porniră din nou la drum. Făcură doar câţiva paşi, când deodată întâlniră în cale leșul unui lup alb, cu ochii negri, deschişi şi sticloşi, asemeni unor mărgele, ce parcă dormea… era însă un somn din care nu avea să se mai trezească.

Bătrâna se apropie de lup și înfipse zdravăn toiagul în pământ. Rosti: Împăcare! Apoi se plecă în genunchi, trecu palma cu blândeţe peste ochi deschiși ai lupului, învelindu-i cu pleoapele. Rosti: Prefacere! Mâna ei se ridică încet până la amuleta de la gât, iar femeia-șaman își începu cu glas melodios primele incantații. Făcu o pauză şi înălţă privirea spre cer. Rosti: Înlocuire! Apoi îşi reluă incantaţiile…

La câțiva pași depărtare de bătrână, copila cu căţeluşa în braţe sta şi urmărea surprinsă scena uluitoare ce se derula dinaintea ei.

Deodată, frunzele începură să freamete, foșnetul trecu nevăzut de la un copac la altul, firele de iarbă culcate se ariciră ca la un semn, iar din munții îndepărtați se auziră urletele a mii de lupi. Raksha scheună şi ea. Copila începu să plângă și să o strângă pe cățelușă la piept.

Vântul se înteţi. Cerul se acoperi cu nori plumburii. Preț de câteva clipe întreaga natură părea că e în puterea bătrânei-șaman. Fuioare de vânt se roteau în jurul ei, ea rostea incantațiile ca-n transă, cu tot mai mare avânt… Cu o mână ţinea strâns amuleta de la gât și cu cealaltă roti bastonul din mâna ei și apoi îl aruncă la pământ. Rosti: Primenire! Scoase un pumnal din traista pe care o ținea la șold, îl îndreptă spre gâtul lupului alb, apoi întinse vârful spre firele de iarbă. Lama tăioasă brăzdă aerul cu un şuier scurt şi se înfipse în inima animalului mort. Rostind o ultimă incantație, Lalea Adormită scoase pumnalul pătat cu sânge și-l ridică fulgerător către cerul înnegrit. Cealaltă mână smulse amuleta de la gât şi o aruncă în vânt. Amuleta se aprinse şi focul o mistui într-o clipă. Apoi ambele mâini ale bătrânei strânseră mânerul pumnalului şi îl implantă direct, fără şovăire, în pântecele ei. Un urlet sfâșietor, neomenesc, ieși din gâtlejul Lalelei-Adormite și ea se prăbuşi la pământ. Murmură: De acum înainte, tu eşti şamanul, draga mea!

Un fulger nemaivăzut brăzdă dintr-o dată întreg cerul. Speriată, copila închise ochii. Când îi deschise, bunica şi lupul alb nu mai erau acolo. Raksha devenise acum o mică amuletă albă, de mărimea unui deget, ce atârna de un şnur la gâtul fetei.

Vântul care parcă venise pentru a deschide porțile transformării dispăruse şi el ca prin minune. Cerurile erau iarăși limpezi, asemeni unui izvor de apă neatins….