(Titlul original Too Much Happiness)

Editura Litera, Colecţia Clasici moderni

ISBN 978-606-741-188-1

alicemunro

Mărturisesc că am ales titlul pentru care să pregătesc cronica de carte pentru numărul din decembrie al revistei Ficţiuni pornind de la faptul că Nicu Gecse, colegul meu de redacţie, a ales ca în două numere consecutive ale acestei publicaţii online să traducă texte din Saki (pseudonimul literar al britanicului Hector Hugh Munro).

Cum numele Munro, cu variantele lui – Munroe, Monro şi Monroe – m-a fascinat şi intrigat deopotrivă, am citit tot ce mi-a picat în mână privind originile lui irlandeze la răspândirea lui în Scoţia, ba chiar am aflat că strămoşul lor comun ar putea fi Maolruadh, cuvânt gaelic însemnând „cel roşcat cu părul tuns“.

Toate acestea mi-au amintit de faptul că, în 2013, când premiul Nobel pentru Literatură i-a revenit canadiencei Alice Munro, ca „maestru al prozei scurte contemporane“, am fost cumva surprinsă de decizie, mai ales că eu speram din toată inima ca Robert Allen Zimmerman, cunoscut lumii ca Bob Dylan, să fie câştigătorul acelei ediţii. Şi, mai ales pentru că n-a fost să fie, am încercat să aflu mai multe despre ce şi cum scrie proaspăta laureată Munro, pe care cititorii de limbă engleză o numesc adesea „our Chekhov“ (Cehovul nostru).

Am citit în doar câteva săptămâni „Prea multă fericire“, „Dragă viaţă“, „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“ şi „Fugara“, apărute succesiv la Editura Litera.

„Prea multă fericire“, volumul despre care mi-am propus să scriu astăzi, a apărut în 2009 şi conţine 10 povestiri cu tematici diferite, din care cel puţin vreo 5 au putut fi citite în varianta online a publicaţiei New Yorker. Lecturându-le, ajungi inevitabil la concluzia că viaţa îşi continuă cursul chiar şi atunci când ne-am pierdut elementele care ne aduc fericirea şi totul devine dramatic şi apăsător, pentru că volumul vorbeşte îndeosebi despre pierderea fericirii, nu despre prezenţa ei excesivă în existenţa omului, cum greşit s-ar putea crede la prima întâlnire cu titlul.

Autoarea nu îşi propune să intre în profunzime şi analize psihologice, ci pare să lase meditaţia şi introspecţia în seama cititorului. E destul pentru ea să expună drame, frământări, durere, tristeţi şi convulsii, mai ales că o face intens şi dens, fără preţiozităţi de stil sau de limbaj inutile. Alice Munro reuşeşte să fie surprinzătoare fără a ne propune iluzii, fără a ne pregăti capcane şi fără a deschide pentru noi piste false, forţându-ne cumva să acceptăm contemplarea unor fericiri trecute ca antidot pentru nefericirea din prezent.

Fără a avea ceva spectaculos în stilul ei, Munro ştie să povestească şi să concentreze conţinutul unui roman în ceva mai puţin de 30 de pagini, încât chiar au fost povestiri la care mi-am imaginat cum ar fi arătat ele dacă ar fi fost scrise de altcineva – de Balzac, de pildă. Cu toate acestea, autoarea e atentă la detalii, dialogurile ei sunt fireşti şi relatarea face cu uşurinţă salturi în timp.

După ce parcurgi câteva povestiri marca Alice Munro, ajunci să înţelegi mai bine părerea autoarei despre ceea ce obişnuieşte să scrie:

„O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi… ci mai degrabă ca o casă. Intri în ea şi rămâi acolo o vreme, îi cutreieri toate încăperile, te aşezi oriunde îţi place şi descoperi cum se leagă unele de altele odăile şi coridoarele şi cum se schimbă lumea de afară atunci când o priveşti prin ferestrele ei.“

Cu speranţa că măcar unele din cele scrise mai sus v-au trezit curiozitatea sau v-au îndemnat să citiţi cărţi semnate de Alice Munro, îmi fac datoria să adaug că traducerea Ioanei Opaiţ păstrează dinamismul original al autoarei şi propune soluţii de adaptare care fac ca textul să fie fluent şi uşor de receptat în limba română, semn că a făcut un lucru de calitate, în slujba cuvântului scris.