1 Cadou cuanticChiar aşa arăta. Un pachet înalt de 60 de centimetri, lat de 30 şi gros de alţi 20. Cutia de carton era acoperită de simboluri şi coduri de bare, iar adresa lui poştală stătea lângă o umbrelă, un pahar de şampanie şi o săgeată groasă orientată în sus. Dan se gândi să ia un cuţit ca să desfacă ambalajul, dar inscripţia FRAGIL de pe suprafaţa laterală îl descurajă.

Îşi suflecă mânecile şi începu să rupă cutia cu mâinile, la fel cum ar fi făcut băieţelul lui de 7 ani dacă ar fi fost acasă. Reuşi să desfacă capacul cutiei. Se aştepta la asta. Înăuntru mai era un capac de polistiren. Trase de el, cu grijă ca să nu răstoarne cutia. Dedesubt, argintiu, cu dungi late, albastre, era capul unui robot. Arăta exact ca în spotul de prezentare. Absolut nicio idee de ce era aşa de încântat. Se gândea la bucuria fiului său când o să-şi vadă noua jucărie, sau era pur şi simplu plăcerea lui secretă de a se juca câteva zile cu robotul, până îi venea Victor din excursie?

Trase jucăria de umeri, ridicând-o din cutie. Grija făcea ca cele 20 de kilograme să pară a fi cel puțin duble. Când puse jos, pe covor, obiectul, simţi câteva picături de transpiraţie alunecându-i pe ceafă. Hmmm. Deja se anunța o treabă mai dificilă decât îşi imaginase. Un robot de 20 de kilograme era treabă serioasă chiar dacă dimensiunile nu arătau asta. Îşi aminti că năzdrăvanul lui, pe când se apropia de un metru abia se chinuia să treacă de 19 kg.

Dezlipi mapa de plastic de pe pieptul robotului, extrase cardul cu instrucţiuni şi-l băgă în tabletă. Citi o vreme în tăcere. Robotul venea doar cu instrucţiunile de bază, fără programare suplimentară. Era mai ieftin aşa. Cam la jumate de preţ – şi tot fusese un efort pentru Dan. Era şi motivul pentru care vacanţa de Crăciun se transformase în excursie pentru Victor. Dar merita. Satisfacţia si bucuria pe care avea s-o citească pe faţa copilului său merita sacrificiul.

După un răstimp Dan îşi ridică ochii din ecran. Se ridică de pe podea, scuturându-şi piciorul drept. Îi amorţise cât stătuse acolo. Căută din priviri o zonă în care peretele era gol, sau aproape. Duse robotul cu fața la perete, cam la un metru depărtare. Trase ghiveciul cu trandafir  japonez într-o parte.  Privi cu oarecare neîncredere aranjamentul, ridică telecomanda robotului şi apăsă pe butonul roşu.

Câteva secunde trecură în linişte, apoi o voce sintetică enumeră litere, cifre şi simboluri, pe măsură ce erau proiectate pe peretele din fața robotului. Dan se aştepta la asta. Era secvenţa de bootstrap pe care orice robot cu inteligenţă artificială trebuia să o parcurgă. Deja alfabetul se terminase, o serie de simboluri iconice se schimbau o dată cu recitarea cuvintelor asociate. Robotul făcu o pauză şi apoi subit, pe perete fu proiectat un text.

Legea 0: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanității sau să permită prin neintervenție ca umanitatea să fie pusă în pericol.

Legea 1: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău, atât timp cât acțiunea sau inacțiunea nu intră în contradicție cu Legea 0.

Legea 2: Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atât timp cât ele nu intră în contradicție cu Legea 1.

Legea 3: Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legile precedente.

Dan recunoscu cu ușurință legile Asimoviene, poate puțin reformulate. Sunetul se schimbă. Nu mai era vocea sintetică de mai devreme, ternă şi fără emoţii. Era chiar acustica proprie roboţelului, recitând cele patru legi ale roboticii. Le învăţa acolo, pe loc, citindu-le de pe perete. Dan fu uimit de ingeniozitatea feed-backului. Instrucţiuni la purtător, programare interactivă… Acum ştia ce are de făcut şi nu mai aşteptă ca robotul să-şi încheie recitalul de început.

Aduse din birou tableta fiului său, gata încărcată cu manualele de şcoală şi cu toate programele de instruire pe care i le pregătise, pentru o carieră de programator. Conectă tableta prin wifi la proiectorul robotului. Trebuia să-i dea un nume… QB de la qbit… Nu, prea abstract. O să-i spună Cube. Victor avea să-i spună “cap pătrat”, cu siguranţă. Era destul de pătrat pentru un kilo de qbiţi cât avea în cap. Întreaga aventură a învățării de-abia pornea.

 

* * *

 

Coperta ICO săptămână mai târziu, pe la prânz, se auzi soneria. Dan întrerupse conversația destul de intensă pe care o purta cu Cube și se îndreptă spre ușă. Se gândi intens la cine ar putea fi, amintindu-și că era ziua când Victor trebuia să se întoarcă. O oarecare veselie, amestecată cu tristețe i se zugrăvi pe față, dar acestea fură imediat șterse de bucuria de a-și revedea băiatul, care stătea zâmbitor în pragul ușii.

Din spatele lui Dan se auzi o goarnă de atac a cavaleriei americane, imitație fidelă a ilustrației muzicale din serialele cu războiul de secesiune, însoțită de pașii perfect ritmați ai robotului. Dan apucă doar să întoarcă privirea spre mașinăria care se apropia cât putea de repede. Groaza i se întipări pe față, gândindu-se că nu pregătise absolut de loc momentul întâlnirii.

Cube se opri la fel de brusc pe cum începuse să alerge,  la jumătate de metru de Victor. Acesta privea scena încremenit la rândul său, cu gura deschisă, incapabil să reacționeze. Cube ridică mâna dreaptă.

– Hai salut, frate! rosti el, însoțindu-și mișcarea cu vorbe.

 


 

Text apărut în volumul „Instabilitate cuantică“, Editura Tritonic, 2015

Ilustrație de Viorel Pîrligras