Am ales pentru numărul acesta un text mai puţin cunoscut cititorilor contemporani, semnat de scriitorul şi publicistul Alexandru Sahia. Ignorând înadins tenta lui vădită de editorial propagandistic de stânga, vă propun atenţiei latura lui obiectivă, care consemnează în tuşe caustice realităţile societăţii româneşti din societatea interbelică, aşa cum era ea văzută pe atunci de un tânăr de 27 de ani. Citind cu atenţie, veţi observa că, din păcate, chiar şi după 80 de ani, nu s-au schimbat prea multe lucruri…

Nicu Gecse

 

Acum 20 de secole, într-o iesle mizeră, încălzit de suflarea unui bou, s-a născut sărbătoritul zilei de astăzi. De atunci, milioane de copii s-au născut, dacă nu în paiele ieslelor, dar pe câmpuri de muncă sau la porţi de fabrică.

Iată cum, în această dimineaţă de decembrie, oraşul s-a deşteptat tot atât de sumbru, geros şi potrivnic lumii sărace.

lipscani1935

1935 – Bucureşti, fotografie de Iosif Berman Comerţ cu vechituri pe strada Lipscani. Azi, mai emancipaţi, avem magazinele de haine second-hand.

Cântă muzicile în marile restaurante, clopotele bisericilor se tânguie cu insistenţă, iar pentru prăznuirea zilei au fost înjunghiaţi porcii cei mai graşi. În inima oraşului se simte bine belşugul unora, în timp ce la ferestrele largi ard luminile pomului de Crăciun.

Numai la margini, în cartierele periferice, semnificaţia sărbătorii n-a adus nimic nou. Coloritul sărbătorilor nu se resimte şi ele vor trece asemenea tuturor celorlalte zile. Pentru aceia a căror viaţă se susţine prin munca exploatată, plătită cu ora, aceste sărbători vor însemna zile de şomaj. Dar există şi o altă categorie de oameni, care nici după aceste trei sărbători nu vor avea de lucru: sunt şomerii calificaţi. Pentru aceştia, sărbătorile Crăciunului mai înseamnă şi îndepărtarea limitată a posibilităţilor de a găsi de lucru. Ei vor hoinări prin cartiere sau vor inunda centrul în dorinţa sinceră ca aceste sărbători să dispară cât mai repede.

Totuşi, Moş Crăciun n-a putut să pătrundă în oraş. Cartierele le-a străbătut travestit în şomer, cu hainele zdrenţuite şi desculţ. Numai la centru, unde îl aştepta o lume bogată cu pomul pregătit, s-a îmbrăcat în adevărata lui mantie. Altfel, golănimea flămândă, șomerii l-ar fi primit prost. Dumnezeu a avut însă grijă să-l înveţe să fie prudent. Şi-a dat seama că trimisul lui nu poate să bucure o anumită clasă de oameni.

La fel, acest bătrân milenar a venit şi anul trecut, când în întreaga lume au încetat din viaţă, din cauza lipsei de pâine, două milioane şi jumătate de oameni. Din aceleaşi motive, un milion şi ceva de exasperaţi şi-au zburat creierii. Anul acesta, câţi le vor urma drumul?

Dar peste tot pământul, Crăciunul nu va mai însemna sărbătorire, ci cruntă suferinţă, îndârjire, verificare. Simbolurile se sparg repede de tot, în picioarele unei lumi înnebunite de foame.

Este un strigăt general sub biciuirea frigului şi a nevoii imediate de hrană.

Protest-soferi-de-autobuz-Dealul-Mitropoliei-1935

1935 – Bucureşti. Fotografie de la poalele Dealului Mitropoliei cu protestul şoferilor de autobuze.

O copilărime flămândă şi goală priveşte prin ochiuri de geamuri frumuseţea zăpezii de afară şi de care nu poate să se bucure. Pentru că, dincolo de inima oraşului, adică în cartierele înnegrite de fum şi noroaie, toate lucrurile sunt altfel. Sunt stăpâniţi cu toţii de aceleaşi nevoi crâncene, care se adâncesc, rănind din ce în ce mai mult.

În aceste mahalale, adică ale muncii cu braţele, ale spinărilor de roboţi exploataţi la maxim, oamenii gândesc altfel, plâng altfel, râd rar şi moartea lor este de asemenea altfel.

De aceea Crăciunul lumii lor nu poartă nimic din puritatea zăpezii albe, nimic cu soare şi nici nu licăresc luminile în pomul verde înconjurat de copii, îmbrăcaţi în hăinuţe de catifea.

Sărbătorile lor sunt negre, asemenea pământului, asemenea fumului, asemenea mizeriei care-i fărâmă clipă de clipă. Gândurile lor se împletesc legate cu ură, peste Dumnezeu şi simbolurile tuturor sărbătorilor.

 

Cuvântul liber, III (1935),

21 decembrie, nr.7, pag.9